Zi: 2 iulie 2009

***

Primele 3 fragmente

**

Familiar

Tu îmi spui că
eu nu ştiu să
rod gheaţa.

Eu te acuz că
nu ştii
să-mi mângâi sufletul
cum se cuvine.

Ne certăm
apoi.

Iar,
tot apoi,
ne scriem scrisori
de pace.

Eu îţi cer
să mă ierţi.

Tu îmi ceri
să revin.

Însă undeva,
pe acest drum,
suntem puşi în cătuşe.

Eu încă nu
te văd.

*

Viciu teatral

Zâmbesc
ca o transpiraţie.

Poate că
nu mai ştiu
ce înseamnă durere.

Am uitat,
instantaneu,
că în umbra mării
stau valurile.

Deşi zâmbesc
ploile au aceeaşi
excitaţie monotonă.

*

Cei de acum

Cine suntem noi?
Noi suntem
fără cuvinte.
Întrebaţi-ne de mâncare,
de băut,
de seară.
Vă putem spune două lacrimi,
două sau trei
mănunchiuri de lacrimi.
Dar mai mult
e un adevăr,
cu care nu aveţi
ce face.

Cine suntem noi?
Noi suntem
toţi.
Noi nu suntem
încet,
nici repede,
nici apă,
nici scânteie,
nici scaun,
nici paiaţe,
nici măşti,
dar suntem la sigur.

Noi suntem la sigur
şi singurii.

De noi nu ne puteţi
desprinde,
nu ne puteţi
nici măcar
reculege.

Noi suntem viitorul
care rămâne,
suntem singurii
şi sigurii.

Ce vrem să fim noi?
Noi vrem să fim
înalţi,
adânci,
simplii,
largi,
cum se cade,
loiali.

Noi suntem diferiţi,
deşi aceeaşi.
Suntem sigurii
singuri.

*

Viscol instantaneu

M-am trezit
mirat.

El începuse
să se facă verde
ca un câmp iernatic.

Mâncase din
aroma interzisă.

De aceea
s-a înteţit vântul
şi i-a spulberat barba
în patru gânduri.

*

El încă nu mai este

(Un poem dedicat unui nebun frumos şi memoriei lui, în ziua când am auzit că l-au găsit mort, pe stradă – pentru că strada era casa lui –  şi l-a îngropat primăria oraşului.)

Umbla pe străzi
şi propovăduia
cuvintele unei
lumi neînţelese.

Câinii îl lătrau…
Uneori îl muşcau de pantaloni.

Era singur mereu.
În lupta cu frigul iernii
era al nimănui.

„Nebunul”,
îl numeau privitorii.

Trecea prin
faţa mea înjurând
păsările că au arbori
şi că noi
le privim
despuiate
de cântecul lor.

Nesătul era
de zăpadă,
de multa zăpadă,
care ameţea plopii de lângă şosea,
plopii aceia imenşi,
ce păreau umbre ale luminii.

A scuipat cu necaz
din sufletul său
şi l-a proiectat pe caldarâm.

Apoi
şi-a şters cu batista fruntea,
acea frunte friptă de un somn,
lui, necunoscut.

Avea o lanternă
cu care lumina ochiul,
în noapte,
ca nu cumva rătăcindu-ne,
să ne grăbim
spre întuneric.

Avea o carte,
cu plecări
care se întorc
şi întoarceri care se
trăiesc de fiecare în parte,
pe umărul celuilalt
sau în pat cu cealaltă.

Soţie
sau copil
nu avea.

Niciodată nu înţelegea
de ce se îmbrăţişează femeia
cu bărbatul,
de ce copilul spune mamă şi tată,
de ce este nevoie de flori,
de brazi,
de cadouri…

Ochiul lui
nu înţelegea nimic.
Poate pentru că
era trist şi,
uneori, număra timpul
în nefericiri care nu trec
sau care nu se explică nimănui.

Căciula îi era
patriarhală.

Un prinţ al singurătăţii
trebuia să fie numele lui,
deşi, până la urmă
era un dar,
un mare dar de la Dumnezeu.

Ţigara,
transpira mai întotdeauna,
în mâna lui neîmbrăţişată,
neatinsă,
necrezută,
neînţeleasă.

Era o legendă
sau mie mi se părea aşa,
pentru că străzile
îi erau martore ale destinului său.

Eu…
nu l-am privit decât pe furiş
şi îmi pare rău…

Însă când l-am privit,
pentru că l-am privit,
acum doar eu pot să îl plâng.

Era legănat de
patru cocori albi,
în norii albi ai iernii.

Zăpada
mugea
ca o fiară
neînlăcrimată.

Însă lacrima mea
era udă
şi obosită
şi tristă
pentru că l-am înţeles prea puţin.

Acum…
nu se mai ştie
cum s-a numit,
de ce a existat,
pentru cine a existat…

Poate nici el
nu îşi mai ştia numele.

Însă, prietene,
ştiu că ştii,
tu,
cel care ai fost văzut
de mine puţin
dar înţeles mult,
ai un loc
lângă altarul inimiile mele,
aici,
în pustiul iubirii
lui Dumnezeu.

De aici voi da mărturie că
te-am văzut
şi că te-am iubit prea puţin.

*