Mihail Eminescu: ucis cu premeditare

nicolae-georgescu

Nicolae Georgescu, Eminescu târziu. Trecerea. Abordare filologică, PDF, 2009, 228 p.

Introducerea

Autorul şi-a propus o „citire completă, contextuală, comparativă a textelor”, p. 6.

„dialogul trece dincolo de noi”, p. 6.

Cartea a fost provocată de George Roncea, care îi este prieten, p. 7.

I. Cum a murit Eminescu

D. Dumitru Cosmănescu, fost coafor al regelui, îl servea adesea pe Eminescu, p. 9. El ne va furniza date despre poet.

Cosmănescu spune despre Eminescu, că era „un om domol şi foarte aşezat”, p. 9; „avea un păr negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră”, p. 9.

L-a servit pe Eminescu şi când acesta era la spitalul Şuţu, p. 9.

Prietenii îi spuneau lui Eminescu: Maestre, p. 9.

La Şuţu, când era internat în spital, Eminescu „scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit”, p. 9.

În ziua în care a murit, pe la ora 16, Eminescu a cântat cu Cosmănescu Deşteaptă-te, române! în grădina spitalului, p. 10.

Eminescu „cânta frumos, avea voce”, p. 10.

În timpul acestei plimbări cu Cosmănescu, vine un bolnav furios, „fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!…după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”, p. 10. Citatul ultim e din declaraţia lui Cosmănescu.

Mărturia lui Cosmănescu a apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p. 3. şi reluată în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926 şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926, cf. p. 10.

Declaraţia lui Cosmănescu, subliniază autorul nostru, nu a fost preluată de Călinescu, Munteanu, Murăraşu, Petre Vintilă etc., p. 10.

În halatul de spital al lui Eminescu, după moartea sa, s-au găsit două poezii: Viaţa şi Stele-n cer. Autorul n. redă următoarele versuri în p. 11 sus:

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătinând catargele,
Tremură largile
Vase de lemn.

Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.

Orice noroc
Şi-ntinde aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Se pare că autorul ne-a redat numai a doua poemă din cele două amintite.

Autorul precizează însă, că poemele au fost publicate în Fântâna Blandusiei, la 1 august 1889, cf. p. 11. La această revistă Eminescu fusese redactor, p. 11. Ion Luca Caragiale era pe atunci directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi lui Eminescu  trebuia să i se joace la teatru o piesă în versuri, p. 11.

Grigore Manolescu, actor celebru în epocă (1857-1893), p. 11, ne dă numele celui care l-a ucis pe Eminescu: Petrea Poenaru, p. 12. Numai că Grigore Manolescu spune despre Poenaru că era un tenor şi nu profesor sau director de liceu în Craiova, cum afirmase Cosmănescu, p. 12.

Sora lui Eminescu, Harietta Eminescu spune acelaşi lucru: Petrea Poenaru l-a ucis, prin spargerea capului, pe Eminescu, p. 12.

Călinescu va spune, în Viaţa lui Mihai Eminescu, că Petre Poenaru l-a lovit cu o pietricică pe Eminescu, dar că nu a murit din această lovitură, p. 13. Însă acesta ne oferă varianta, că Eminescu a fost ţinut înainte de moarte în cămaşă de forţă şi că era furios, p. 13. Ba, mai mult, din ceea ce spune Călinescu, putem deduce că era demonizat, pentru că acesta spune despre Eminescu: „îndată ce-l dezleagă [din cămaşa de forţă n.n.], rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital”, p. 13.

Călinescu îngroaşă şi mai mult boala lui Eminescu, pentru că spune, că din cei 80 de alienaţi mintal din spital, fără să pună la număr femeile, starea lui era cea mai grozavă, cea mai rea, p. 13. Însă Călinescu ne spune şi faptul, că avea capul „spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vrun alt nenorocit nebun”, p. 13.

Călinescu oscilează între 15 şi 16 iunie în stabilirea datei morţii lui Eminescu, p. 14.

Ion Nica, în 1972, publica o carte despre Eminescu, în care afirma că Maiorescu a fost înştiinţat, că Eminescu a murit din cauza unei embolii (embolie = astuparea bruscă a unui vas de sânge), p. 15.

Tot Nica afirma, că în luna mai, Eminescu fusese lovit cu o piatră trasă din praştie, p. 15.

Din acest motiv autorul ajunge la concluzia, că Eminescu a fost lovit în luna mai, de la distanţă, cu o piatră trasă cu praştia şi că, în luna iunie, lovitura cu cărămida, a aceluiaşi Poenaru i-a cauzat moartea, p. p. 15-16. Crimă cu premeditare, p. 16.

II. Epopeea erizipelului

Erizipel = boală infecţioasă manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă.

Eminescu nu a fost bolnav de sifilis, p. 17.

Dr. Vineş afirmă că Eminescu a murit pe 15 iunie, p. 17-18. Acesta era şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, p. 18 şi l-a îngrijit pe Eminescu în lunile martie-iunie 1889, adică până la moartea sa, p. 18. Acesta va dezvăluie anumite date despre el, din care vom cita.

Dr. Vineş afirmă că Eminescu „abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene”, înainte de a fi adus la spital şi internat, p. 18. Adică ar fi fost alcoolic şi ar fi avut aventuri cu femei.

Pentru Dr. Vineş,  Eminescu nu era întreg la minte, p. 19 şi avea „tulburări morale”, p. 19. „Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze”, spune doctorul, p. 19.

La Institutul Caritatea, condus de Prof. Dr. Al. Sutzu, Eminescu fusese internat în 1883 şi în martie 1889 era internat pentru a doua oară, p. 19.

Eminescu avea 40 de ani şi dr. Vineş spune că „era de constituţie forte, musculatură bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi. Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte”, p. 19.

Printre altele, dr. Vineş confirmă injecţiile cu mercur care i s-au administrat: „Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii”, p. 20.

Acelaşi afirmă, că Eminescu a început să prezinte „simptome de demenţă destul de accentuate” în timpul internării, deşi nu venise cu ele, p. 20 şi să uite masiv, p. 20.

Când a intrat în spital, continuă dr. Vineş, Eminescu nu prezenta manifestări deliroide, dar le-a căpătat în timpul internării, p. 20. Cât timp a stat în spital, spune acelaşi, Eminescu a strâns pietre, lemne, hârtii, pe care le socotea de preţ şi scria pe pereţii şi ulucile spitalului, p. 20.

Dr. Vineş spune că Eminescu a fost lovit cu o piatră în mai 1889, care i-au produs o plagă, dar nu foarte mare, p. 20-21. Însă, pentru că, spune doctorul, „Eminescu…avea…obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, dintre care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului”, p. 21.

Dr. Vineş însă, spune că pe 15 iunie 1889, Eminescu a murit pe când sta în pat, din cauza unei sincope, p. 21, pentru că atât el, cât şi prof. dr. N. Tomescu, considerau că Eminescu suferea de o endocardită, p. 21., adică de o boală de inimă.

Pentru G. Ibrăileanu, Eminescu şi-ar fi încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, pentru că lucrările dintre 1883-1889 le consideră „simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită”, p. 23-24.

Pentru Ibrăileanu, poema Sara pe deal e un exemplu de lucrare a unui om cu mintea răvăşită, p. 24.

La Botoşani, în 1887, doctorul Isac îi administra o doză zilnică de 7 grame de mercur lui Eminescu, p. 30.

Potrivit raportului anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, Eminescu a fost adus la 3 februarie 1889, din ordinul poliţiei capitalei, la spital, p. 31.

În Raportul medico-legal din 23 martie 1889, poetul e numit cu numele său real: Mihail Eminescu şi nu Mihai Eminescu, p. 31. Din acest act aflăm că poetul e în spital din data de 23 ianuarie 1889.

Însă Eminescu scrie un articol în România liberă, în 13 ianuarie 1889, care a deranjat sfera politică, p. 32 şi anume pe conservatorul Vernescu, p. 32.

După data de 13-14 ianuarie 1889 nu se mai ştie nimic despre Eminescu, p. 33.

Autorul concluzionează, că Eminescu a fost internat în 1889, între 14 ianuarie – 3 februarie, p. 35. Eminescu va fi internat mai întâi la Ospiciul Mărcuţa de la Pantelimon, condus tot de dr. Şuţu, apoi  e adus la Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc, p. 35.

În Certificatul de deces al lui Mihail e trecută data de 15 iunie, ora 3 antemeridian, p. 37 şi a fost eliberat pe 17 iunie 1889, când a fost îngropat la Bellu, p. 37. Însă autorul spune că conţine unele erori şi că în acesta Eminescu ar fi avut 43 de ani, p. 37.

Într-un raport medical din 23 martie 1889 însă, Mihail Eminescu apare cu vârsta de 45 de ani, p. 38. În acest raport se spune că Mihail fuma mult, p. 38. Acest raport medical, semnat de dr. Şuţu şi dr. Petrescu conchide, că  „Eminescu este atins de alienaţiune mintală în formă de demenţă”, p. 39.

Pe 6 noiembrie 1886, dr. Iuliano şi Dr. Bogdan, întocmiseră şi ei un raport medical, la Iaşi, în care concluzionaseră faptul, că „din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu am putut constata, că el sufere de o alienaţie mintală, cu accente acute, produse, probabil, de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism”, p. 40.

III. Concordanţe Cosmănescu

Ilie Ighel, redactor la Fântâna Blandusiei îl vizitează pe Mihail în ospiciul din strada Plantelor, şi ne dă mărturii despre el, în 1889, p. 43. Ighel spune că Mihail scria versuri pe pereţi, p. 43.

Acesta citeşte două file din notesul lui Eminescu, însă spune că „scrierea [lui] e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate”, p. 44.

Ighel redă următoarele versuri din notesul lui Eminescu:

„Toamna pomii înfloresc
Şi se scutură toţi pomii de flori,
Iar inimile noastre
Le prinde fiori.

Veniţi în lumină
Copii drăgălaşi
Şi faceţi cu mine-mpreună
Sălaş.

Valurile viforă
Com tutte le forme”, p. 44.

Pe partea cealaltă a filei unde erau scrise aceste versuri, Eminescu scrisese, după mărturia lui Ighel, în notesul lui, versurile din: Deşteaptă-te, române!, p. 44.

Şi Ighel văzuse poemul Viaţa, găsit postum în halatul lui Eminescu, din care citează o strofă, p. 44.

Al. I. Hodoş, cunoscut ca scriitor sub numele de Ion Gorun, vorbeşte despre mulţimea de note eminesciene pierdute, p. 45.

Însă, deşi între 1883-1889 toată munca lui Eminescu e pusă între paranteze de unii critici ai operei, în aceşti ani el traduce Gramatica sanscrită a lui Fr. Bopp, traduce piesa de teatru Lais a lui Emile Augier în versuri ritmate, şi scrie poezii precum Kamadeva sau De ce nu-mi vii, p. 46, totul însemnând aproape o mie de pagini, p. 46.

Broşura lui Ilie Ighel, intitulată Eminescu (Încercare critică), de 14 file, editată la data de 25 decembrie 1889, la Bucureşti, nu a fost cunoscută, accentuează autorul, lui Călinescu, Vatamaniuc şi Creţia, p. 47. Ea a fost descoperită de Ileana Ene în arhiva lui G. Dem. Teodorescu şi acum se află la Muzeul Literaturii Române, p. 47.

Ilie Ighel a scris vreo 15-20 de cărţi şi a semnat şi ca Ilie Deleanu sau Ilie Ighel Deleanu, trăind între 1870-1938, p. 49.

Ighel va spune despre Eminescu că el, „singur, maestrul maeştrilor, Eminescu a fost acela care şi-a cântat simţirile şi ideile” şi exclude plagierea după texte germane sau imitarea lui Lenau de către Eminescu, p. 49.

Ion Popescu, alt coleg de revistă al lui Eminescu, mărturiseşte cum l-a vizitat pe Eminescu la ospiciul din str. Plantelor din Bucureşti şi spune că era în toată firea, p. 51. Şi acesta spune că Eminescu fuma mult în această perioadă, p. 51. Popescu conchide despre Eminescu: „rezultatul [mergerii la el] a fost convingerea deplină, că Meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în str. Plantelor”, p. 51.

Eminescu îi mărturiseşte lui Popescu că studiază ticurile bolnavilor de la ospiciu şi că are nevoie de cărţi şi gazete, p. 52.

Ion Popescu spune: catastrofa s-a produs la spital, p. 52. Mărturia lui Popescu este editată în nr. 10, din dec. 1889, în rev. Fântâna Blandusiei, la care lucra, p. 52.

D. Teleor, în 1883, când Eminescu a fost internat prima oară, vorbeşte de un acces de furie al acestuia şi de legarea lui în cămaşa de forţă, p. 53.

Mărturia lui Alexandru Vlahuţă, aduce în prim-plan amănuntele, că Eminescu i-a creat versuri pe loc, deşi îi dădea impresia că le citeşte de pe o foaie, pe care erau scrise doar cuvintele: gloriosul voievod, p. 54.

Vlahuţă spune că versurile erau frumoase dar rupte din poeme diferite şi că reveneau mereu, ca leitmotiv, cuvintele foc şi aur, p. 54. El reţine doar patru versuri, de mijloc, cu înţeles mistic:

„Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!”,

p. 54-55.

Numai că Vlahuţă, spune autorul, milita pentru boala geniului încă din 1886-1887, p. 56, de aceea amintirile lui nu au credibilitate, p. 57.

IV. Efectul Cosmănescu

George Călinescu se va lupta să şteargă informaţia uciderii lui Eminescu dată de Cosmănescu, prin „tehnica scoaterii din context şi a întunecării până la ştergere a golului rămas: informaţia se pierde, interpretarea devine informaţie de primă mână”, p. 67.

În 1893, A. D. Xenopol, edita ediţia: Mihail Eminescu, Poezii complecte, ediţie care cuprindea toate poemele antume eminesciene, p. 74.

Tot în 1893 apare: Mihail şi Henriette Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia, de 138 de pagini, care cuprinde 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu, p. 76. Pe baza acestei surse s-a instaurat ideea că Eminescu a avut sifilis şi că l-a luat de la Veronica, p. 76.

Nici până astăzi acest epistolar nu a fost dat Academiei Române ci aparţine familiei Emilian, p. 77.

„Între Cornelia Emilian însă şi Veronica Micle a fost o relaţie de adversitate totală”, spune autorul, p. 79. De aceea, după moartea lui, doamna şi fiica Emilian vor încerca să acrediteze ideea că ele l-au ajutat pe poet şi nu Veronica, p. 79.

În p. 98 autorul arată cum unele echipe de medici, care nu au mare credibilitate profesională, au fost negate în verdictul lor de alte echipe de medici, care au spus că Eminescu era sănătos.

Eminescu se simţea exilat la Botoşani, mort pentru societate, p. 126.

Potrivit corespondenţei dintre Mihail şi Veronica, editată în 2000 de Cristina Zarifopol-Illias, autorul a ajuns la concluzia că Veronica nu a avut relaţii sexuale cu Caragiale, p. 128-129.

Sora lui aminteşte despre o fotografie de la 19 ani a lui Eminescu, p. 130. În p. 130, autorul spune că Mihail a cunoscut-o pe Veronica de prin 1868-1869 şi nu din 1872, cum spune Iacob Negruzzi.

VI. Eduard Gruber şi destinele eminesciene

Eduard Gruber este savantul tânăr, care, la 19 aprilie 1888 va susţine, la Atheneul Român, conferinţa Stil şi gândire, în care va analiza opera şi viaţa lui Mihail Eminescu, p. 133.

Eduard era căsătorit cu fiica cea mare a Veronicăi, p. 133. Gruber îl suplinise pe Eminescu în funcţia de profesor suplinitor de Geografie, când Eminescu îşi rupsese piciorul, p. 135.

Gruber era însă licenţiat în Litere, p. 135. Şi Creangă a fost suplinit la catedră şi îşi plătea suplinitorul din banii primiţi de la stat, ca şi Eminescu, p. 136. Eminescu va sta în spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, pentru piciorul rupt, în lunile noiembrie-decembrie 1885, p. 137.

Artur Gorovei vorbeşte despre manuscrisele ridicate din casa lui Creangă, p. 141-142. Manuscrisele lui Creangă au intrat tot în posesia lui Gruber, însă unii cred că au fost risipite de Virginia, soţia acestuia, p. 142.

Gruber a cunoscut manuscrisele lui Eminescu şi pe ale lui Creangă, dar a avut acces şi la corespondenţa dintre Mihail şi Veronica, p. 142.

Pe 12 august 1882 Mihail îi scrie Veronicăi  cu apelativul „draga mea copilă”, p. 142 şi îi spune că de 6 ani de zile se zbate într-un cerc vicios, p. 142.

Gruber va spune despre Creangă: „Creangă este, poate, cea mai verde creangă a literaturii noastre, vreau să înţeleg cea mai românească”, p. 148. Eminescu îl va asculta pe Gruber vorbind despre sine, p. 150.

Gruber va fi, în august 1889 alături de Veronica, când ea va muri, împreună cu maica Fevronia, p. 154-155. Veronica Micle moare pe 4 august 1889, după 50 de zile de la moartea lui Eminescu, p. 155-156.

VII. Raportul anonim

E vorba de raportul profesorului George Potra, din 1934, în 16 pagini, intitulat: Mihail Eminescu, cauzele morţii sale, p. 157. El vrea să demonstreze că Eminescu nu a avut sifilis, p. 157, fapt pentru care a fost admonestat de Călinescu, p. 157.

Acesta dă mărturia că creierul lui Eminescu a cântărit 1490 de grame, p. 158.

Aron Densuşianu, unul dintre contestatori, a fost acela care a vorbit despre boala mamei lui Eminescu, pe care a dat-o tuturor fiilor ei, p. 160.

Un alt contestator al lui Eminescu a fost Alexandru Grama, care a spus că Eminescu nu a fost un geniu şi nici măcar poet, p. 166-167.

Raportul profesorului Potra afirmă, că Eminescu nu a avut sifilis, ci „adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”, p. 170.

Există două copii ale actului de naştere al lui Eminescu, ambele autentificate, una păstrându-se la Iaşi şi alta la Bucureşti, p. 172.

Lui Chibici, iubit şi bun prieten, Eminescu îi trimite, de la Viena, o scrisoare, în care îi scria că vrea să se întoarcă în ţară, ca să se sature de „mămăliga strămoşească”, p. 175.

VIII. Anexe

Eminescu nu a fost izolat de familia sa în ultimii ani de viaţă, p. 200.

Nicolae Pătraşcu, în 1892, îl numea pe Eminescu „creier-lume” şi spune că Eminescu ar fi tras cu revolverul în prietenul său Chibici Râvneanu şi de aceea a fost spitalizat la Bucureşti, p. 208.

Pe 8 noiembrie 1886, de Sfinţii Mihail Şi Gavriil a cerut să fie spovedit şi împărtăşit la Sfânta Mănăstire Neamţ, p. 213. Preotul care l-a împărtăşit a mărturisit că Eminescu „era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi  a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină””, p. 213.

IX. În loc de încheiere: Teama de adevăr

Concluzia autorului e aceea că Eminescu a fost asasinat, lucru pe care îl cred şi eu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *