toate aşteaptă lumina Ta

În ediţia sinodală a Bibliei din 2001, în traducerea şi diortosirea IPS Bartolomeu Anania, s-a revenit la forma originală, versificată, a unor cărţi din canonul biblic, între care şi Psaltirea. Opţiunea aceasta nu este netradiţională, deşi Biblia de la 1688 nu o accesează. Versificarea la care mă refer presupune numai respectarea originalului şi aşezarea textului sub formă de versuri, nu şi rima (prozodia), ca în cazul Psaltirei în versuri a lui Dosoftei.

Esenţial însă pentru noi este să înţelegem că substanţa acestui text profetic a fost dintotdeauna percepută ca fiind profund poetică. De altfel, tipărirea Psaltirei, în vechime, era la noi tradiţional însoţită de alte câteva Cântări din Scriptură: cele trei cântări al lui Moise, cântările Anei, mama lui Samuil, rugăciunea prorocului Avacum, cântarea celor trei tineri, cântarea Născătoarei de Dumnezeu. Fapt ce sugerează că Psaltirea era percepută ca un imn către Dumnezeu.

Psaltirea lui Coresi din 1577 are o personalitate poetică pregnantă pentru cititorul de astăzi, întărită şi de limbajul arhaic şi neaşteptat plastic:

Psalmul 8

Doamne, Domnul nostru, că ciudatu [minunat] e numele Tău pre tot pământul!
Că se luo mare frâmseţea Ta pre mai sus [mai presus] de ceriu;
den rostul [gura] tinerilor şi sugători [a celor ce sug] sfârşit-ai [ai săvârşit] laudă,
derept dracii [vrăjmaşii] Tăi spărseşi dracul şi vrăjmaşul.
Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale,
luna şi stealele ce-ai Tu urzit.
Ce iaste omul, că pomenişi [pe] el?
sau fiul omului, că cearceţi el [îl cercetezi]?
Înmicşurat-au [pe] el cu neşchit ceva de îngeri,
cu slavă şi cu cinste cununat-ai [pe] el.
Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale.
Toate supus-ai supt picioarele lui:
oi şi boii toţi,
încă şi vita câmpilor,
pasările ceriului şi peştii mărei,
ce îmblă cărările mărei.
Doamne, Domnul nostru, că minunatu e numele Tău preste tot pământul!

Psalmul 41

În ce chip jeluiaşte cerbul la izvoarăle apelor,
aşa jeluiaşte sufletul mieu cătră Tine, Doamne.
Însetoşă sufletul mieu către Zeul [cel] tare şi viu;
când veni-voi şi ivi-mă-voi feaţeei Zeului?
Fură lacrămele meale mie pâine zi şi noapte,
când zicea mie [cel rău] în toate zile: „io e Zeul tău?”
Acestea pomenii şi vărsai spre mine sufletul mieu,
că proidii pren loc coperit minunat până la casa Zeului. /…/
Fără-fund, fără-fundul chem în glasul sloatelor Tale [1] .
Toate susurele Tale şi undele Tale preste mine trecură.
E în zi [şi ziua] zise Domnul meserearea [<miserere>, mila] Sa,
şi noaptea cântarea Lui de [la] mine. /…/

Psalmul 49

Dumnezeul dumnezeilor Domnul zise şi chemă pământul.
De [la] răsăritul soarelui până la apus.
De [din] Sion dulce frâmseţea Lui.
Domnul aiavea [aievea] vine,
Dumnezeul nostru şi nu tace.
Foc într-Îns[ul] aprinde-se
şi demprejurul Lui bură mare.
Chemă ceriul de sus
Şi pământul să judece [pe] oamenii Săi.
Adunaţi Lui [pe] preapodobnicii [cei asemenea/ preasemenea] Lui,
de ziseră zisa Lui de cumândare [jertfă].
Şi spuseră ceriurile dereptatea Lui,
că Zeul judeţ [Judecător] iaste.
Auziţi, oamenii miei, şi zice-voiu vouă,
Israil şi spune-voiu ţie:
„Dumnezeu, Zeul tău sunt eu”.
Nu de cumândările tale oblici-voiu [te voi certa pe] tine,
toate arsele tale întru Mine sunt pururea.
Nu priimesc den casa ta viţel,
nece den turmele tale ţap;
că ale Meale sunt toate vitele dumbrăviei,
vite în codri şi boi.
Cunoscui toate pasările ceriului.
Să flămânzire nu voiu zice ţie,
a Mea e toată lumea şi plinul ei.
Au doară mănânc carne de junc sau sânge de ţap beau?
Junghie Zeului cumândare laudă [jertfă de laudă]
şi plăteaşte susului [Celui de sus] făgăduitul tău.
Chiamă-mă în zi de grija ta
şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-Mă-veri. /…/

Ps. 101

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră Tine să viie.
Nu întoarce faţa Ta de mine;
în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine urechea Ta.
În ce zi chemu-te, curând auzi-mă.
Că periră ca fumul zilele meale
şi oasele meale ca uscarea uscară-se.
Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inima mea,
că ultai să mănânc pâinea mea.
De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale.
Podobii-mă [m-am asemănat cu] nesăturatul pustiiei.
Fui ca de noapte corb în turn.
Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid.
În toată zi împutară-mi dracii [vrăjmaşii] miei
şi ce lăuda-mă cu mine jura-se.
Derept ce cenuşe ca pâinea mâncai
şi bearea mea cu plângere mestecaiu;
de faţa mâniei Tale şi de urgiia Ta,
că rădicaşi, aruncaşi-mă.
Zilele meale ca umbra trecură
şi eu ca fânul secaiu.
E Tu, Doamne, în veac lăcuiaşti [locuieşti]
şi pamentea [pomenirea] Ta în neam şi în neam.
Tu întru înviere muluişi Sionul
că vreamia [este] să miluieşti [pe] el,
că vine vremea.
Că dulce vrură şerbii Tăi pietrele lui
şi ţărâna lui miluiră.
Şi spăimânta-se-vor limbile de numele Domnului,
şi toţi împăraţii pământului de slava Ta.
Că zideşte Domnul Sionul
şi iveaşte-Se în slava Sa.
Şi căută spre ruga plecaţilor,
şi nu trecu rugăciunea lor.
Să se scrie acestea în neam altul
şi oamenii ce se zidesc laudă Domnul.
Că plecă-Se den naltul Sfinţiei Sale,
Domnul den ceriu spre pământ căută.
Să auză suspinele ferecaţilor.
Să dezlege [pe] fiii omorâţi.
Spuiu în Sion numele Domnului
şi lauda Lui în Ierusalim.
Când aduna-se-vor oamenii denpreună
şi împăraţii să lucreaze Domnului.
Răspunse lui în cale vârtutea Sa.
Scăderea zilelor meale spune mie.
Nu rădica [mă lua pe] mine în premiezare [prima parte a] zilelor meale,
în neamul neamului anii Tăi.
Întru începute, Tu, Doamne, pământul urzişi,
şi faptele mânilor Tale sunt ceriurele.
Eale pier, e Tu lăcuieşti,
şi toate ca cămaşa învechescu-se
şi ca veşmânt învolbi-le şi schimbă-se.
E Tu Acela[şi] eşti şi anii Tăi nu scad.
Fiii şerbilor Tăi întra-vor
Şi sămânţa lor în veac derege-se.

Ps. 103

Blagosloveaşte sufletul mieu [pe] Domnul.
Doamne Dumnezeul mieu, măritu-Te-ai foarte.
În ispovedire şi în mare frâmseţe înveşti-Te [Te îmbraci],
înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe.
Întinseşi ceriul ca piialea,
coperişi ca apa mai susul lui;
puse nuorii suirea Sa,
îmblă spre arepile vântului.
Feace [pe] îngerii Săi duhuri şi slugile Sale foc aprins;
urzi pământul în vârtutea Sa,
nu se va pleca în veac de veac.
Fără-fundul ca cămașa înveștirea ei,
spre codri stau ape.
De apăratul Tău fugi-vor,
de glasul tunetului Tău spământa-se-vor.
Sui-se codrii şi deştindu-se câmpii în loc ce-ai urzit lor.
Hotar puseşi ce nu-l trecu
nece întorcu-se să coapere pământul.
Tremeseşi izvoare în iazere,
pre mijloc de codri trec ape.
Adapă toate gadinele [animalele] satelor,
Aşteaptă onagrii în seatea sa.
În aceia pasările ceriului prămândesc,
de [din] mijloc de piatră deade glas.
Adapă codrii despre susul Tău,
de plodul faptelor Tale sature-se pământul.
Ce răsărişi pajişte vitelor
şi iarbă în slujba oamenilor.
Să scoţi pâine den pământ
şi vinul veseleaşte inema omului.
Unge faţa ta cu unt [ulei]
şi pâinea inema omului întăreaşte.
Satură-se leamnele [copacii] câmpilor,
chedrii Livanului ce i-ai răsădit;
aciia pasările încuibuiră-se.
Erodiei vietoare vlăduiaşte ei,
codrii înalţi cerbilor,
piatra scăpare iepurilor.
Fapt-ai [făcut-ai] luna în vremi;
soarele cunoscu apusul său. /…/
Ieşi omul în lucrul său
şi în lucrul său până seara.
Că măriră-se faptele Tale, Doamne,
toate în mândrie fapt-ai.
Împlu-se pământul de faptele Tale.
Adecă marea mare şi [în]tinsă;
aciia gadine ce nu lă e măsură,
e viile [vieţuitoarele] mici cu mari.
Aciia corabiile noată.
Zmeul cesta ce fapt-ai să-şi bată joc d-insul,
toate cătră Tine aşteaptă să dai mâncare lor în bună vreame.
Dând Ţie, lor aduna-vor,
deşchizând Ţie mâna toate împlu-se de dulceaţă.
Întorcând Ţie faţa turbură-se;
iai duhul lor şi pier
Şi în ţărâna sa toarnă-se [se întorc].
Tremeţi Duhul Tău şi zidi-se-vor
şi noi-veri [înnoi-vei] faţa pământului.
Fie slava Domnului în veac!
Veseleaşte-Se Domnul de faptele Sale.
Caută spre pământ şi face-l a tremura-se,
atinge codrii şi afumă-se.
Cânt Domnului în viaţa mea,
cânt Zeului mieu, până sunt.
Să se îndulcească Lui cuvântul mieu,
e eu veselescu-mă în Domnul.
Cumplu-se păcătoşii de pământ
şi fără-legii ca nefiind lor.
Blagosloveaşte sufletul mieu, [pe] Domnul.

Am extras din Psaltirea coresiană câteva exemple, în care se remarcă rafinamentul poetic care însoţeşte relatarea actului creator al lui Dumnezeu şi descrierea lumii, a universului pe care El îl creează, aşezându-l sub stăpânirea omului.

Acest rafinament poetic este o particularitate a Sfintei Scripturi, care mlădiază – prin aceste traduceri, necesare Bisericii – limba română şi o formează după asemănarea cuvântului sfânt şi după poezii frumuseţii dumnezeieşti imprimate în lume. Cu această frumuseţe a harului Său, El a pecetluit făptura, faptele mâinilor Sale.

Acelaşi rafinament extraordinar în sesizarea detaliilor frumuseţii cosmice îl moştenesc şi îl preiau atât Sfinţii Dosoftei şi Antim Ivireanul, cât şi Dimitrie Cantemir, dar şi poeţii romantici şi moderni, care sunt conştienţi de izvorul scriptural şi bisericesc al poeziei cosmice pe care o transpun în versurile lor, cât şi al poeziei limbii române.

Dumnezeu creează o lume fascinantă, luxuriantă, bogată în expresia vieţii şi a fenomenelor. Iar genialitatea Scripturii, adâncul inspiraţiei dumnezeieşti rezidă în aceea că expresia biblică nu este barocă. Poezia Scripturii e o sculptură în cuvinte, într-o linie clară şi pură, care înşurubează ochii cititorului în adâncul înţelesurilor, acolo unde se pironeşte asupra unei frumuseţi cu mult mai uluitoare decât dacă s-ar încerca descrierea ei fastuoasă într-o cascadă de metafore şi figuri de stil.

Simplitatea, pe care o vor redescopri, într-o anumită măsură, poeţii moderni, îşi are poezia ei sublimă, fără necesitatea unor suplimentări expresive care ar atrage atenţia asupra limbii, dar nu şi a adâncului înţelegerii şi cunoaşterii.

Did you like this? Share it: