Lipsa figurilor de stil

e vulpe dar seamana cu pisica

„Domnilor şi doamnelor, ambasadelor străine şi ambasadelor nestrăine, tânăra absolventă, tânăra cercetătoare, tânăra femeie de mare nobleţe a avut un contact brutal cu realitatea. În loc de ovaţii a primit un şut în…speranţă şi un pumn, sănătos şi invidios, în…credinţa că vom scăpa, mama lui!, de nepotism provincial şi de lipsa brutală de profesionalism, dacă tot suntem în Europa patriilor, în Europa naţiunilor.

Dar nu numai ea, ci şi tânărul, da, şi tânărul ei soţ, cu ample potenţe vizibile şi invizibile, a primit…ce nu i-a trebuit şi ce nu a cerut, deşi nu cerea prea mult, pentru că a îndrăznit (cum de a putut să muncească atât pe degeaba?!) să fie el însuşi şi să nu şteargă podelele cu pupături îngâlate.

Doi tineri, sărmani, fără viitor, fără speranţă, într-o lume cucernică, într-o lume amabilă, într-o lume transparentă, într-o lume legală, într-o lume ilegală, într-o lume corectă, într-o lume infectă, într-o lume colorată, într-o lume sigilată, într-o lume amprentată de tot felul de interese meschine.

El şi ea. Noi şi voi. Ei şi ele”…

Atât îşi mai aduse aminte (ce vis ciudat?!) pisicul Scumpi, când se trezi din pătuţul lui neted, creionat la colţul infamiei. De pe timpul tătarilor,  de când se purtau blugii rupţi în genunchi şi de când belciugul în nas era o modă evazivă şi putredă, pisicul dormea noaptea în acelaşi loc.

Tanti Elvira venea adesea şi îl mângâia. Noi o lăsam, că nu doream să îi stricăm cheful femeii, deşi ea venea ca să stea şi să se joace cu pisicul şi când noi nu aveam chef de nimeni. De fapt tanti Elvira, o tânără doamnă trecută de 60 de ani, se gândea, că viaţa e scurtă şi că trebuie să vorbeşti şi să mângâi pe cineva. Da, fie el chiar şi orătania de Scumpi.

Pentru că un bărbat avea o vorbă: „dacă nu ştii să iubeşti un om, iubirea pentru un câine sau pentru o pisică este un egoism în doi”. Şi avea dreptate. Mă uitam la un pas., care a început şi el să mânuie laptopul. Şi mă gândeam: dacă ar vorbi laptopul ar dori să fie exorcizat, la contactul brutal cu acest zemzec de pas.

Pisicul Scumpi s-a învăţat cu îmbolnăvirea parfumului de femeie. Când îi simte parfumul strident şi greoi tantii Elvirei, el sare din pătuţul lui şi, cu un botic enervant şi obraznic, se pisiceşte în limba lui, se miorlăieşte pe nervii noşti, se bălăngăneşte ba pe lustră, ba pe computer…deşi noi nu avem pisic.

Figurile de stil lipsesc. Dacă odată lipsea pâinea şi o luai pe cartelă, acum lipseşte, din ce în ce mai agonic, omenia. Praful nesimţirii te înjectează în nări. Goana după bani te indispune la tot pasul. Semnele de întrebare apar pe televizor, apar pe online…şi urmăresc, ba când un preşedinte, ba când un demnitar, ba când un slujbaş, ba când un tartore, ba câte un peşte mic, ba câte o solniţă, ba câte o oglindă…

Astăzi, spre exemplu, atât somnul, cât şi tanti Nela ( o altă vecină imaginară) au plecat în vacanţă. Se spune că: la mare. Da, la mare distanţă de casă, pentru ca să îşi facă de cap. Acum, ce poate să însemne pentru tanti Nela, o puştoaică de 18 spre 19 ani…făcutul de cap? Adică ce poate să facă ea, sărmana, dacă nici nu o duce mintea?!!!

Ca să faci rele trebuie să ai şcoala vieţii, să ştii să faci…fără urme, să nu se vadă pe niciunde. Dar Nela, Nelişoara…Neluţa…cum o mângâiem noi sau tanti Nela, abia nu şi-a dat BAC-ul, că l-a picat…şi acum, de nervi, e plecată puţin la mare, ca să se relaxeze.

Dar nu ştie sărmana, e copilă, e mică, cum să se distreze. Mi-a lăsat numărul de telefon, pentru ca să mă uit eu pe net…şi să găsesc ceva distracţii, pentru ca să le experimenteze şi ea la mare, că nu are experienţă.

V-am spus: nu are şcoala vieţii! Nu are nici măcar BAC-ul luat…dar se simte bine. Dv. ce sugestii mi-aţi da, ca eu să o sun pe Neluţa, ca să îi spun ce să facă, în lipsa şcolii vieţii? Aşteptăm răspunsuri chiar şi din străinătate, numai bune să fie.

Dorin Streinu, Un cer pentru stele albastre (vol. 8 de versuri; 1997) [2]

pustiu de inserare

*

Aici…pentru prima parte.

***

XVIII

Mai rănită-i fericirea
Şi-adevăru-i mult prea trist;
Piatra de o ploaie udă
Stă măreaţă-n optimist.

Cârduri de răcori în grabă
Trec în infinit mereu,
Numai cel ce este singur
Ştie cine-ai al său Zeu.

Blând răsună lângă tâmplă
Numele-i de nedescris,
Cel ce stă în neclintire,
Nu-i nici cald, nici indecis.

*

XX

Ce nu ştie o spărtură
Este litera lejeră,
Ca un fruct ce stă bronzat
Într-o rară etajeră.

Ea se smulge binişor
Şi se pune în pumnal,
Incizând cu lăcomie
Faptele-i de criminal.

Când cu sânul răguşit
Îşi întoarce în lămâie
Clipocitul de smintit
Ce-mi albise în gutuie.

Vezi purtat de aristarh
Bătălia cu fir nou;
Nu oricine-şi spune geniu
E-un martir la fel de nou.

*
XXII

În osul rupt al cărnii
Stă ursul şi ascultă,
Cum ies petale crude
De raze, în uliţă.

Vuind în sinea ceţii
Se toarnă c-o părere,
Căci tu nu ştii ce este
Aceea o durere.

Se bea de caldă trudă
Şi fruntea se alină;
Cum ies mineri din apă
Şi mi se spală-n tină.

*

XXIII

În cărţi mi-am scris, tăcut,
Iubirea de-a fi om,
Cu crengile plecate
De parcă aş fi pom.

Şi cine-mi va culege
Rând, pe rând, scântei
‘M-va da să sorb, în grabă,
Tăcerea din căţei.

Dar va fi timp să plouă
Şi va veni şi gândul.

*

XXIV

Cum este fierul stins
De ploaia din Serai,
Aşa mă plâng, iubito,
Fără păreri de mai.

Şi ştiu să-ţi ud tricoul
C-un cal în nechezare
Şi-ntr-o scrisoare, două,
Să-ţi fac din nou chemare.

Iar tu să vii, prelungă,
Să stai în faptul serii,
Să mi se pară clipa
Că m-am sedus plăcerii.

*

XXV

Mi-e groază de plictisul
Ce l-am cules în vânt,
Furatul de-nnoptare
Cu glasul lui prelung.

Şi pântecul de sârmă
Al cerbului, în pripă,
Ca o prelungă taină
Ce e mereu privită.

Cum nu-i frumos să saturi,
În ochi, pe un sărac,
Nu-i bine nici în rochii
Să mi-l îmbraci pe drac.

În sternul plictiselii
S-ar face mai hain
Şi nici prin gând nu-i trece
Să nu dea un festin.

*

XXVII

Mumia este-o vină
Ce n-ai Egipt să vrei,
Golind un parc, vederea,
Să taci învins, s-o iei.

Şi nici dorit să vină
Şi nici pământ să scape
Şi nici să sufle unul
Şi nici unul să crape.

Să-i iei pe toţi în braţe,
Cu pace să-i măsori,
Ca să nu treci cu pixul,
În grabă, să-i omori.

*

XXVIII

Aştept în moartea caprei
Să-mi fac şi eu statuie,
Să pun pe prispa veche
O mare cetăţuie.

Cu litere de-o şchioapă
Să spun c-aici a fost,
Cel ce mira cu lumea
Pe mare şi pe prost.

Să pun urechea-n sunet,
Adânc s-o înfior,
Eternităţi de-a rândul
S-ascult şi să nu mor.

*

XXIX

Să treci prin faruri stinse,
Să nu miroşi rugina!
Aprinsă este casa
Ce-mi prigonea inima.

Acum e mai aproape
De cer auzul meu
Şi-aud în ceruri albe
Cum cântă Dumnezeu.

Şi-cum mă plec sub fruntea
Arinului din crâng,
Cu Îngerii în stoluri
Iubirile îmi plâng.

*

Dorin Streinu, Ca într-o casă de nebuni (aforisme, vol. 4, 1997) [2]

o casa intre mult verde

*

Prima parte…aici.

***

Cea mai mare teamă e autodescurajarea.

*

Un om de geniu nu-şi poate idealiza viaţa.

*

Un om face cât un cuvânt. Depinde care e cuvântul care-l reprezintă.

*

Miturile apar când se vorbeşte prea mult despre ele.

*

Sunt sigur de faptul, că Eminescu n-ar fi fost nimic pentru intelectualii noştri, dacă se explica sau îşi explica opera.

*

O speculaţie bună, uneori, face mai mult decât adevărul, dar nu poate să-l înlocuiască niciodată. Iar, fără adevăr, nicio minte speculativă nu are să ne spună nimic.

*

Opera stearpă e o operă culeasă şi, mai ales, imaginată.

*

Nebunia e forma de-a fi insuportabil: o lume aşezată cu susul în jos.

*

Dacă ne vom da seama, într-un viitor, nu prea îndepărtat, că nebunia e o stare de conştienţă intensivă?

*

A fi singur pentru mine e sinonim cu a fi singular.

*

Marii comici sunt marile noastre plânsuri.

*

Marile romane sunt propria noastră copilărie.

*

Cuvintele limbii române îmi spun, din ce în ce mai mult, amintirile naţiunii mele.

*

Ca român sunt un sfâşiat de vioara dorului.

*

Numai laşii aplaudă pe cei care au învins.

*

Geniul lui Goya aduce lumii urâtul ca expresie estetică. El pictează pe oameni în schelete, le arată viciile şi păcatele pe faţă. Feţele oamenilor lui Goya sunt extraordinar de sinistre. El pune oamenilor carnea şi aceasta, pe scheletele lui, arată mai rău ca dracu sau ca moartea.

El prezintă o lume urâtă, care, privită, devine şi mai urâtă. De aceea cred că e singurul geniu, care te face să-ţi fie frică de tine însuţi.

*

Goya e geniul care a învins mai târziu.

*

Picturile lui Vincent van Gogh mă entuziasmează foarte mult şi le consider unele dintre cele mai dramatice picturi ale umanităţii.

*

Culoarea lui van Gogh exprimă putere, viaţă, iubire şi le exprimă la un nivel foarte înalt.

*

Sufletul lui van Gogh se traduce printr-o culoare dramatică: culoarea care se roteşte.

*

De van Gogh să te apropii numai dacă nu ai simţit nebunia culorii.

*

Regăsesc la Pοë singurătatea şi tristeţea romanticilor, scârba lor profundă faţă de realitatea crudă şi meschină.

*

Romantismul a spus ceva şi a spus-o cu putere.

*

Poezia mea e un fapt de a fi al omului pus faţă în faţă cu universul. Atunci când am ceva de spus, spun. Acesta este, cred eu, destinul poeziei viitorului. Poezia trebuie să tindă spre a spune toate sentimentele şi sforţările umane, rămânând, totuşi, poezie.

*

Romanul e o tehnică, care cere voinţă, contemplaţie şi precizie.

*

Frica e numai pentru oameni naivi.

*

Charles Baudelaire e geniul care şi-a răzvrătit inima peste urâţenia interioară a omului, devenind el însuşi un om urât şi care a simţit, din plin, veninul sinucigaş al iubirii perverse. A murit mut şi paralitic. Însă simt că prin inima lui a trecut fiorul nemuririi, dar pe care nu l-a acceptat din prea multă durere devenită blasfemie.

*

Epopeele lui Kālidāsa se deosebesc de toate celelalte de mai târziu prin simplitatea limbii şi prin evitarea artificiilor prea subtile.

*

Ceea ce în gura duşmanului e un reproş, în gura prietenului este o glumă, una delicată.

*

Când vor să fie îndrăgite femeile sunt imposibile sau inaccesibile.

*

Cei mai mulţi oameni nu mor din cauza morţii ci a vieţii.

*

Marii cugetători se impun cu voia şi fără voia noastră.

*

Nietzsche e cel mai hazliu filosof pentru că e cel mai hazliu dintre cugetători. Apropo: nu îmi place cuvântul hazliu.

*

Poemele lui Byron sunt lungi şi ritmate cum n-am mai întâlnit la niciun alt romantic. Pentru el lungimea poeziilor e literă de lege. E un mare satir social, un satir de geniu, de la care poţi învăţa cum se mânuie cuvântul  „ca să râdă şi să-njure”.

*

Byron are un umor cerebral.

*

Byron are poeme lungi pentru că are dureri interminabile.

*