Cântarea Annei [I Sam. 2, 1-10]. Traducere şi comentariu

[scribd id=17112091 key=key-1gjatlwec6okuzbumedz]

***

Mai jos avem textul fără porţiunile lui de limbă greacă. Pentru versiunea totală apelaţi la cel din Scribd, de deasupra.

*

Cântarea Annei. Traducere şi comentariu

(I Sam. 2, 1-10, cf. LXX)

A. Traducerea pasajului scriptural


1. Şi a zis: „S-a întărit inima mea întru Domnul şi s-a înălţat cornul meu întru Dumnezeul meu [şi am deschis] larg gura mea împotriva vrăjmaşilor mei [şi] m-am bucurat întru mântuirea[1] Ta.

2. Căci nu este Sfânt ca Domnul şi nu este Drept ca Dumnezeul nostru, căci nu este Sfânt afară de Tine.

3. Nu vă mândriţi şi nu vorbiţi [despre cele] înalte, [pentru] ca să nu iasă cuvânt mândru din gura voastră! Căci Dumnezeu este Domnul înţelegerilor şi Dumnezeu pregăteşte cu tărie scopurile Lui.

4. Arcul celor tari a slăbit şi cei slabi s-au încins cu putere.

5. Cei plini de pâini s-au micşorat / s-au împuţinat[2] şi cei flămânzi au părăsit pământul. Căci cea stearpă a născut şapte şi cea multă întru copii a slăbit.

6. Domnul omoară şi învie, coboară în iad şi ridică.

7. Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, umileşte şi înalţă.

8. Ridică din pământ pe nevoiaş şi din grămada de gunoi îl ridică pe cel sărac, pentru ca să stea cu stăpânitorii popoarelor şi tronul slavei să li-l dea lor de moştenire.

9. Dă rugăciunea celui care se roagă şi binecuvintează anii Dreptului, căci nu întru tărie este puterea bărbatului.

10. Domnul îl face slab pe potrivnicul/ vrăjmaşul/ adversarul Lui. Sfânt este Domnul!

Să nu se mândrească înţeleptul întru înţelepciunea lui şi să nu se mândrească cel puternic întru puterea lui şi să nu se mândrească cel bogat întru bogăţia lui, ci întru aceasta să se laude, dacă se laudă: Îl înţelege şi Îl cunoaşte pe Domnul şi să facă judecată şi dreptate în mijlocul pământului.

Domnul S-a urcat în ceruri şi a tunat.

El va judeca marginile pământului şi va da putere regilor noştri şi va înălţa cornul Hristosului / Unsului Său.

B. Comentariu


Cântarea Sfintei Anna Prorociţa e un text teologic şi mesianic foarte profund şi concentrat, cu multe unicate în compoziţia lui. Le vom discuta pe măsură ce înaintăm în înţelegerea textului.

După ce îl naşte şi îl înţarcă pe Samuil, potrivit făgăduinţei făcute Domnului [I Sam. 1, 11], Anna şi Elcana îl aduc la Ili şi i-l dă / i-l împrumută pe Samuil Domnului pentru tot restul vieţii sale [1, 28]. El a fost adus înaintea Domnului [1, 25] şi a stat înaintea Lui împlinind poruncile Sale.

Cântarea Annei trebuie înţeleasă în toată bogăţia ei, atât ca rugăciune şi ca mulţumire adusă Domnului, ca proslăvire a Sa, dar şi ca profeţie despre lucruri viitoare.

V. 1 vorbeşte despre întărirea inimii ei întru Domnul, care nu e ca întărirea inimii lui Farao [cf. Ieş. 7, 3], ci este expresia întăririi ei în credinţa în Domnul,  pentru că El a răspuns la cererea ei. Ea a avut parte de o cunoaştere experimentală a rugăciunii, care e cerere şi răspuns la cere din partea Domnului.

Adevărata rugăciune nu poate să fie goală de răspuns. Dacă nu ţi se răspunde din partea Domnului înseamnă că ori nu ai ştiut ce ceri ori nu te-ai rugat cum trebuie, adică cu toată fiinţa ta.

Farao şi-a întărit inima, în sensul că nu a crezut în cele profeţite lui de către Moise şi Aaron, pe când Anna şi-a întărit inima, şi-a făcut-o fermă, fără îndoială în Domnul, pentru că a cunoscut cu toată fiinţa ei, că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a dat copil.

Inimă întărită în nădejdea în El. Însă, dacă ai nădejde neclintită în El, atunci cornul tău se ridică în nădejdea la Dumnezeul tău, pentru că ai îndrăzneală la El. Ceri, pentru că ştii că primeşti. Harul Treimii din inima ta te îndeamnă să ceri, pentru că Domnul ascultă glasul celui care se întăreşte prin credinţa în El şi se face o cetate întărită prin Duhul, împotriva tuturor patimilor.

Cornul ei, adică încrederea ei. Dacă sunt tare prin harul Tău, atunci am încredere întru Tine. Am îndrăzneală, în sensul că eu cred, că voi scăpa, prin Tine, de toate cele rele.

Pentru că am simţit că Domnul e cu mine, atunci am vorbit cu tărie, cu gură mare, cu glas înalt împotriva vrăjmaşilor mei trupeşti sau spirituali, pentru că m-am bucurat întru mântuirea Ta, Doamne.

După cum spuneam în prima notă a studiului de faţă, substantivul mântuire are prima dată în LXX valenţele soteriologice, pe care teologia Bisericii Ortodoxe le cunoaşte până astăzi. La 2, 1, pentru prima dată în Scriptură, mântuirea înseamnă o trecere existenţială dintr-o stare în altă, adică de la nefericire, plâns şi tristeţe, pentru că nu avea copil, la faptul de a primi copil de la Dumnezeu şi de a se bucura pentru că Domnul a auzit-o.

Pentru Anna mântuirea e schimbare de stare ontologică. Însă e o schimbare cerută prin rugăciune şi lucrată de Domnul prin har. Domnul e Cel care răspunde rugăciunii şi provoacă prin aceasta mântuirea ei. Domnul o salvează din durerea ei. Mântuirea e scoatere din durere şi întărirea ei în bucurie harică.

Însă Anna accentuează la finalul v. 1: e vorba de mântuirea Ta. Mântuirea Ta a devenit mântuirea mea. Mântuirea mea e mântuirea pe care Tu ai lucrat-o în mine, scoţându-mă din durerea şi ruşinea mea, că nu am copii şi mi-ai dat şi copil şi credinţă mai multă şi har prorocesc şi bucurie nesperată.

V. 2 e teocentric, pentru că are în centru pe Dumnezeu şi sfinţenia Sa. Numai El e Sfânt şi Drept cu adevărat, pe deplin, în mod desăvârşit şi nimeni nu e mai Sfânt decât El. Comparaţiile cu sfinţenia şi dreptatea oamenilor duce la accentuarea sfinţeniei şi a dreptăţii Sale, care nu au termeni de comparaţie.

Comparaţiile devin caduce în faţa Lui, tocmai pentru că El nu are termeni de comparaţie. Însă, Anna spune ceva absolut important aici, faptul că Sfinţii şi Drepţii nu pot rezulta fără El, pentru că sfinţenia şi dreptatea sunt haruri ale Sale.

Adică nu căutaţi în altă parte oameni Sfinţi, autentici, decât la El, în Biserica Sa! Nu există sfinţenie decât de la El, pentru că sfinţenia este împărtăşire de slava Sa.

V. 3 îi vizează pe cei care se apropie de Teologie, de vorbirea despre Dumnezeu şi despre relaţiile Sale cu creaţia Sa. Anna ne spune, că nu trebuie să ne mândrim, adică să ne credem capabili de sfinţenie fără să avem sfinţenie întru noi şi apoi să ne ocupăm de cele înalte, de dogme, de Teologie. Să nu ne apucăm să facem Teologie cu fiinţa murdară de nesimţire şi de orgoliu nemăsurat, că suntem singurii posesori ai cunoaşterii celei de taină a lui Dumnezeu.

Nu vă apucaţi de Teologie, dacă sunteţi mândri!, cu alte cuvinte. Faceţi orice altceva, apucaţi-vă de altceva, dar nu vă bateţi joc de sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că din voi, cei care nu vă curăţiţi pe voi înşivă şi nici nu sunteţi curaţi, nu iese Teologie, ci cuvânt mândru, cuvânt din părere de sine.

Anna experimentase mila lui Dumnezeu cu ea şi putea să vorbească despre acest lucru. Ea trăise mântuirea ei, salvarea ei de către Domnul, semn că Domnul e viu şi aude rugăciunea noastră şi e cu noi. Tocmai de aceea ne spune, că nu trebuie să grăim despre cele înalte, dacă nu avem astfel de întâlniri reale cu Dumnezeu.

Adică nu poţi să fii expert în fiziologia şi comportamentul delfinilor, dacă îi vezi numai din fotografii, ci trebuie să ai contact cu animalul marin ca atare. Tot la fel, nu poţi să vorbeşti despre cele înalte ale lui Dumnezeu, despre cele de taină, dacă nu te-ai împărtăşit de cele ale Sale. Şi niciodată nu te poţi împărtăşi de cele ale Sale, dacă nu te-ai făcut propriu primirii lor, de la El.

Nu vă mândriţi cu citiri fără revelaţii, fără minuni dumnezeieşti, fără străluciri ale slavei dumnezeieşti în viaţa voastră! De ce? Pentru că Dumnezeu este Domnul înţelegerilor multiple, dar care, cu toatele, duc la El, la un înţeles unitar. Dumnezeu ne dă înţelegeri duhovniceşti prin intermediul creaţiei, al Scripturii, al Părinţilor, al slujbelor şi al teologilor Bisericii.

Sunt mulţi Sfinţi, care au spus multe lucruri despre Dumnezeu. Însă, fiecare Sfânt în parte, cu viaţa şi teologia lui, a spus despre acelaşi Dumnezeu treimic, pentru că fiecare dintre ei s-au sfinţit împreună cu El, cu Dumnezeul nostru treimic. Toţi seamănă între ei, pentru că au trăit aceeaşi iradiere a slavei Lui, pe măsura fiecăruia.

El ne dă înţelegeri multiple despre Sine şi despre relaţia Lui cu noi, însă, prin toate la un loc Dumnezeu pregăteşte întreaga creaţie şi pe fiecare în parte spre scopurile lui cu lumea. Lucrările Sale sunt multiple cu lumea, pentru că ţine cont de conformarea ontologică a fiecăruia, însă toate lucrările Sale tind spre un singur scop: transfigurarea întregii creaţii.

Eshatologia Bisericii are maximum de pozitivitate şi, paradoxal, noi trăim o contemporaneitate cu o eshatologie foarte neagră, de-a dreptul lugubră. Eshatologia eterodoxă a momentului, chiar dacă amalgamează în ţesătura ei şi aspecte pozitive, e centrată pe ideea că răul personal şi universal e mai mare decât puterea binelui.

Însă Satana şi diavolii lui nu sunt opozanţi reali ai Domnului, după cum vom vedea, pentru că ei nu pot sta pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Nicio creatură nu se poate compara cu Dumnezeu. Iar diavolul e o creatură căzută, care şi-a renegat împlinirea.

Orice ar face umanitatea şi oricât de decăzută ar ajunge, Dumnezeu conduce lumea şi nu omul are în mâini frâiele existenţei. Concepţia noastră despre lume şi despre viitorul lumii este amplu marcată de antropocentrism, de ideea că noi ne facem viitorul cum vrem. Însă, adevărul care ne smereşte e acesta: Dumnezeu conduce creaţia Sa spre scopul Său din veci cu lumea, care e transfigurarea oamenilor şi a creaţiei în integralitatea ei.

Deci futurologia Bisericii, viitorul Bisericii şi al lumii are maximum de pozitivitate, e un viitor luminos, cu adevărat luminos, pentru că lumea se va umple de slava lui Dumnezeu. Viitorul arată superbine, ca să corectăm, din punct de vedere ortodox, reclama arhiauzită.

V. 4 vorbeşte despre tărie şi slăbiciune într-o înţelegere duhovnicească a realităţii. Înţelepciunea lumii vechi, de până la Hristos, slăbeşte, pentru că cei care poartă în trupul lor slăbiciunile / pătimirile lui Hristos, se întăresc prin ele. Şi nu te poţi încinge cu putere, decât de sus, de la Dumnezeu. Şi puterea e harul Său.

Arcul inteligenţei umane nu mai îşi atinge ţinta în faţa înţelepciunii care vine de la Dumnezeu şi care e întărire cu putere de sus.

Cei puternici în ştiinţă şi cultură recunosc că sunt slabi, atunci când vin în contact cu adevărul profund al vieţii ortodoxe, care e întărire de sus, dumnezeiască, pentru că e o viaţă în care Dumnezeu coboară continuu. Dumnezeu e cu noi, pentru că El nu ne lasă niciodată goi de înţelegerile Sale multiple şi El este Cel care ne scoate din mulţimea căderilor noastre.

Când crezi că eşti tare, devii ca o cârpă. Şi când te vezi ultimul din Iad şi cel mai rău, atunci te înalţi, Domnul te înalţă, pentru că te încinge cu putere cerească şi te umple de dor după curăţirea de patimi, după asceză.

V. 5. Cei plini de pâini, de înţelegeri multe, s-au micşorat în încrederea lor că ştiu ceva şi sunt acum ca nişte peşti fără de glas în faţa tainei lui Hristos şi a Sfinţilor Lui. Însă cei flămânzi după Dumnezeu, cei care flămânzesc după dreptatea lui Dumnezeu au părăsit pământul, înţelegerile pământeşti ale lumii acesteia şi au mintea lui Hristos, care îi face să trăiască pe pământ ca în cer.

În ed. BOR 2001 se vorbeşte despre faptul că „flămânzii au moştenit pământul”. Însă în LXX e vorba de părăsirea pământului de către cei flămânzi după Dumnezeu, adevăr pe care ed. Biblia de la 1688 îl respectă: „cei flămânzi au lăsat pământul”.

Finalul v. 5 ne duce spre o vorbire din ce în ce mai criptică: cea stearpă a născut 7 copii. Care e femeia stearpă şi care e cea cu mulţi copii, care a slăbit? Inima care nu cunoştea pe Dumnezeu şi de aceea era stearpă, atunci când a născut copii, adică virtuţi, a născut desăvârşit, prin harul lui Dumnezeu şi s-a odihnit întru ele, tocmai de aceea a născut 7 copii, pentru că şapte indică odihna, bucuria de cele ale desăvârşirii. Însă, cea care năştea mult, dar năştea gânduri omeneşti, a slăbit şi slăbeşte în continuu, pentru că numai inima curată vede pe Dumnezeu şi nu cea plină de murdărie.

V. 6 ne arată stăpânirea lui Dumnezeu asupra vieţii noastre. El este Cel care ne lasă în moarte sufletească, atunci când nu dorim să facem cele bune şi tot El este Cel care ne învie din aceeaşi moarte, când ne întoarcem la pocăinţă. El este Cel care ne lasă să ne afundăm în Iad şi tot El ne scoate de acolo, când dăm semne că ne-am săturat de atâta durere, lacrimi şi nefericire.

Însă Anna amintind de Hades sau de Iad (şi doar la 2, 6 apare genitivul lui adis în I Sam.) profeţeşte despre coborârea Lui la Iad, pentru ca să îi ridice de acolo pe cei Sfinţi şi Drepţi ai Săi, pentru că nimeni nu putea să-i ridice în afară de El.

Viaţa şi moartea stau în puterea lui Dumnezeu, de aceea viaţa noastră e un dar de la El, la fel şi moartea.

La fiecare slujbă ne rugăm ca Domnul să ne dăruie sfârşit creştinesc, în pace, fără înfruntare din partea demonilor. Ne cerem o moarte autentică, o moarte plină de pace, de bucurie duhovnicească. Ne cerem o moarte ca ieşire cu Domnul, ca ieşire din trup pentru ca să fim cu Domnul.

V. 7 stabileşte relaţiile lui Dumnezeu cu societatea oamenilor. Niciun fel de autonomie umană nu există în relaţiile dintre noi şi Dumnezeu, chiar dacă noi ne manifestăm libertatea în mod rău şi nu-L dorim. Chiar dacă noi Îl dorim sau nu Îl dorim pe Dumnezeu, aflăm de aici că Domnul e Cel care ne sărăceşte şi tot El ne îmbogăţeşte, atât de cele materiale, cât şi de cele spirituale.

Domnul ne lasă pe mâna patimilor şi a demonilor, ca să ne sărăcească de bine, atunci când ne mândrim şi mergem aiurea, dar tot El ne îmbogăţeşte cu multă smerenie, pocăinţă, înţelepciune, bun simţ, atunci când ne osândim pe noi înşine şi hălăduirile noastre în tărâmul necinstirii de Dumnezeu.

El ne umileşte întăriturile inimii, buna impresie, adică falsa impresie despre noi, toată înşelarea din inima şi mintea noastră. El are grijă ca să ne smerească. Şi bine e de omul pe care îl smereşte Domnul, pentru că El îl va înălţa, prin harul Său, din căderile lui.

V. 8 continuă să discute despre prezenţa reală şi dinamizatoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Pentru că, pe cel nevoiaş, pe cel care are nevoie de mila Sa îl ridică din pământ, din cele trupeşti la cele cereşti şi, din gunoiul, din bălegarul faptelor de ruşine, îl ridică pe cel sărac de virtuţi, pentru ca să îl facă părtaş, prin sporirea în cele dumnezeieşti, de bucuria de a fi cu toţi Sfinţii Săi.

Când traduc sintagma stăpânitorii popoarelor nici ediţia din 1688 şi nici cea din 2001 nu folosesc pluralul, deşi e vorba de  laon. Stăpânitorii popoarelor sunt Sfinţii fiecărei naţii în parte, care, pe de o parte, sunt stăpâni peste ei înşişi, prin aceea că şi-au stăpânit patimile şi poftele iar, pe de altă parte, sun luminile neamului lor, cei care îşi călăuzesc neamul spre Dumnezeu, ca unii care s-au făcut ai lui Dumnezeu cu fapta şi cu cuvântul.

Substantivul plural dinaston / stăpânitorii e un unicat al cărţii. De aici avem dinastie în limba română sau membrii familiei regale.

Şi sintagma tronon doxis / tronul slavei e un unicat în I Samuil. Ea vorbeşte despre slava pe care o vor avea Sfinţii lui Dumnezeu, prin Hristos Dumnezeu, când vor moşteni tronul / puterea dumnezeiască de a fi cu El pentru veşnicie.

Sintagma reapare doar de două ori la Matei şi o găsim la Mt. 19, 28 şi 25, 31. Însă în Evanghelie se găseşte doar cu referire la Hristos: „când a stat Fiul Omului pe scaunul slavei Lui” [Mt. 19, 28] şi „atunci va sta pe scaunul slavei Lui” [Mt. 25, 31].

Dar Sfinţii au puterea slavei de la Hristos şi stau pe scaunul slavei împreună cu El, pentru că ei sunt scaunul sau sălaşul slavei lui Dumnezeu.

V. 9 începe cu o precizare fundamentală, pe care o regăsim în toată experienţa mistică a Părinţilor Bisericii: rugăciunea continuă ne aduce rugăciunea duhovnicească, adică darul rugăciunii neîncetate.

Anna spune că Dumnezeu dă rugăciunea, darul rugăciunii celui care se roagă în continuu. El dă darul Său celor care depun toate eforturile de a dobândi acest mare dar de la Dumnezeu.

Tot Domnul e Cel care binecuvintează anii Dreptului cu multe daruri duhovniceşti, pentru că tăria bărbatului e tăria sa duhovnicească şi nu tăria constituţiei sale fizice.

Nu în muşchi sau în bani sau în funcţii stă puterea bărbatului, ci puterea lui este duhovnicia lui. Dacă nu eşti bărbat duhovnicesc în faţa lui Dumnezeu eşti un bărbat slab. Şi de aceea bărbaţii nu mai sunt bărbaţi, pentru că sunt goi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor. Şi când eşti gol de har nu poţi să ai îndrăzneală la Dumnezeu, intimitate cu El.

Atunci te rogi şi nu primeşti. Sau nici nu mai îndrăzneşti să zici nici pâs în faţa Lui, pentru că ştii ce fel de oaie neagră eşti.

Cu alte cuvinte, unde nu e putere şi îndrăzneală duhovnicească, nu e nici har, nici vedenii, nici credinţă, nici teologie şi nici ceva autentic de împărtăşit altora.

V. 10 e o introducere în înţelegerea relaţiei dintre Dumnezeu şi Satana. Domnul, Stăpânul şi Creatorul creaturii Sale îl face/ îl arată slab pe adversar.

Însă adversarul nu e unul de acelaşi calibru cu Dumnezeu (pentru că aşa ceva nu există), ci adversarul [antidicon] e mai mult un cobitor, un vorbitor de rău, un răstălmăcitor al vorbelor Sale, un pigmeu care şi-a rătăcit calea.

Transformarea Satanei într-un adversar redutabil al lui Dumnezeu nu are de-a face cu o cunoaştere corectă a Revelaţiei dumnezeieşti, pentru că Revelaţia vorbeşte despre Dumnezeu, ca despre Cel atotputernic şi atoatestăpânitor, care îngăduie libertatea de manifestare a creaţiei, dar excesul libertăţii e păcatul şi păcatul personal, fie al demonilor, fie al oamenilor, îşi adjudecă depărtarea de El.

Nimeni nu poate fi un adversar real al lui Dumnezeu, pentru că El Îşi îngăduie adversarii, care au viaţă şi putere de manifestare de la El şi nu de la ei înşişi. Ei îşi folosesc prost, excesiv de prost potenţele primite de la El. Însă El le îngăduie această existenţă negativă, pentru că le-a dat libertate de manifestare şi adevărata libertate e comuniunea cu Dumnezeu.

Dacă înţelegem acest fapt, că demonii nu sunt luptători reali împotriva lui Dumnezeu, ci ei luptă împotriva propriei lor împliniri, înţelegem atât drama demonilor, cât şi drama noastră, ca oameni păcătoşi. Toate păcatele noastre nu sunt atât o luptă cu Dumnezeu, cât, mai degrabă, o urâţire a noastră, o desfigurare, o demonizare.

Nimeni nu poate lupta în mod real cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este fundamentul oricărei existenţe. Lupta noastră cu Dumnezeu, ca neacceptare şi neiubire a Lui, este o agonie personală, interioară, în primul rând.

Necredinţa nu are nicio şansă decât să fie nefericită. Omul e creat de Dumnezeu pentru a se împlini în comuniunea cu Dumnezeu. Orice altă opţiune în afară de aceasta e un eşec existenţial şi ontologic.

Domnul e Sfânt, e Atotsfânt, accentuează Anna. Mândria ivită din conştientizarea capacităţilor native sau din luarea în posesie a unor bunuri moştenite sau dobândite e o cugetare telurică şi nu duhovnicească. Adevărata laudă a omului, adevărata sa cunoaştere e înţelegerea şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

Pe Dumnezeu Îl cunoaştem din multiple înţelegeri despre Sine. Toate ne duc la Sine, la o cunoaştere unitară, profundă despre Sine. Intimitatea cu Dumnezeu o trăim din aceea că ne simţim cu totul integraţi  în comuniune cu El şi ne simţim cu totul împliniţi în ascultarea de Dumnezeu, pentru că ne umplem de toată bucuria şi cunoştinţa care ne vin de la El.

Finalul v. 10 e deplin mesianic. Se profeţeşte despre înălţarea la cer a Domnului, care a fost ca un tunet pentru Puterile cereşti. A fost o uluire, o cutremurare dumnezeiască, când L-au văzut pe Cel ale Cărui mădulare sunt pătate de sângele răscumpărării noastre, urcând şi şezând, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui.

El, Hristos, va judeca marginile pământului, adică întreaga suflare omenească, pentru că va da putere regilor noştri, adică Sfinţilor Săi şi astfel cornul Său, al lui Hristos, al Unsului Său va fi înălţat mai presus de toate.

Cântarea Annei este, în concluzie, o splendidă vedere a timpului mesianic şi a celui eshatologic, dar, în acelaşi timp, o bogată pagină de teologie mistică, unde experienţa vieţii cu Dumnezeu se destăinuie şi vorbeşte grăitor.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş


[1] E pentru prima dată în LXX când substantivul mântuire este la singular (până acum apăruse doar de două ori în LXX, la plural, ca „jertfe de mântuire”, la Ieş. 20, 24 şi Num. 29, 39) şi înseamnă, conform soteriologiei ulterioare, trecerea dintr-o stare în alta. Pentru Anna mântuire înseamnă trecerea de la tristeţe la bucurie, pentru că Domnul a ascultat cererea ei şi i-a dat să nască pe Samuil.

[2] Cf. ed. Biblia 1688.

Un comentariu la „Cântarea Annei [I Sam. 2, 1-10]. Traducere şi comentariu”

  1. Buna dimineata, Parinte.

    Mult m-a bucurat acest comentariu. Am mai citit aceasta cantare comentata si de Sfantul Ioan Gura de Aur.

    Stilul Sfintiei voastre de a scrie, de-a va exprima este atat de curat, atat de clar si dinamic,fara incarcaturi inutile, care sa ingreueze textul, incat te prinde si te poarta cu el intr-o plutire pana la sfarsit.

    Sa mai editati asemenea comentarii, Parinte, ca ne sunt de mare folos.

    Sa aveti o zi buna si Doamne ajuta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *