4 comentarii la „România în fotografii. O privire de Cosmin Dănilă”

  1. Îmi doresc o altă viaţă! Obosită de atâtea “lovituri întunecate”, m-am aşezat în pat. Pun capul pe pernă şi nu mai ştiu dacă visez, însă aud o unduire de val ce mă strigă, parcă, cu cea din urmă răsuflare.

    Zăresc un lac tăcut şi liniştit peste care adie vântul singurătăţii. Presupun că această este disperarea, pentru cre m-a chemat. Sunt uluită! Cum poate apa să vorbească?

    Simt răcoare, aşa că îmi pun un şal alb şi, urmând strigarea mută a lacului, păşesc intuitive pe drumul spre el. Este înconjurat de o mare de nisip, atât de glaciară, încât nu zăresc pe întinderea ei niciun copac, nicio floare, nici măcar un fir de iarbă. Câtă împotrivire! Atâta sărăcie! Ce pustiu!…

    O boare ciudată mă atinge şi simt cum ce-l port îşi schimbă culoare din alb în negru, iar braţele mele… iau forma unor aripi… albe. Nu pricep cum s-au transformat în contrast culorile.

    Tot ceea ce mă înconjoară e gol, însă pot citi cuvintele lui. Câtă disperare! Ecoul venind dinspre lac face să-mi tresalte inima. Cum pot să mă apropii de el? Cum pot trece de bariera ridicată de marea nisipoasă străjuită de gărzile ei – dunele? Nisipul rece e ostil paşilor mei mărunţi.

    Îl simt ca pe mii de ace ce mi se înfig în tălpi. Şi totuşi trebuie să ajung la el, chiar dacă o furtună de nisip se stârneşte şi devine tot mai violentă cu fiecare pas ce mă aduce mai aproape de dune, acoperind şi o parte din lac! Mi-e teamă pentru lacul pe care marea nisipoasă vrea să-l înghită, aşa că merg mai departe…

    Mă simt legată de singurătatea şi disperarea acestui lac. Ceva tainic ne leagă. Cum voi reuşi să trec de acest deşert al suferinţei?

    Promisiunea mea de a ajuta lacul este receptată de forţe ostile. Cerul se întunecă, iar noaptea îşi trimite solii pec ai înfocaţi speriind stelele, ce se retrag în palatul de cleştar.

    Dorinţa mea de salvare se transformă în rugăciune şi, ca un fulger, brăzdează cerul, trecând dincolo de el. După câteva clipe aud un tunet ca răspuns la ce am cerut. Stau pe genunchi şi două lacrimi mari îmi curg arzător pe faţă.

    Atingând pământul, se transformă în două perle de lumină. În momentul în care le ating cu buzele, mă simt ridicată de o putere extraordinară şi, cu toată împotrivirea mării de nisip, mi se croieşte o cale prin întuneric şi sunt purtată până la marginea lacului.

    Arunc cele două perle de lumină în lac, iar ele, atingând fundul, după câteva clipe, fac ca din acel loc să izvorască roiuri de scântei. Într-un dans al bucuriei, ele se ridică şi devin mai mari, redau culoare şi lumină lacului, iar acesta prinde viaţă.

    Împeriul mării de nisip începe să se restrângă, lăsând ca din matca ei să se ridice umbre triste. În mod tacit, privirea lor îmi cere ajutorul. De unde mă cunosc ele? Şi de ce tocmai mie? Cum de au ajuns aici?

    În sufletul meu primesc răspunsul. Ele şi-au pierdut culoarea din cauza necredinţei, lăsându-se acaparate de întuneric şi purtate tocmai aici, în marea deşertăciunii, a minciunii, a haosului.

    Acum, ele tânjesc după culoare, frumos şi iubire, fiindcă divinitatea le-a acordat această şansă. Îmi doresc să le jut, dar ce ar putea face o biată muritoare ca mine?Simt din nou tristeţe, pentru ele.

    În timpul zborului meu liniştit, vocea divină îmi şopteşte „prin compasiunea şi iubirea arătată faţă de aceste suflete rătăcite M-ai înduplecat ! Vreau să fie eliberate ! Tu ai înţeles durerea lor, şi dorinţa ta arzătoare faţă de cei slabi a fost puterea de a străbate întunericul”.

    Credinţa în dragostea Lui mi-a dat aripi să pot străbate întunericul şi să se întâmple minunea. Din înalturi privesc spre lac şi-l văd plin de nuferi, iar peşti argintii înoată zglobiu.

    Luna se oglindeşte în inima lacului şi se răsfrânge în mii de luminiţe. O briză răcoroasă adie uşor.
    Mă trezesc şi văd fereastra deschisă. Înainte de a o închide privesc cerul.

    Văd o lună plină şi zâmbesc. O rază parcă mă mângâie. Mă aşez în pat şi adorm zâmbind, cu inima liniştită. Nuferi albi mi se împletesc în păr.

  2. Mulţumesc frumos, Andreea, pentru că ne-ai împărtăşit aspiraţiile tale!

    Nici în vis nu suntem fără rugăciune. Iar viaţa e o continuă căutare a lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne dăm seama.

    Să ai o viaţă senină!

  3. Mana marului

    De fiecare dată când închideam ochii, imaginea pomului bogat în mere roşii mă neliniştea. Visul pe care îl aveam era invadat de un fum alb spre negru şi nu distingeam prea bine umbrele. Îmi era aşa de frică să înaintez în adâncul visului! Credeam că nu aş mai putea să ma reîntorc, să găsesc calea de unde am plecat.

    Mi-am făcut curaj, lăsându-mă purtată de adâncul visului. Umbrele, pe care nu le distingeam, îmi purtau trupul pe mâinile lor. Deodată s-au orpit în faţa pomului încărcat cu frumuseţea merelor roşii.

    Culoarea lor roşie îţi lua pofticios ochii, dilatând pupilele. Acest pom mă atrăgea, şi bogăţia roşie mă îndemna să o ating. Cuvântul din interiorul meu mă îndemna să mă retrag, simţeam că sub această bogăţie se află răul. Puterea pomului purtător de mere era mai mare decât cuvântul interior.

    Umbrele care m-au purtat spre el l-au înconjurat şi, plecându-se înainte, i-au adus drept ofrandă suflete păgâne, întărindu-l, înfrumuseţându-l. În acel moment, am rugat Cuvântul din sufletul meu să mă lumineze, să mă îndepărteze de malefic.

    Umbrele m-au legat cu lanţuri reci de stăpânul lor, deschizându-mi palmele. Pomul se scutură, iar în palmă îmi cade fructul său roşu. Mă zbăteam în lanţuri, dorind să alung acel fruct. Am strigat cu atâta putere după îndurarea cerului, rugându-l pe Dumnezeu să mă dezlege de păcatul răului. Lacrimile curgeau şiroaie pe trupul legat, alunecându-mi în palme.

    Deodată, trupul a fost îmbrăcat în voalul luminii, strivind puterea fructului. Mâna albă l-a transformat în cenuşă, risipind-o pe trunchiul pomului. Cuvintele pline de credinţă au coborât din suflet pe pamânt, îndepărtând umbrele, făcându-l roditor şi verde. M-am trezit liniştită.

    Va multumesc din suflet pentru mesaj si ca imi cititi trairile personale, imi ascultati sufletul.

    Cu respect,
    Patrascu Andreea.

  4. Buna seara!

    Va trimit un link de la editura Globusz, unde imi apare si cartea mea: Literatura copilariei.

    ……………………..

    R: Vă mulţumim frumos, doamnă Andreea Pătraşcu, pentru link şi ne bucurăm că sunteţi publicată.

    Dacă doriţi, puteţi să ne trimiteţi fragmente din cărţile dv. sau să scrieţi articole care să se integreze în discuţiile platformei noastre.

    Felicitări şi numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *