Rezumatul tezei doctorale a Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Sf. Sfintit Mucenic Antim Ivireanul

Teza noastră doctorală, care poartă titlul: Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române are 388  + XVI pagini în manuscrisul computerizat şi a fost scrisă sub îndrumarea Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu (2002-2008) şi a Prof. Dr. Eugen Negrici (2008-2009) în cadrul cursurilor doctorale ale Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, la specializarea Literatură Română Veche.

Din punct de vedere compoziţional lucrarea noastră este o monografie complexă, fiind structurată pe trei paliere de cercetare, care au devenit cele trei capitole fundamentale ale lucrării:

1. Viaţa [4-50];

2. Activitatea [51-136] şi

3. Opera [137-383] marelui ierarh şi scriitor Antim Ivireanul.

În primul capitol al tezei, care se ocupă de viaţa Sfântului Antim Ivireanul, am dezbătut, mai întâi de toate, originea acestuia şi am considerat că originea sa georgiană nu poate fi pusă la îndoială.

În ceea ce priveşte venirea sa în Ţările Române, considerăm că a venit de la Constantinopol, unde fusese răscumpărat din robie pentru virtuţile sale speciale şi unde fusese iniţiat în arta tipografică.

A venit mai întâi în Moldova, la solicitarea patriarhul Dosithei al Ierusalimului, care înfiinţa o nouă tipografie la Iaşi, după 1680, condusă de ieromonahul Mitrofan (în curând episcop de Huşi). Acesta îl aduce şi pe Antim (Andrei pe atunci, fiind, cel mai probabil, încă mirean) pentru a lucra la această tipografie şi a se perfecţiona ca tipograf. Andrei-Antim îl însoţeşte, în opinia noastră, pe Mitrofan şi după trecerea lui în Ţara Românească, în 1686, pentru a tipări Biblia de la Bucureşti (1688).

Antim preia conducerea tipografiei mitropolitane din Bucureşti în 1691, fiind pe atunci ieromonah, apoi ajunge egumen al Mănăstirii Snagov, în 1705 e hirotonit episcop al Râmnicului iar în 1708, în Duminica Ortodoxiei, devine mitropolitul Ţării Româneşti.

Lucrând şi slujind sub trei domni (după momentul atestării prezenţei sale): Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat, de ultimul se leagă sfârşitul său martiric, care a pornit de la opoziţia mitropolitului faţă de domn.

În al doilea capitol al lucrării, am trecut în revistă liniile activităţii sale ca tipograf, restaurator, artist eclesiastic, apărător al Ortodoxiei universale, scriitor, traducător şi predicator.

Ca tipograf, de numele său se leagă tipărirea a 64 de cărţi în 25 de ani, în condiţii tipografice excelente, dintre care amintim: Psaltirea românească (1694) Evangheliarul românesc (1697), Molitfelnicul românesc (1706), care conţine şi primul Liturghier românesc (diortosit şi retipărit în 1713), primul Octoih românesc (1712) şi Ceaslovul (1715), de asemenea tipărit pentru prima dată în limba română. Acestea sunt absolut esenţiale pentru devenirea limbii române şi intim legate de coordonatele activităţii sale ca traducător al cărţilor necesare slujbei şi ca autor al naţionalizării cultului în Ţara Românească.

Ca restaurator şi chivernisitor de Biserici a refăcut şi restaurat multe Biserici şi Mănăstiri, unele foarte vechi (precum Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cotmeana, Govora – unde a rămas zugrăvit chipul său –‚ etc.) de o valoare inestimabilă.

Ca artist eclesiastic, a făurit proiectul Mănăstirii cu hramul Tuturor Sfinţilor devenită acum Mănăstirea Antim din Bucureşti şi şi-a dovedit din plin minunatele înzestrări practice şi artistice atât în ceea ce priveşte arta tipografică, dar şi ca desenator (miniaturist), arhitect, pictor, sculptor (în lemn şi în piatră).

Ca apărător al Ortodoxiei universale a susţinut libertatea confesională a ortodocşilor asupriţi din Ardeal, Peninsula Balcanică, Georgia şi Arabia, trimiţându-le cărţi, tipografi şi chiar utilaj tipografic făcut cu mâna lui.

Ca scriitor şi predicator se remarcă atât prin scrierile tipărite (între care o pareneză în versuri greceşti), cât şi prin cele manuscriptice, ca spre exemplu: Didahiile şi Chipurile Vechiului şi Noului Testament. Predicile sale, pe care le-am aprofundat în capitolul al treilea al tezei noastre, se dovedesc un compendiu teologic şi literar de mare profunzime, care impresionează cititorii până astăzi.

Ca traducător, Antim este cel mai mare ctitor al limbii române culte şi de cult (deşi a tradus în română şi alte cărţi, cum ar fi Pildele filosofeşti). Cu el, procesul de naţionalizare a cultului ajunge aproape la final, rămânând ca numai Mineele să fie transpuse în româneşte de către Radu Greceanu.

În al treilea capitol, care este capitolul de forţă al tezei noastre, ne-am ocupat cu analiza literară a operei lui Antim Ivireanul, începând de la prefeţe, dedicaţii, postfeţe şi versuri la stemă, continuând cu lucrările sale didactice adresate preoţilor, cu testamentul său privitor la ctitoria sa, şi ajungând apoi la marile sale opere: pareneza dedicată lui Ştefan Cantacuzino, care se integrează în tradiţia iniţiată de Neagoe Basarab (Sfătuiri creştine-politice), cronograful sau rodoslovia intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament (manuscris aflat la Academia din Kiev) şi Didahiile.

Prin Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Antim Ivireanul oferă o probă de virtuozitate ca pictor, cronicar şi poet, într-o îngemănare unică a unor virtuţi artistice deosebite. Ipostaza de cronicar este, în acest caz, cea mai importantă pentru noi, pentru că întâlnim aici, în această operă, „un alt Antim”, scriind din perspectivă diacronică şi cu o îndemânare narativă remarcabilă. Chipurile ne vorbesc despre virtuţile de cronicar ale lui Antim şi despre preocupările sale în legătură cu istoria şi cultura universală.

Această operă nu poate fi decât originală, în ceea ce priveşte recurgerea la izvoare şi modul de compilare a lor, cât şi stilul de cronicar şi, în mare măsură, chiar în ceea ce priveşte ideea însăşi a alcătuirii ei. În această lucrare, Antim a oferit măsura capacităţii şi a erudiţiei sale ca istoric şi cronicar, comprimând izvoare imense şi numeroase într-un cronograf bine proporţionat, care cuprinde mai mult de jumătate din istoria universală. „Limba acestor povestiri… este cea a cronicilor, fermecătoare şi curată”.

Chipurile Vechiului şi Noului Testament demonstrează cu prisosinţă că Antim nu era lipsit nici de talentul literar al povestirii, nici de capacitatea de a nara întâmplări şi de a se păstra mult timp într-un registru pur epic. Opera sa, în totalitate, este proteică şi relevă mereu o nouă ipostază a marelui cărturar şi mitropolit.

Ne-am concentrat apoi asupra Didahiilor sale, unde am evidenţiat aspectele particulare ale lucrării.

În primul rând am discutat aspectul unic şi personalist al universului la Antim, arătând că a folosit alegoria, portretul şi tabloul cu mult rafinament literar, pentru a contura viziunea sa asupra umanităţii şi a lumii. Realizând portrete alegorice, Antim a ilustrat ipostazierea frumuseţii umane interioare şi a vorbit despre iconografia lumii ca despre o introducere în cunoaşterea ei teologică, profundă.

Tabloul, ca măiestrie artistică, este ilustrat prin motivul mării, care apare în multe locuri ale operei sale. Am evidenţiat adesea faptul că predicile sale se pretează la a fi transformate în poezie, datorită lirismului interior fulminant, care face distinctă oratoria sa.

Lumea ca lumină şi podoabă sau universul ca un cuvânt întrupat sau ca un cuvânt lumină au fost alte două teme pe care le-am aprofundat în lucrarea de faţă.

Accentele moralizatoare puternice ale Didahiilor vizează toate păturile sociale, având ca scop identificarea şi eradicarea racilelor morale şi sociale.

Conexiunile operei sale cu poezia eminesciană ne-au reliefat faptul că multe viziuni, teme şi motive din Didahiile antimiene şi din literatura noastră veche au fost receptate în opera eminesciană şi în tradiţia literară românească, mai ales poetică.

În ceea ce priveşte paralela cu Ilie Miniat, am demonstrat că nu se pot susţine prejudecăţile cu privire la lipsa de originalitate a lui Antim sau la neasumarea auctorială a Didahiilor.

Dimpotrivă, am arătat că Antim este autorul naţionalizării şi autohtonizării predicii, aşa cum a fost şi cel care a desăvârşit naţionalizarea cultului.

Opera lui Antim, depăşind moda predicii greceşti din epoca brâncovenească, a demonstrat că limba română este capabilă de subtilităţi lingvistice, de perfecţiune stilistică şi retorică, de exprimarea într-un grad foarte înalt a unor ample valenţe poetice şi literare, teologice şi filosofice.

Înalta sa conştiinţă pastorală a slujit la elaborarea unei opere predicatoriale superbe din punct de vedere literar şi invers, bogatele sale aptitudini artistice l-au ajutat enorm la îndeplinirea vocaţiei sale pastorale, într-o minunată îmbinare a darurilor practice şi a harismelor dumnezeieşti în fiinţa sa.

În concluzie, teza noastră doctorală este prima monografie antimiană amplă, care operează o critică literară asupra textelor sale şi evidenţiază pentru prima dată valenţele teologice şi experienţa duhovnicească marcantă a Sfântului Antim Ivireanul. Pentru că, fără înţelegerea experienţei teologice şi duhovniceşti a marelui ierarh scriitor, care stă la baza operei sale, o simplă analiză stilistică rămâne totuşi periferică.

3 comentarii la „Rezumatul tezei doctorale a Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş”

  1. Felicitari pentru teza!

    Ati publicat-o? Daca da, va rog sa imi dati coordonatele editurii si, eventual, reteaua de librarii prin care se difuzeaza.

    Cu sincere urari de succes si pe mai departe,

    L. Badescu
    ……………..

    R. Încă nu, doamnă profesoară, pentru că e prea mare, prea ştiinţifică, prea muncită…şi nu se cumpără aşa ceva în România.

    Adică nu ştiu ce editura ar dori să publice o carte atât de voluminoasă.

    Aşteptăm sugestii, idei, propuneri…pentru că la noi doi, la mine şi la soţul meu, nu e vorba doar de o carte, ci de mai multe cărţi, care îşi aşteaptă editorii.

    Vă mulţumim foarte mult pentru bucuria mesajului dv.

    Vă doresc numai bine!

    Psa. Gianina

  2. Dacă imi este permisă o sugestie:

    ……..
    R: Asta facem şi noi…A se vedea…aici.

    Acesta va fi viitorul…Numai că mulţi cred şi, în special, instituţiile statului român (chiar dacă e ridicol) că o carte în foaie e „mai autentică” decât una electronică, fapt pentru care nu ţi-o consideră cartea ta, carte publicată, carte pusă la CV… dacă e în formă electronică.

  3. Cred că,totuşi,acel modul comercial-setat pe valori modice-va putea rezolva si apariţia „cărţii autentice”.Este de fapt, finanţatea unei activitaţi prin intermediul alteia.Rămâne insa doar părerea mea.
    Cu stimă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *