Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, 2009, PDF, 298 p.
Download this file
*
Cartea de faţă, din care ne luăm notiţe acum, reprezintă a treia variantă, după cele din 1997 şi 1999, ale cărţii, p. 1. Autorul reciteşte datele despre moartea lui Eminescu în urma cărţilor lui Ovidiu Vuia şi Nicolae Georgescu despre poet, p. 5.
Eminescologia suferă de lipsa unei perspective critice substanţiale şi aceasta, pentru că e o producţie a celor pasionaţi şi nu o cercetare ştiinţifică de anvergură, p. 5.
Cf. n. 4, p. 5, Pompiliu Constantinescu caracteriza pe Eminescu, într-o carte din 1987, drept „un geniu complet şi complex”.
Actualul cult Eminescu e o diversiune, subliniază autorul, pentru ca să nu ajungem să avem un adevărat cult, p. 6, adică o adevărată cunoaştere a lui Eminescu în urma unei riguroase cunoaşteri a operei sale manuscriptice.
În p. 9, autorul spune că Nicolae Georgescu a studiat 15 ani cazul Eminescu şi moartea acestuia, înainte de a scrie despre asasinarea lui. Vezi aici, notele noastre la cartea lui Nicolae Georgescu.
Şi Petru Creţia a confirmat faptul, că în 1888 (februarie-septembrie) Eminescu a tradus piesa de teatru, p. 13.
Eminescu se răzbună, spune autorul, pe prietenii care îl compătimeau crezându-l nebun, traducând schiţa Clanţ cu toţii, fraţi iubiţi, a lui Mark Twain, p. 13-14, dar care nu se regăseşte printre piesele autorului american, p. 14. Aceasta a fost editată la 18 decembrie 1888, în Fântâna Blandusiei, p. 14.
Apoi alte două articole eminesciene: 25 dec. 1888 şi 1 ianuarie 1889, p. 14. Însă a mai publicat articole şi în România liberă, unde edita câte două pe săptămână, p. 14.
„Petru Creţia [în Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998 n.n.] a demonstrat că poeziile date la tipar în anii bolii sunt superioare estetic variantelor din lada de manuscrise de la Maiorescu, unele strofe fiind inedite”, p. 15.
Manuscrisele sale arată că poetul avea cunoştinţe aprofundate de astronomie, p. 16.
Fiind la Mănăstirea Neamţ, unde era internat cu forţa, poetul cizelează în 1887 o variantă finală poemului De ce nu-mi vii, editată la Convorbiri literare în acelaşi an, despre care variantă, Iacob Negruzzi, spune că e o operă a unei minţi lucide iar Perpessicius că e superioară variantei din 1882-1883, p. 16.
Paul Miron a fost cel care a găsit însemnarea despre spovedirea şi împărtăşirea poetului, la Mănăstirea Neamţ, în 1886, pe 8 noiembrie, cf. n. 25, p. 16. Paul Miron a editat însemnarea în O ciudată însemnare manuscrisă despre Eminescu, Freiburg, 1981, cf. p. 16.
Kamadeva, poemă scrisă în 1876, într-o primă versiune, va căpăta formă finală şi va fi editată în Convorbiri literare la 1 iulie 1887 şi e, din punct de vedere stilistic, o operă desăvârşită, care exclude nebunia poetului, p. 17.
Profesorul I. D. Ştefănescu a dat mărturie că a văzut caietul mare, cu coperţi roşii, dat de Eminescu lui Vlahuţă, care s-a pierdut la 1916, p. 20. Tot pagina 20 conţine sublinierea gestului nefast al lui Creţia de a presupune că în caietul dat lui Vlahuţă existau numai pagini goale, p. 20.
Eminescu fusese profund decepţionat de ediţia Maiorescu a poeziilor sale, p. 20. Creţia însă recunoaşte, că Mihail avea un ideal de perfecţiune supraomenesc, p. 21 şi acest lucru e un mare adevăr despre el, ca om şi scriitor.
A doua ladă de manuscrise: 1884-1889, de la gazda sa din Bucureşti?, p. 21. Eminescu a stat în gazdă ultima oară pe strada Ştirbei Vodă, p. 21. De la cine are informaţia? De la doamna L., după trei luni, manuscrisele poetului, aflate într-un geamantan, au fost luate de trei domni, care s-au legitimat drept prietenii poetului, p. 21.
Lada de manuscrise eminesciene, care era la Maiorescu, a intrat în posesia Bibliotecii Academiei Române în 1902, p. 22.
Eminescu ştia că nu are timp prea mult, p. 24.
Luna de miere cu Veronica: 5 septembrie-18 octombrie 1879, p. 26. Mihail îi vorbeşte Veronicăi de durerile sale reumatice de la picioare şi de tahicardiile sale, p. 26, aruncând în aer ipoteza bolii de sifilis, presupusă în mod nefast, pe baza scrisorii-răspuns a Veronicăi. Ediţia 2000 a scrisorilor eminesciene a şters presupunerea falsă a bolii.
Călinescu a fost cel care a oficializat ipoteza falsă a bolii sifilitice, p. 28.
Da, şi noi credem asta: trebuie revizuită imaginea lui Eminescu pe baza tuturor datelor pe care le avem de la el şi despre el, p. 28.
C. Mille îi conturează o imagine publică maladivă lui Eminescu, înainte de moartea acestuia: „tot ce a mai rămas din Eminescu e animalul care-şi îndeplineşte funcţiile, maşinăria omenească, pe care nu o mai însufleţeşte suflul cugetării”, p. 31.
Însă, într-o scrisoare către Gh. Panu, din ianuarie 1887, scrisă pe când era la Măn. Neamţ, Mihail îi dă replica lui Mille, vorbind despre zvonurile de boală inseminate de Mille, p. 32.
„Eminescu a fost un om profund religios, cum o recunoaşte şi Slavici”, p. 34. E un mare adevăr, care a fost şi va trebui subliniat cu putere de actualii şi viitorii exegeţi ai lui Eminescu.
Rimbaud, la 21 de ani, ca semn al puterii genialităţii sale, nu mai doreşte să scrie poezie, p. 34. Da, şi acesta e un mare adevăr. Un om de geniu poate renunţa, când doreşte, la creaţie, fără ca prin aceasta să fie mai puţin genial. Mă bucur că autorul a intuit acest mare adevăr despre creatorii de geniu. Creaţia de geniu e un dar făcut oamenilor, la care omul de geniu poate renunţa.
Caragiale a înţeles că Maiorescu i-a stricat formatul cărţii de poeme lui Eminescu, p. 35.
Tentativele de renunţare la poezie ale lui Mihail, p. 34-35. Lada primă cu manuscrise a trecut de la Simţion, la Chibici şi apoi la Maiorescu, p. 35.
Ultimele poeme: gesturi de condescendenţă faţă de cei care nu îl înţelegeau, p. 36. Am acest sentiment de la vârsta de 17 ani. Mă bucur să înţeleg faptul, că şi alţi oameni au văzut profund şi serios viaţa poetului.
La înmormântarea poetului, V. Laurian a spus: „era franc în ură ca şi-n iubire”, p. 40. Tocmai de aceea a fost şi este insuportabil pentru oamenii labili, fără coloană vertebrală şi fără potenţe creative. De fapt Mihail nu poate fi iubit decât de oameni credincioşi, profunzi, loiali demnităţii şi creatori de valori. Nu poate fi iubit pentru că nu poate fi înţeles decât de oameni foarte maturi şi mari ai lumii.
Corneliu Botez exclude, la începutul sec. al 20-lea, publicistica lui Eminescu şi e de acord cu Panait Istrati în atacul său la adresa poetului, p. 40.
Nici Nicolae Xenopol nu înţelegea ziaristica geniului Eminescu şi îl considera prea prost pentru a se pricepe la economie şi la politică, p. 40-41. Eminescu însă a scris pagini de reflecţii economice, 41.
Eminescu a fost înlăturat din viaţa publică din cauza ziaristicii sale incisive, p. 42. În februarie 1882, Mihail îi spunea Veronicăi: „am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele”, tocmai de aceea se simţea dezamăgit, de cei care luptau împotriva lor numai pentru că le periclita vanitatea, p. 42.
Poetul se simţea secătuit din punct de vedere moral şi şi-ar fi dorit zile de odihnă, odihnitoare, p. 42.
„mica şi unica mea Veronicuţă”: subtilitate şi drăgălăşenie, p. 42. Multă atenţie şi sfială. Tocmai cele care lipsesc din raportarea actuală a bărbatului la femeie, la femeia iubită şi la femeie în general.
Obstacolele căsătoriei cu Veronica: boala, sărăcia şi prietenii, p. 43. Fraţii lui Eminescu nu au murit din cauza nebuniei, ci cu totul din alte pricini, p. 43.
Poetul a fost bolnav de surmenaj intelectual, p. 43. Pe timpul verii, Eminescu scria aproape toate rubricile ziarului la care lucra, p. 43.
În 1880, Caragiale se mută de la Timpul la Scrânciobul satiric, p. 44. De aceea Timpul va fi scris aproape integral de către Eminescu, p. 44. Lucra şi zi şi noapte, fără a se odihni şi a mânca mai deloc, p. 45.
În 1880, poetul vorbea despre amicii săi reci, dar despre duşmanii săi fierbinţi, p. 46. Avea, pe deasupra, şi colaboratori sau coredactori mediocri, p. 46. Nu dorea să fie liberal, p. 46.
Eminescu ştia că e un om extraordinar şi considera că numai Veronica îl iubeşte, p. 47. Ştia că e urât pentru că era invidiat, p. 47. Pentru poet, viaţa practică era munca literară şi spunerea adevărului, p. 48.
Pezevenchiul de grec, adică Caragiale, era caracterizat de Mihail drept o arhicanalie ingrată, un şarpe veninos, adică un om răzbunător, un mincinos şi unul care face pe spionul, p. 49. Caragiale, furând actele compromiţătoare la adresa lui C. A. Rosseti, din fişetul lui Eminescu, i le dă lui Rosseti şi…ups!, acesta primeşte de la Rosseti postul de revizor şcolar în judeţul Neamţ şi, cică, i-ar fi făcut şi avansuri Veronicăi p. 49.
Mite Kremnitz a fost odalisca/ cadâna lui Maiorescu (ed. 2000 a scrisorilor), p. 50. Maiorescu se împotriveşte căsătoriei lui Mihail cu Veronica, poate – subliniază autorul – din cauza faptului că nu i-a putut să-i ierte Veronicăi gestul de a depune mărturie împotriva lui, p. 50.
Eminescu îi scrie Veronicăi despre Maiorescu: „o fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi dezinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la niciuna din doamnele pe care le-a perindat”, p. 50.
Eminescu către Veronica: „Imorală e o femeie care iubeşte din capriţiu [capriciu], imorală [e] cea care iubeşte pentru bani şi pentru interese”, p. 51.
În 1880 Eminescu era conştient de cabala din jurul lui, p. 52. Diagnosticul vienez nu a fost cel de sifilis, ci era vorba de „o psihoză maniacală acută, fără substrat organic”, p. 55.
De la Eminescu nu avem un buletin medical în urma autopsiei sale, p. 58.
E o minciună faptul că fraţii poetului au murit nebuni. Henrieta Eminescu nu a fost bolnavă de nebunie ci de poliomielită, p. 58, Iorgu Eminescu a murit din cauza ftiziei, p. 58, Şerban Eminescu, al doilea frate al poetului, a murit de tifos exantematic, p. 58 iar al treilea frate al lui, Ilie Eminescu, a murit de ftizie, p, 58.
Deşi Maiorescu a recenzat continuu ideea maniei ereditare a lui Eminescu, el a fost tratat continuu de sifilis şi ştia acest lucru, adică ştia ce se petrece cu Eminescu la spital, minţind cu neruşinare, p. 59.
Într-o ciornă a unei scrisori dedicată lui A. D. Xenopol, Eminescu spune că a moştenit o tristeţe pe care nu şi-o explică, p. 59.
În 1872, poetul a avut o boală, în care vreo 20 de zile nu a avut poftă de mâncare, p. 61. Asta din corespondenţa sa. Tot de aici, din ed. 2000 a scrisorilor sale, aflăm că avea probleme cu stomacul şi că îl dureau urechile, p. 62. La 31 octombrie 1879 acuză dureri reumatice la picioare şi tahicardie, p. 62.
Vorbeşte şi despre insomniile care-l fac impropriu scrisului, p. 62. E tratat cu fier de la 1 aprilie 1880, p. 62.
În luna martie 1882 are gripă cu friguri, dureri de cap şi lâncezeală şi îşi petrece Floriile în pat, p. 63.
Pe 26 martie 1883 era tot în pat şi avea stări de frig şi simţea junghiuri în trup, p. 63. A căpătat reumatism din „magherniţele şi odăile friguroase pe unde a locuit”, p. 64.
Oboseală enormă, fără gânduri în minte şi fără să îşi poată scrie o idee, p. 65.
Surmenajul e cauza epuizării acesteia colosale, p. 65. Spre sfârşitul lui 1882 are o boală de măsea, p. 66.
Eminescu credea, că dacă şi-ar fi dat doctoratul s-ar fi putut aranja în lumea românească, p. 69. Însă eu cred că era prea mare pentru proştii timpului său şi nimeni nu prea suportă să îl arăţi un om mic, un impostor, un pigmeu în sfera gândirii şi a creaţiei, fapt pentru care l-ar fi marginalizat, cum a fost marginalizat toată viaţa.
Toată lumea dorea ca să îl salveze pe poetul Eminescu, dar nu şi pe ziaristul Eminescu, p. 70.
În concluzie, mitul nebuniei omului de geniu, cu adresă la Eminescu, a fost şi este unul fals, construit ca atare, p. 71.
Biletul falsificat de către Maiorescu, p. 94-95.
Moses Rosen s-a luptat ani în şir ca să împiedice republicarea operei ziaristice eminesciene, p. 109.
Rolul masoneriei în omorârea poetului, p. 111. Caracterul francmasonic al Junimii, p. 112.
Slavici vorbeşte în Amintirile sale despre Eminescu, despre faptul că poetul nu ştia să profite de „bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere”, p. 116, adică nu dorea să fie ipocrit.
Pe 28 iunie 1883, doamna Slavici îi trimite lui Maiorescu un bilet prin care îl anunţa că Eminescu a înnebunit, p. 124. Însă poetul nu înnebunise, ci ajunsese la „performanţe unice nu numai ca poet, dar revoluţionase şi jurnalistica de idei politice şi sociale”, p. 124.
Nicolae Georgescu, conchide autorul, a reliefat şi un alt lucru important al operei de ziarist a lui Eminescu, faptul că „poetul a pus capăt jurnalisticii de tip masonic”, modă a epocii paşoptiste, p. 125.
Eminescu creează o „doctrină naţională modernă”, p. 125, care viza şi o unire a tuturor românilor, p. 125. Carol I şi Brătianu nu se ridicau la exigenţele politice ale poetului, p. 125.
Însă, se pare, că Eminescu a fost socotit nebun, tocmai pentru că trebuia potolit (vorba lui Petre Carp), pentru ca să nu mai scrie negru pe alb despre situaţia politică românească, p. 125.
Pentru că un tratat secret cu Austria, dorea ca Transilvania să rămână un teritoriu federat al Imperiului Habsburgic, Eminescu a fost scos afară din jurnalismul epocii, pentru că el milita pentru alipirea Transilvaniei la trunchiul mamă al ţării, p. 127.
La fel a fost aruncat peste bord şi Slavici, care, pentru militantismul său de unire a Transilvaniei cu regatul românesc a trebuit să plece de la Bucureşti şi să se stabilească la Sibiu, unde scoate revista Tribuna, p. 127.
În faţa expansionismului pangerman şi a celui panslavist, Eminescu dorea o redeşteptare a latinităţii, adică a Franţei şi Italiei, p. 128.
Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul Doina la Junimea şi e apreciat, p. 133. Însă tocmai acest poem s-a constituit în „condamnarea la nebunie şi la moarte a lui Eminescu, fiindcă această genială explozie poetică întruchipa testamentul politic al Societăţii Carpaţii”, p. 133, care dorea România mare, totală, unită.
Într-o scrisoare a unui minister vienez, din 25 iunie 1883, poetul era desemnat drept un om, care se sacrifică „orbeşte ideilor naţionale”, p. 134.
Eminescu ia în publicistica sa atitudine faţă de ofensiva prozelitistă romano-catolică din România, p. 135.
Poetul îl caracterizează pe masonul C. A. Rosetti drept „părintele demagogiei române” iar Alecsandri îl numeşte „hidoasa pocitură”, p. 138.
În 1880 erau în România 32 de loje masonice, dar erau în discordie, p. 138.
Eminescu a fost anihilat nu pentru că manifesta opacitate politică, ci tocmai pentru că deranja, prin scrisul şi verticalitatea sa, interese transnaţionale şi de grup, p. 139.
Autorul remarcă amara luciditate eminesciană vizavi de intrigile din România timpului său, p. 144.
Deşi fusese ales redactor-şef în februarie 1880 la Timpul, în dec. 1881 e destituit pentru că transformase revista în „tribună a opiniilor sale personale”, p. 145.
Scriind împotriva catolicilor şi a maghiarizării toponimelor şi a onomasticii româneşti, ajunge să aibă rivală pe soţia lui Slavici, pe doamna Szöke, o catolică fanatică, la care stătea în gazdă, p. 146.
În timpul lui Eminescu, Biserica Catolică înfiinţează mitropolie la Bucureşti şi pe 20 mai 1883, el scria, că s-a înfiinţat, pentru ca romano-catolicismul să sporească pe viitor, pentru că nu era un număr atât de mare, pentru ca să se înfiinţeze o mitropolie, p. 147.
Eminescu accentuează ideea că românii sunt latini ortodocşi, europeni ortodocşi, p. 147. Însă Eminescu e necruţător şi cu moliciunea Bisericii Ortodoxe Române, 147.
La 28 iunie 1883, Eminescu e încătuşat în cămaşa de forţă, pe nedrept, după ce împlinise 33 de ani, p. 149.
După ce află de la Veronica ce crede Eminescu despre el, Maiorescu a vrut să îi intenteze poetului proces de calomnie, p. 160.
Pe 10 mai 1881, poetul publică Scrisoarea III , p. 165.
Odată cu înfiinţarea Societăţii Carpaţii, la 24 ianuarie 1882, Eminescu devine obiect de studiu pentru serviciile secrete austro-ungare, p. 166.
În iunie 1883, Eminescu, fără voia lui, ajunsese să aibă duşmani şi pe liberali şi pe masoni şi pe conservatori şi guvernul şi casa regală şi imperiile vecine, p. 166.
A. D. Xenopol, la 1900, e primul care nu acceptă nebunia lui Eminescu, p. 167-168. Dar, autorul cărţii de faţă, subliniază, că adevărata boală a lui Eminescu a fost…spunerea adevărului, p. 169.
Un amănunt la care subscriu cu totul: „Poetul descindea din mediul isihasmului (sihăstriei) românesc, având drept centru al fiinţei inima, iar nu raţionalitatea goală”, p. 172.
Veronica moare din cauza unei congestii cerebrale şi nu pentru că s-a otrăvit, p. 181.
Eminescu era urmărit atât de agentul vienez F. Lachman, cât şi de Grigore Ventura, care juca rolul de rusofil şi de informator, p. 188.
Eminescu îşi dă seama că poate fi anihilat fizic şi face rost de un revolver, pe care i-l arată lui Creangă, p. 188-189.
Planul maiorescian de a-l introduce pe Eminescu la ospiciu implica şi poliţia în afacere, p. 226.
Maiorescu preia ideea nebuniei din cazul Hellenei Hermann, p. 230.
Maiorescu îl introduce pe Eminescu, în mod ilegal şi fără să aibă nimic, în ospiciu, fără să aibă un diagnostic prealabil stabilit de o comisie de specialitate, p. 230.
Maiorescu apelează la Dr. Şuţu, care era mason şi la comisarul C. N. Nicolescu, care contrafăcea procese verbale, pentru a-l interna cu forţa pe Eminescu, 230-231.
Eminescu a fost internat pe baza biletului Catincăi Slavici către Maiorescu, care a înlocuit, de fapt, cupletul de medici, care trebuia să stabilească simptomatologia eventualei boli a poetului, p. 231.
Poliţia intră peste poet în timp ce făcea baie, la o baie publică, pentru ca să-şi tempereze nervii şi iritându-l acest lucru şi dorind să îi scoată afară, a fost înhăţat de către ei, pe motiv că e nebun, p. 232-233.
Comisarul corupt încheie proces verbal, oamenii lui Şuţu vin şi îl iau cu duba pe poet, mişeleşte, şi îl pun în cămaşă de forţă, p. 233.
Însă, pentru planul acesta ingrat, Maiorescu plătise deja Dr. Şuţu 300 de lei…pentru a-l elimina pe Eminescu, p. 233. Comisarul însă, se face că nu are niciun acord cu Şuţu pentru a-l livra pe Eminescu, p. 233.
Eminescu e internat la ospiciu fără formular de internare şi fără vreun act care să ateste un diagnostic pentru un astfel de spital, p. 233. Pentru că Eminescu a fost sechestrat şi internat cu forţa, fără să aibă vreo problemă psihică. Înscenarea era plătită, aşteptată…
După ce l-a văzut internat pe Eminescu, Maiorescu, cel care plătise „spitalizarea” marelui geniu român, pleacă, în aceeaşi zi, pentru mai multe zile, în străinătate, p. 235.
Slavici, fiind în detenţie la Vaţ, nu a putut să ia parte la înmormântarea poetului, dar s-a distanţat de Maiorescu ca şi Caragiale, p. 237.
Externarea de la ospiciu a poetului se face tot fără acte, tot ilegal, p. 242. Ilegalitatea continuă până acolo, că poetul a fost scos din ţară nu numai fără acordul său, dar şi fără paşaport, p. 242. Pentru a fi trecut fraudulos frontiera, ministrul Petre Carp ia iniţiativa, p. 242.
Deci Eminescu nu era un caz, particular, de om bolnav…ci o problemă naţională, unul care îi deranja pe toţi la nivel înalt. Şi astăzi îi facem onoruri naţionale, după ce statul român l-a ajutat să moară…cu foarte multă amabilitate.
Va trece graniţa cu trenul, p. 242. Este internat la Ober Döbling (2 noiembrie 1883), p. 243. Însă Maiorescu îl trimite cu diagnosticul de bolnav sifilitic, fapt pentru care i se administrează preparate cu mercur, p. 243.
Însă doctorii vienezi îşi dau seama că nu are sifilis şi nu îl mai tratează cu mercur, p. 243, devalidând diagnosticul Dr. Şuţu, p. 244.
Prima ediţie maioresciană a poeziilor lui Eminescu conţine 64 de poeme şi are o intenţionalitate masonică, p. 245. Pe 24 dec. 1883, Maiorescu merge la Viena, la Eminescu, pentru ca să îi înmâneze volumul de versuri pe care i-l tipărise, p. 245, dar îl întâlneşte abia pe 1 ianuarie 1884, p. 246.
Eminescu însă tratează cu indiferenţă ediţia maioresciană a poemelor sale, p. 247.
Maiorescu recunoaşte în faţa poetului că atât el, cât şi Şuţu, l-au crezut bolnav de sifilis, p. 249.
Un alt pasaj – al doilea – de un nespus adevăr al cărţii: „Dar Maiorescu nu-şi putea birui tara fiinţei sale – imensa iubire de sine. Destinul tragic al lui Eminescu vine de acolo, că a fost ajutat de oameni cu o nemăsurată iubire de sine”, p. 250. Adică a fost ajutat de nişte orgolioşi proşti, care nu mai ştiau cum să scape de măreţia şi de sinceritatea lui.
Eminescu e dus, tot împotriva lui, în Italia, şi stă 5 săptămâni la Florenţa, p. 255. Cât timp poetul a fost cărat prin alte ţări, la Bucureşti, junimiştii au fuzionat Timpul cu Binele public, pentru ca să nu se mai poată întoarce la revistă.
Maiorescu a distrus lucrurile neconvenabile despre sine şi Junimea din lada de manuscrise a lui Eminescu, p. 259.
Poetul se reîntoarce în Bucureşti la data de 27 martie 1884, p. 259. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la Iaşi, pentru ca să-i tihnească Paştile, p. 260. La Iaşi ajunge pe 7 aprilie 1884 şi locuieşte la Miron Pompiliu, care avea doar o singură cameră, p. 260. Se mută într-o cămăruţă din spatele Hanului Bacalu şi e reticent faţă de toţi, p. 260.
Caragiale sesizează ironic, că Maiorescu i-a făcut lui Eminescu o popularitate de geniu nebun prin ediţia de poezii pe care i-a publicat-o, p. 263.
A treia frază dureroasă a cărţii: „Ţinând cont că, de fapt, Eminescu a murit pe 16 iunie [1889 n.n.], la puţin timp după miezul nopţii, fără lumânare, neştiut de nimeni, el a fost îngropat după o zi, pe 17 iunie, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-o naţie de păgâni!”, p. 264.
Caragiale va scrie, în articolul În Nirvana, a doua zi după înmormântarea lui Eminescu, despre el: „nu s-a încovoiat niciodată”, chiar dacă a trecut prin multe dureri, p. 264.
Caragiale respinge, după înmormântarea lui Eminescu, fabulaţia că a murit de sifilis, p. 266.
Drama lui Eminescu l-a afectat şi transformat pe Caragiale, p. 267. Caragiale, după câteva luni de tăcere, va scrie dramele O făclie de Paşti şi Năpasta, care au în centru tema nebuniei, p. 268.
Cel care îl filase neîncetat pe Eminescu, Ventura, va veni la catafalcul lui Eminescu nechemat (la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti) şi va ţine o alocuţiune, în care va spune că soarta ziariştilor e să scrie lucruri care se vor pierde în istorie, p. 274.
Pensia lui Eminescu a fost una infimă, de numai 120 de lei, p. 278 sau de 250 de lei, cf. p. 279, dar ea nu va ajunge niciodată la el, p. 279.
Interogatorul luat de masonul Gheorghe Bursan lui Eminescu, p. 279-280, primeşte din partea poetului 4 răspunsuri încifrate, cu 64 şi 48 în relief, p. 280.
Poetul e îngropat pe cheltuiala statului, coroana presei a costat 300 de lei şi Henrietta Eminescu era într-una dintre trăsurile cortegiului, p. 287.
Despre întâlnirea cu Riria, viitoarea soţie a lui Xenopol şi pedepsirea franţuzitelor, p. 288-289.
În 1883, Eminescu doreşte ca să se facă monah, pentru ca să rămână în Bucureşti, p. 291.
Prima carte scrisă despre Eminescu a fost a profesorului greco-catolic Alexandru Grama, tipărită în 1891, care l-a contestat pe poet, p. 294.
Pentru Grama, Eminescu a fost un geniu fals, care a înnebunit la 35 de ani şi a fost lipsit de capacităţi intelectuale, p. 295.
El e primul demitizator al lui Eminescu, adică un om prea puţin conştient de cât de ridicol a fost şi este în această chestiune.