„Informare”

Fer. Epifanie Teodoropulos

Titlul postării noastre aparţine unui subcapitol din cartea Crâmpeie de viaţă. Din viaţa şi învăţătura Părintelui Epifanie I. Teodoropulos, ed. Schitul românesc Lacu, 2000, p. 18, din care cităm:

Într-o vreme, pe când era elev de gimnaziu, citea Ucigaşa lui Papadiamandi. Odată când el lipsea, mătuşa lui a găsit cartea şi a răsfoit-o puţin. Când s-a întors copilul, aceea i-a spus înfricoşată:

– Copilul meu, ce cărţi sunt acestea ce le citeşti? Am citit puţin şi m-am înfricoşat.

– Ascultă, mătuşă, îi spuse. Eu voi deveni lucrător al Evangheliei şi trebuie să citesc tot ce au citit ceilalţi oameni. Trebuie să le ştiu ca să pot discuta cu ei şi să le răspund.

Dacă Fericitul Epifanie citea asemenea cărţi şi avea o astfel de atitudine când era la gimnaziu, vă închipuiţi că mai târziu, ca stareţ şi duhovnic, nu numai că nu a părăsit o asemenea preocupare smintitoare, dar e cel mai probabil că a şi intensificat-o cu mult mai mult.

Pentru cei ce nu au aflat încă – pentru că citesc pe sărite, mult prea puţin, numai ce le poate cuprinde mintea şi ce au chef să înţeleagă, când nu sunt ocupaţi cu a sta degeaba pentru că sunt prea smeriţi – cei mai mari Sfinţi ai Bisericii, din toate veacurile, au provocat şi cele mai mari sminteli, atât necredincioşilor, cât şi credincioşilor, ba…chiar şi Sfinţilor.

Sfântul Chiril al Alexandriei l-a desconsiderat mult timp pe Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul îl admonesta pe Sfântul Ioan de Kronstadt ca pe un mare înşelat, pentru că trăia în mijlocul lumii, petrecea împreună cu oamenii, era adesea înconjurat de femei frumoase şi făcea spovedanii publice.

Exemplele nu se opresc aici, dar ne oprim noi aici, pentru că nu ne-ar ajunge tot internetul să demonstrăm ceea ce se vede şi cu ochiul liber, numai prostie şi răutate şi invidie să nu ai ca să vezi.

Sminteala, de fapt, începe de mai de mult, de la „a venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Mt. 11, 19).

Pe de altă parte, este adevărat că e vinovat cel ce sminteşte, dar sunt pline Patericele de învăţături despre cum nu trebuie judecaţi cei pe care îi vezi păcătuind la un moment dat sau ţi se pare doar că îi vezi păcătuind, şi cu atât mai puţin dacă sunt clerici. La fragmentele acestea însă, se pare că multora li s-au împăienjenit ochii.

Însă, în aceste zile ale noastre, că sunt ele cele de pe urmă sau nu (Mântuitorul nu le dădea voie nici Apostolilor să gândească lucrurile acestea), mult prea mulţi au început să dea vina pe sminteală şi să se preocupe prea puţin de faptul, dacă nu cumva sunt ei înşişi o mare sminteală pentru cei din jur şi pentru ei înşişi.

Şi dacă un preot se preocupă să explice oamenilor cum să înţeleagă pornografia contemporană, care e problema voastră, sfinţilor? Pe sfinţii mireni şi mirence chiar nu văd de ce îi arde focul, pentru că oricum nu ei sunt în situaţia de a spovedi oameni şi de a le trata şi vindeca rănile.

Nu în capul lor se varsă toate dejecţiile tuturor gândurilor murdare, care sunt cam ca groapa de gunoi de la Glina aruncată în apartamentul sau casa în care locuiţi, dacă vreţi să vă faceţi o idee.

Şi dacă totuşi sunteţi atât de sfinţi şi nu vă sunt de folos învăţăturile părintelui Dorin, de ce nu vă vedeţi mai departe de sfinţenia şi de dreptatea voastră şi nu îi lăsaţi pe cei care sunt în stare să recunoască faptul că sunt balnavi de cancerul păcatului, ca să se folosească ei, dacă voi n-aveţi nevoie de nimic şi sunteţi la fel de curaţi ca adventiştii, aşteptând sfârşitul lumii?

Sau n-aţi citit niciodată a treia rugăciune, către Sfântul Duh, din rugăciunile de seară? Sau n-aţi văzut, tocmai voi, care citiţi toată ziua numai Sfinţi Părinţi, că ei spun: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, păcătosul, curvarul, preacurvarul, sodomitul, îndulcitul cu gândurile…etc, etc. ? Stau şi mă întreb, totuşi, de unde ştiau Sfinţii de astfel de lucruri, că pe vremea unora din ei nici vorbă nu era de internet, de filme porno, nici… blogul părintelui Dorin de pe care să afle.

Dar, de, voi, sfinţii, n-aveţi de unde să ştiţi că filmele porno se derulează în capul oamenilor şi cu internet şi fără internet. Nici contemporanilor Sfântului Noe, nici sodomitenilor, nici romanilor nu le-a trebuit neapărat internetul sau cinematografia porno.

Oricum, pornografia zilelor noastre e un bun comercial mai mult decât unul în sine, un vector ideologic, o armă foarte abilă pentru implementarea a cu totul alte idei şi sentimente, cu mult mai satanice chiar şi decât hedonismul intrinsec.

Dar cine să aibă timp să urmărească până la capăt şi să înveţe ideologia patimilor? Sfinţii n-au nevoie de asemenea cunoaştere, o să stea ca stâlpii când o să vină Antihristul. Dar, până atunci, n-o să reuşească nici să ţină piept unei discuţii cu un eretic sau cu un ateu pătimaş… dar, iarăşi, ce nevoie au de o asemenea discuţie, când ei trăiesc în mijlocul belşugului duhovnicesc şi al fericirii… pe lună.

Cât de nesimţit şi impostor poţi să fii, cât de acru la ficaţi, ca să-ţi pui problema de ce îşi permite un preot să vorbească despre pornografie? Dar despre ce vrei să vorbească, dacă e una din pătimirile cele mai grele ale oamenilor, pentru care au nevoie de multă muncă de lămurire şi de mult ajutor? Despre virtuţile tale?

Scrie tu, care eşti deştept, moralist şi mama puritanismului, un blog în care să descrii cu lux de amănunte cât de virtuos eşti şi cum trăieşti virtutea cotidian, şi atunci îl scuteşti şi pe părintele Dorin de munca supraumană pe care o depune zilnic, pentru că o să te punem în icoană şi o să te dăm exemplu la tot mapamondul.

Sau crezi că părintele Dorin n-ar putea să se ducă la munte vara asta sau să se odihnească şi să vină la toamnă să spună tuturor: Iubiţi credincioşi, bine v-am regăsit…? Să mai pună câte-o poză, să mai copieze câte-un pasaj dintr-o carte… şi e sfântul sfinţilor, nu? Aşa, cu lenea, nu vă mai sminteşte, că o cunoaşteţi îndeaproape.

7 comentarii la „„Informare””

  1. […]
    …………………

    R: Vă mulţumesc frumos, doamnă Carmen, pentru mesaj!

    Fundamentalismul islamic vine dintr-o cunoaştere profundă a Coranului, dar, mai ales, din ideea de revanşă vizavi de alte credinţe. Tot la fel de nociv este şi fundamentalismul nostru, al creştinilor.

    Coranul însă exclude Sfânta Scriptură şi nu are puncte de legătură comune decât tangenţial. Dacă îl citiţi, în comparaţie cu Scriptura noastră, vă veţi da seama foarte uşor. Problemele sunt puse foarte diferit şi rigid.

    Dacă dv. aţi cunoaşte profund Scriptura şi pe Sfinţii Părinţi aţi avea o credinţă de nestrămutat, combativă, ca şi ei.

    Puteţi discuta orice amănunt cu amicul dv. musulman despre credinţa noastră, în măsura în care sunteţi aprofundată în credinţa ortodoxă.

    Într-o discuţie vie, cinstită, profundă, vii cu ceea ce eşti şi nu numai cu ceea ce ştii. De aceea, când se întâlnesc, în doi oameni, două religii, câştigă nu neapărat adevărul, ci cel care e mai stabil şi aprofundat în credinţa lui.

    Însă, orice discuţie cinstită duce la o cunoaştere reciprocă mult mai mare.

    Nu dialogul e de vină, ci lipsa noastră de virtute şi instabilitatea noastră în credinţă, când lucrurile iau o întorsătură aiurea!

    Cei mai mulţi care fug de dialogul intrreligios fug, de fapt, de ceea ce nu sunt ei. Însă, dacă se acceptă dialogul, şi dv. şi dumnealui aveţi de câştigat.

    Dialog nu înseamnă convertire, ci o cunoaştere reciprocă. Convertirea ţine de lucrarea lui Dumnezeu în fiinţa omului şi e un dialog mult mai complex decât credem.

    În concluzie, dialogul cu un musulman sau cu orice altfel de credincios sau de necredincios, atunci când e real e folositor amândurora. Dv. înşivă veţi ştii ce aţi câştigat şi ce aţi pierdut discutând cu alţii.

    Însă, în primul rând trebuie să ştiţi cine sunteţi. Ştiţi cine sunteţi ca ortodox? Aceasta cred că trebuie să vă frământe în primul rând.

  2. Fetita mea,de 21 ani, inca studenta la Psihologie, imi spunea cu naduf intr-o discutie mama-fiica:

    – Mama, nu mai suport! Eu am ajuns preot, nu prietena pentru colegi si prieteni ai mei! Pentru ca vin la mine si-mi spun toate problemele lor. Eu ii ascult si le spun parerea mea…

    Cred ca asta este, de fapt, una dintre cheile comunicarii: a sti, a putea avea rabdarea de a asculta tot ceea ce are de spus cel de langa tine.

    In mod paradoxal, tot ea a fost cea care m-a linistit atunci cand am revenit acasa dupa a 3-a incercare esuata de a ma spovedi!

    Atunci am aflat – din spusele ei – ce inseamna, cat de greu este sa fii preot, sa poti asculta pe fiecare in parte, sa cauti si sa gasesti cuvintele potrivite fiecaruia; sa iei de fapt povara lui pe umerii tai.

  3. Doamnă Camelia,

    într-o spovedanie reală nu ascultatul preotului e problema…ci, cel mai adesea, ceea ce înţelege cel care se spovedeşte, când vine să vorbim despre păcatele noastre în faţa lui Dumnezeu.

    Am de multe ori senzaţia că cel care se spovedeşte vrea să audă foarte puţin din ceea ce este el, la modul real, fapt pentru care vorbeşte mult…dar nu vrea să şi asculte imediat ceea ce îi spui.

    După sute de spovedanii personale, în faţa unui duhovnic, înţelegi, tu, cel care te spovedeşti, că spovedania e din ce în ce mai puţină vorbire…şi, din ce în ce mai mult, mai multă acceptare.

    Păcatele te conving să vorbeşti din ce în ce mai puţin.

    Cu cât spovedaniile sunt mai lungi cu atât omul e la început în această mare taină. Însă, cu timpul, problemele se concentrează, spovedania devine foarte concisă, pentru că omul ştie ce nu este.

    A ştii ceea ce nu eşti şi nu faci înseamnă smerenie, asumare a propriei tale existenţe eclesiale.

    Şi un astfel de om, care vine să se spovedească, se spovedeşte din priviri, în puţine cuvinte, în puţine gesturi, pentru că ne-a devenit prieten iubit, confrate, fiu duhovnicesc în mod real…şi se trece de la spovedire de păcate…la comunicare de gesturi fundamentale ale persoanei sale.

    Cât timp mai e frică, reticenţă, ruşine păcătoasă în relaţia fiu duhovnicesc – duhovnic şi nu s-a trecut la o dragoste şi o ascultare năvalnică încă nu există o relaţia duhovnicească reală.

    Şi am văzut foarte puţine cazuri până acum de oameni care au înţeles cum trebuie să spovedească, ca preoţi şi de oameni care să ştie cum să se spovedească, ca fii duhvniceşti.

    Duhovnicii reali sunt nişte mari teologi şi mari mistici ai Bisericii. Văd cum se confundă statul în puşcărie cu duhovnicia sau învăţarea unor versete cu viaţa mistică.

    Nu toţi cei care sunt în mănăstiri sunt nişte teologi şi mistici adevăraţi şi nu toţi cei care sunt în lume sunt nişte analfabeţi în cele ale duhovniciei.

    Sfinţenia ţine de om şi nu de loc, de cât de mare are barba sau de câte metanii face. Sfinţenia ţine de o reală curăţire de patimi şi de primirea harului dumnezeiesc întru conştienţă.

  4. Va multumesc, Parinte, pentru raspuns. Simt nevoia sa-l mai citesc o data pentru a-l intelege cat mai exact;oboseala acumulata.

    ps:prin incercare esuata de spovedanie aveam in vedere faptul ca aparea pe neasteptate o urgenta care impiedica spovedania;astfel, abia a 6-a oara am reusit.

    ……………………

    R: Nu m-am referit la amănuntul biografic al dv., ci la experienţa ca atare dintre un duhovnic şi un penitent, când ajung într-o intimitate reală, frumoasă, după ani de convieţuire şi inter-cunoaştere.

  5. Legatura ideala dintre duhovnic si fiul sau duhovnicesc mi-aduce aminte de ceea ce am citit despre viata Sf. Simeon Noul Teolog.

    Cred ca la acest nivel nu se mai poate vorbi despre spovedanie propriu-zisa ci,mai degraba despre „miscarile inimii” fata de gandurile rele.

    Asa as incerca a explica si ajutorul pe care il primeste fiul de la parintele sau spiritual, indiferent de distanta dintre cei doi. (Mi-aduc aici aminte de parintele Paisie.)

  6. Despre mersul lucrurilor in ziua de azi, in ceea ce priveste plata si rasplata, primim lectii din ce in ce mai des.

    Se pare ca timpul se comprima pe zi ce trece, iar pedeapsa (daca se poate spune asa, uneori cred ca este prea mult folosit cuvantul asta si a pierdut din sensul initial) vine mult mai repede, pe neasteptate si in moduri din ce in ce mai surprinzatoare.

    Uneori mi se pare ca dreptatea ce se infaptuieste astfel este pusa la verificat in cuptorul smereniei – daca meriti, lucrurile reintra in normal,daca te trufesti (cum bine spunea cineva aseara) pierzi nu numai bruma de dreptate de care ai avut parte anterior,ci mult mai mult,de fapt cazi mult mai mult in ochii celor care mai inainte te-au indreptatit si aparat.

    Iar durerea pe care o simti privind in ochii celor pe care i-ai dezamagit o depaseste pe cea de dinainte.

    Si totul pare ca se intampla intr-o clipita!

    Grabite vremuri traim…Dar toate acestea nu sunt decat crampeie de viata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *