gradina cu miresme

Poezia lui Eminescu este plină de mireasmă ca o Biserică, observa Ion Negoiţescu. În poeziile eminesciene se revarsă în valuri mirosul florilor de tei, dar şi de nuferi, de liliac…

Eminescu îşi creează un univers prin asocieri de elemente, încât face să apară teiul în mijlocul codrilor sau lângă mare. Nu-l deranjau impedimentele de ordinul geografiei, al faunei, al florei, pentru că el gândea natura paradisiac.

Natura lui era o Biserică, un cosmos îmbisericit, o avangardă a Împărăţiei veşnice. De aceea mirul miresmelor naturale curge din bleşug peste cei doi îndrăgostiţi din poezia sa, care simbolizează perechea primordială, cuplul primar.

Pentru că Eminescu dorea o iubire sfântă, indestructibilă, eternă, în mijlocul Raiului, a naturii pline de candoare şi de măreţie.

Tot exegeza literară a vorbit despre afluxul de miresme, care reprezintă o modalitate de „narcotizare” a durerii,  a suferinţei, care produce  „adormirea” cuplului.

În epoca modernă însă, problematica suferinţei îşi modifică registrul terapeutic. În romanele moderne „proustiene” ale H. P. Bengescu şi ale lui Camil Petrescu se vorbeşte aluziv despre calmarea prin droguri sau prin substitute.

Personajele Hortensiei ajung direct la „morfinizarea simţurilor”, la atrofierea lor prin muzică, dar şi prin nepăsarea egoistă, iar  (părerea lui Iulian Băicuș  – „Dublul Narcis”) Ştefan Gheorghidiu e un detracat, care are nevoie neapărată de morfina femeilor sau a ideilor filosofice. El se simte „morfinizat” lecturând din I. Kant.

Fred Vasilescu susţine că actul de a scrie produce o fericire echivalentă cu cea provocată de heroină.

Două concluzii se pot trage din aceste remarci:

1. De la epoca romantică la cea modernă terapia pentru durerile sufletului se modifică. Se trece de la nădejdea morţii sau a adormirii sub binecuvântatele ploi de miresme la o lume care îşi calmează suferinţa prin morfina filosofiei şi a erotismului.

2. Cei doi scriitori amintiţi ai epocii moderne concep suferinţele spirituale  ca pe un echivalent al celor fiziologice. De aici organismele degenerate de patimi şi obsesia morfinei. De asemenea, ei înţeleg existenţa umană ca pe o maladie dureroasă prelungită, incurabilă, pentru care iubirea şi filosofarea sunt doar morfină, un calmant temporar al unei suferinţe profunde şi atroce.

Dacă pentru Eminescu calmantul era nădejdea vieţii veşnice, parfumul Raiului profeţit de miresmele florilor, pentru personajele Hortensiei nu există decât morfina nesimţirii, amorţirea nepăsării, pe când, la Camil Petrescu, raţiunea e percepută ca o dramă ( „câtă luciditate, atâta dramă”) şi drama se tratează cu morfina unei iubiri (pe care Gheorghidiu o crede un act de autoiluzionare) sau a unei idei filosofice.

Did you like this? Share it: