Televizorul care naşte cărţi şi despre Ortodoxia furată

M-am oprit astăzi în faţa unui stand de cărţi şi m-am uitat în jurnalul Oanei Pellea. Captivant…O retorică destinată oralităţii, pe care o guşti în scris,  numai pentru că ai urmărit-o pe autoare la televizor şi ţi-a plăcut cum şi despre ce vorbeşte.

Sunt mărturisiri de suflet. Dincolo de nota de nevinovăţie şi, poate, de intenţia bună a autoarei de a se destăinui oamenilor, stă un cap de mort care rânjeşte şi pe care nici eu nu l-am observat multă vreme: interesul comercial al editorilor /editurilor.

După ‘ 90, până să ajung la facultate, luam trenul spre Bucureşti de câte ori puteam, tocmai pentru ca să vin să îmi cumpăr cărţi. Eram avidă de cărţi, ca şi părintele Dorin.

La facultate am continuat în acelaşi ritm al cititului, fără să ne gândim serios la interesele care stau în spatele coperţilor. Cu timpul însă am văzut că în vitrinele librăriilor, ca şi pe tarabele cu cărţi, e cam aceeaşi marfă, aceleaşi cărţi, care se republică cu o religiozitate suspectă şi asta m-a nedumerit. De fapt asta m-a salvat de nesinceritatea editorilor români vizavi de carte.

Ştiu zeci, sute de cărţi care merită traduse sau publicate / republicate, dar nimeni nu se mişcă spre ele. Editorii ne replică că trebuie să trăiască…Dar preţul traiului lor prosper e mizerabila ofertă de carte de pe piaţa românească. Bineînţeles eu mă refer la total şi nu la particularul a ceea ce se editează.

Ni se vând lucruri facile, uşor ingurgitabile. Ni se vinde ceea ce se citeşte repede…dar nu asta e adevărata cultură. O carte mică nu e o carte bună,  decât dacă e o carte esenţială şi îndelung muncită.  Cartea adevărată e cartea cu multe pagini asudate. Pentru că nu trebuie să confundăm cartea cu fiţuica sau cu integrama de completat în tren.

Prin tren întâlnim şi neoprotestanţi cu Biblia la ei, dar aceia nu o studiază ci…se laudă cu ea. Nu la ei m-am referit. Cartea se citeşte în tăcere şi se face în zile în şir.

Iar cărţile mici, scurte, facile, de 10-15 pagini, care ajung la tipărire 150 sunt incultura noastră, semnul că suntem minţiţi sistematic, pentru ca să rămânem nişte proşti cu aere de cititori. Însă cartea de 15 pagini, care devine 150 de pagini, cu caractere de neam prost, costă 20-30 de lei şi un tratat muncit, cu 300-400 de pagini costă 50-60 de lei. Însă cei 20 de lei sunt furaţi şi nu munciţi!

Pe scurt suntem furaţi şi nu cumpărăm cărţi! Dacă nu le mai cumpărăm pe astea mici, vor fi nevoiţi să se întoarcă la adevărata carte: la cea mare şi muncită.

Însă, de ce e cartea din ce în ce mai mică? Pentru că vrea să acosteze pe cei cu mentalitate de cititor de televizor. Se citeşte puţin şi sec şi, mai ales, se citesc cei care sunt scoşi la televizor. Aşa ajung Puric, Mândruţă, Mihaela Rădulescu, Găinuşă sau Oana Pellea cu bestseller-uri: pentru că sunt văzuţi la televizor şi nu pentru că sunt scriitori.

L-ai reţinut…vii şi îl cumperi. Tocmai de aceea toţi vor la televizor sau pe net, cu publicitate multă, pentru că ale lor cărţi nu sunt cumpărate pentru ele, ci pentru imaginea lor.

Cultura noastră nenorocită se face între prieteni, cu relaţii de clan. Te laudă prietenul când îţi publici cartea, apăi atunci trebuie să mergi şi tu şi să i-o popularizezi pe a lui. Troc nenorocit. Nu pentru că ea, cartea, e bună, ci pentru că nu poţi să îl refuzi pe neicuşorul de prieten sau amic sau şef.

Pe de altă parte, Ortodoxia noastră, deşi e mitraliată cu atenţie, totuşi, e bună să o furi sistematic. Poţi să îi furi icoanele, cântările, slujbele, le mai îmbraci puţin cu ce ai tu prin cultul tău…şi apoi spui că noi suntem proşti iar tu deştept.

Neoprotestanţii români, care, după revoluţie, negau tot ce e ortodox, de la lumânări la icoană şi de la Biblie la reverendă ortodoxă, au început să îşi însuşească lumânarea, icoana, reverenda şi cântarea ortodoxă. Ne fură la idei în predicile lor, ne fură Părinţii, ne fură ce se poate…şi tot pe noi ne înjură.

Acum ne fură şi masonii, care şi-au făcut nu ştiu pe unde un locaş după toată rânduiala ortodoxă. E culmea stupefacţiei. Însă eu cred că e şi multă prostie în toate aceste preluări tacite, pentru că nu sunt în stare să creeze ceva autentic.

În al treila rând, filosofii noştri de Humanitas au ajuns nume notorii cu idei patristice şi filocalice mărunţite pentru guguştiuci. Cine înţelege că oamenii de cultură preiau cu nesimţire din averea Bisericii pe care o înjură, înţelege, cine nu, îi laudă în neştire. Însă tot ignoranţa laudă. Pentru că nu poţi să lauzi munca puţină dar cu nasul prin ceruri. Numai proştii se bucură când sunt lăudaţi de alţii mai proşti decât ei.

Poate că ar trebui să existe o lege ca să nu mai fie plagiaţi Sfinţii Bisericii, de cei care nu le urmează şi viaţa îndeaproape. Dacă ar funcţiona conştiinţa personală, atunci ar fi bine. Însă, se pare, că ea e puţin adormită sau narcotizată.

Ce trebuie să înţelegi? Biserica face multe, dar nu are cine să se laude cu ea. Şi Tradiţia Bisericii e imensă, dar nu are pe cine să bucure, pentru că nu o prea cunoaştem. Dacă vrei să cunoşti, pune mâna pe cărţile mari ale Bisericii şi ale umanităţii şi nu te mai lăsa păcălit de cărţi fâşneţe!