intinsi spre cer

***

E un volum format din 43 de poeme, care nu au  titlu, ci toate sunt notate cu litere romane. Un volum de poezie fixă, în care am transmutat o mentalitate modernă, în mod demitizant, în forma sobră a poeziei clasice.

Deşi, la prima vedere, totul pare o şaradă, efectul acestei poezii e format tocmai din gradul de adevăr pe care o şaradă îl are, atunci când schimbă accentele, când le recalibrează.

Însă am scris acest volum tocmai pentru a mă deparazita de  excesul de sentimentalism al volumelor de versuri clasice, romantice şi parnasiene pe care le citisem şi le citeam şi care, cu toatele, încercau să laude banalul, derizoriul, comunul ridicat la nivel absolut în fiinţa artistului.

*

I

Foşnesc trei nopţi în mine
Şi urmele-mi s-adun;
În cupa-mi cu tristeţe,
În ea, eu tot mă pun.

Rotesc săgeata iute,
Pândesc şacalul zis,
Gândind că într-un cuget
Voi fi iar paradis.

Sărut încet, doar noaptea,
Pe pântecu-i brodat,
Să-i gust din nestemate,
Sfânt: încă un oftat.

*

IV

Sunt numai vânt aprins
Şi felinar regesc;
Pe stradă trece tancul
Ce ronţăie zambile.

În pacea despărţirii
Am gândul plin de fum
Si prind nebun de sfârc
Stingherul plâns al nopţii.

Gând care-mi treci aprins
În gheaţa ta mă-nchin!

*

V

Cam de la răsărit
Mă trece iar zăpada
Şi tu nu mă săruţi,
Mă laşi călcat de şine.

Îmi ies ochii, încet,
Din spate, ca la melc,
Ca să te văd întins
Şi numai, doar, pe tine.

Bând vinul din pahar
Mă-ntorc în vis cu sete
Şi numai că uitând
În noi domnind tăcerea.

Nu este foc aprins
Ca să nu-l stingi cu vrerea.

*

VI

Îmi zboară fereastra în lună
Şi trenul mi-ascultă-n cenuşă,
Cum mâna se gudură-n tină
Şi-ndreaptă un deget spre uşă.

Deschis e focul de aştri,
Plăpând, al vrerii de-oţel,
Cum vântul îmi suflă oglina
Ce văd în ea un căţel.

Metania se face cu trudă,
Un psalm se rosteşte-n tăcere,
Clopotul adânc îmi răsună
Şi ţipătul nu-i decât o părere.

*

VIII

Eşti tu frumoasă
De-mi albesc vederea
Şi se-albăstreşte totul
Şi-mi retopesc durerea.

Şi fug după ninsoare
Şi-o chem în umbra ta,
Să văd în mine cerul
Albit, de mucava.

Căci singură-i sortită
Ca să se nască tura,
Să nu mă vadă fi-mea
Cum eu mă dau de-a dura.

*

XI

Toţi cei cu inimi sterpe
Se vând pe trei copite,
Căci brânza e o doamnă
Ce bâzâie ispite.

Şi saxofonul ţipă
Trezind o stradă-n noapte;
În accident de gală
Pândind prin patru şoapte.

Şi creierul de ceară
Arzând pe tastatură
Îi fură morţii-o pană,
Un os cu-n câine-n gură.

*

XII

Sonet pentru nebuni
Am ca să-ţi scriu în iţe,
Ca într-un malaxor
Să ard zece cosiţe.

Şi ca să sorb petrol
Din sonda de metal,
Cum peştele de aur
Se-ndreaptă spre santal.

Sinucigaş de sâmburi,
Armurier de tablă,
Am ca să-mi scriu, copile,
O inimă pe-o geoavlă.

Ca să o ştiu prea bine,
Să-mi par-o veche snoavă.

[Sonetul e poemul poeziei clasice, e stilul în care  şi-a cântat dragostea Aligheri, Shakespeare, Rimbaud, Eminescu… A demitiza sonetul, a-i disloca conţinutul serios, grav, patetic  nu a însemnat, pentru mine, o  ridiculizare a  sentimentelor lor, ci o repunere a sonetului în albia prezentului. Putem scrie şi astăzi sonete numai că modul în care trebuie să o facem e cu totul altul. ]

XIII

Rărit sunt de o boală,
Mă-ndrăgostesc de-o casă,
Alerg printr-o cetate
Şi n-am un loc la masă.

Îmi plâng nefericirea,
O leg de-o sfoară lată;
Femeia mea-i artistă
Şi caldă ca o vatră.

Copilul nu mă ştie
Şi moartea-mi e vecină;
Din nori îmi cade raţe,
Mă simt ca o grădină.

*

Did you like this? Share it: