Pesimism, valoare, istorie, viaţă…

Cea mai mare prostie pe care o poate face un om cu pretenţii de scriitor sau de gânditor este aceea de a fabrica „opere” pe măsura epocii sale.

Pe multe dintre „personalităţile” zilelor noastre nu le înalţă valoarea, ci vremurile, ideologia zilei. Dar când vor trece vremurile de acum, scrierile lor se vor îneca în viitor. Viitorul nu suportă rebuturile…

Credeam că adevărul e ca un soare în lumea noastră, că toţi oamenii îl văd, pentru că e arhivizibil. M-am înşelat amarnic. Puţini sunt cei care gândesc, care mestecă realitatea şi viaţa de zi cu zi, care înţeleg cu adevărat ceea ce se petrece cu noi.

Majoritatea fie nu cunoaşte, fie alege să trăiască bine, mai degrabă decât să afle adevărul despre lume.

Însă cei care aleg binele efemer, fericirea oportunităţii călduţe, pe riscul unor cărţi mici şi proaste sunt profund pesimişti, sceptici în sinea lor, chiar dacă nu se întrevede dezolarea, cu totul, în ceea ce au scris.

Optimismul lor e fragil şi angoasat. De ce? Pentru că atunci când faci lucruri proaste arăţi că eşti sceptic. Când nu lupţi, când stai degeaba, când taci, arăţi că eşti sceptic, că eşti necredincios.

Când nu percepi că Dumnezeu a umplut lumea de frumuseţe, pe care ţi-o întinde ca să o cunoşti, ca pe o carte cu milioane de pagini, arăţi că eşti sceptic.

Despre Mihail Eminescu mulţi au spus că era profund pesimist. Unul dintre cei care a spus această nerozie era viu interesat ca să se justifice şi, în acelaşi timp, ca să se spele pe mâini.

Însă e o mare diferenţă între a fi adânc îndurerat pentru nedreptăţi de tot felul…şi a fi pesimist. El nu era un pesimist, ci un om îndurerat, înspăimântat de câte lucruri rele se pot petrece pe lumea asta.

Monahii reali şi creştinii reali, cei care percep profund lucrurile nu pot fi sceptici, dar sunt îndureraţi. Nu ai cum să nu suferi văzând atâtea orori, sacrilegii, păcate înfiorătoare. Durerea vine la contactul cu aceste realităţi dure, pe care nu le poţi trece cu vederea, decât dacă eşti un om insensibil.

Un Eminescu pesimist e o contradicţie în termeni, pentru că un scpetic nu ar fi scris atâtea pagini profunde câte a scris el, pe care abia le putem transcrie în ani buni de zile.

De ce cartea proastă şi mică şi ideologizată nu are nicio şansă în faţa viitorului? Pentru că, cine nu are curaj să spună adevărul e falimentar pentru exigenţele viitorului.

Publicaţii şi premiaţii, şi aplaudaţii, şi recompensaţii sunt, mai ales, oameni care vor să trăiască acum şi să moară pentru viitor, pentru viitorul valoric. Şi, bineînţeles, e o alegere pe care o fac, dar cu care încurcă adevăratele valori, ca să trăiască şi să se exprime.

Am ajuns la o concluzie nefericită însă: mulţi dintre ortodocşii noştri sunt adânc pesimişti, pentru că nu au curajul să se manifeste ca atare, ca oameni credincioşi, şi asta în mod firesc şi nu prozelitist, fără să indispună prin excesul de fariseism.

Şi eu am crezut odată, că ortodoxul trebuie să se manifeste ca un om fără patimi, pentru ca nu cumva să smintească, când, de fapt, ipocrizia fără margini e cea mai mare piedică în calea întoarcerii oamenilor la Dumnezeu. Trebuie să spunem cine suntem, şi cu relele şi cu bunele noastre, pentru că aşa e cel mai cinstit şi aşa suntem noi, oamenii reali, care suntem şi ortodocşi.

Predica ortodoxului în lume nu e numai crucea de la gât şi un anume fel de a te îmbrăca şi a vorbi, ci şi munca lui, onestitatea lui, jertfa şi osteneala lui în folosul aproapelui.

Pentru că Ortodoxia nu e doar o sumă de idei frumoase, ci e trăirea, pe toate planurile vieţii tale a prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în lume.

Cărţile nu se scriu pentru ca să umplem cu ele vitrinele şi bibliotecile, ci pentru ca cei care le scriu şi pentru ca cei care le citesc să se întoarcă, prin ele, la gustul real al vieţii cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur îşi dorea să nu fi fost nevoit să scrie niciun rând, ci toţi oamenii să fi fost înţelepţi şi sfinţi şi să fi experiat ei înşişi viaţa cu Dumnezeu.

Când cărţile se fac pentru raft sau pentru CV, pentru că trebuie să mai treci de o treaptă birocratică, ele sunt moarte şi nefolositoare din start. Viitorul le va conserva într-un colţ, din inerţie, sau nu le va conserva deloc.