Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 16 iulie 2009

Mesajele media şi experienţa de viaţă

un pustiu cu oameni e lumea

O emisiune online…pentru dv.

(30. 14 minute)

Eshatologia e deja o realitate experimentată

curtezana.jpg

PS. Hilarion Alfeyev, Eschatology, en *** Orthodox Christian Theology, Edited by Mary B. Cunningham and Elizabeth Theokritoff, Cambridge University Press, 2009, p. 107-120.

„întreaga istorie a Bisericii este plină de aşteptări eshatologice”, p. 107.

În predica Domnului „Împărăţia lui Dumnezeu nu este o realitate a vieţii de dincolo de mormânt, ci, mai degrabă, o experienţă care este deja accesibilă omului în viaţa sa pământească. Timpurile din urmă, eshatologice, au început cu prima venire a lui Hristos şi cu predica Sa pe pământ”, p. 108.

„Vederea lui Hristos întru slava Sa şi experienţa luminii dumnezeieşti sunt ale inimii şi, ambele, reprezintă mistica şi eshatologia ortodoxă”, cf. Ibidem.

Pentru Sfântul Grigorie Palama vederea extatică a Sfinţilor Apostoli pe Tabor nu era o prefigurare a bucuriei veşnice ci revelarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cf. Ibidem.

Sfânta Liturghie a Bisericii nu este numai un act anamnetic sau comemorativ ci „de asemenea este o participare la realitatea viitoare”, p. 109.

„Împărăţia lui Dumnezeu este viitor, dar, în acelaşi timp, ea deja a fost dată. Sfânta Liturghie deja îi ridică pe oameni la ceruri, pentru că deja cerul este pe pământ”, cf. Ibidem.

În Tradiţia Ortodoxă, a doua venire a Domnului este, deopotrivă, o aşteptare bucuroasă, dar şi o aşteptare plină de evenimente dramatice, p. 109-110.

Autorul deplânge perspectiva horror, evident nerevelaţională, din mintea multor creştini, a modului cum îşi închipuie aceştia că se va produce cea de a doua venire a Domnului, p. 110 şi precizează faptul că, „a doua venire nu va fi un moment defetist, ci un mare moment [al manifestării] slavei lui Dumnezeu, victoria binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii şi a lui Hristos asupra lui Antihrist”, cf. Ibidem.

PS Ilarion accentuează însă şi faptul, că Judecata finală a început deja, de acum, pentru că conştiinţa noastră înregistrează continuu raportarea noastră la aproapele nostru, conform Matei 25, p. 112.

„Iadul este ceva ireconciliabil cu dragostea lui Dumnezeu” şi el nu este creaţia lui Dumnezeu, ci creaţia oamenilor, p. 113.

În p. 114 autorul spune faptul, că Domnul, când a coborât în Iad a scos de acolo pe toţi oamenii, deşi, într-un alt studiu al său, editat şi în limba română, arată că Tradiţia Bisericii vorbeşte, pe de o parte, doar de scoaterea Sfinţilor Vechiului Testament din Iad iar, pe de altă parte, de scoaterea tuturor din Iad, nedând un răspuns tranşant acestei chestiuni.

Potrivit propriilor mele studii patristice înclin să cred că Tradiţia Bisericii mărturiseşte, mai degrabă, numai scoaterea Sfinţilor şi a Drepţilor Vechiului Testament din Iad şi nu a tuturora.

Ortodoxia nu cunoaşte teologia purgatoriului, p. 115, ci propovăduieşte posibilitatea mântuirii tuturor, prin rugăciunile Bisericii, până la Judecata finală, cf. Ibidem.

Apocatastaza origeniană are o legătură puternică cu teoria preexistenţei sufletelor (p. 116) din teologia păgână greacă. Apocatastaza a fost condamnată la Sinodul V Ecumenic, cf. Ibidem.

Cred că e o exagerare afirmaţia, că Sfântul Isaac Sirul „vedea Gheena într-un mod similar cu înţelegerea occidentală a purgatoriului”, p. 117. Nu există la Sfântul Isaac ideea de purgatoriu, pentru că teoria ca atare e de dată mai recentă.

Însă, e corectă afirmaţia, că „nici Grigorie [al Nyssei] şi nici Isaac [Sirul] nu au crezut în preexistenţa sufletelor şi nici nu au învăţat că apocatastaza va fi o reîntoarcere la starea primordială / iniţială”, cf. Ibidem.

Există varii nivele de înduhovnicire personală, cf. Ibidem.

*

Îi mulţumesc domnului Drd. Ionuţ Biliuţă pentru faptul că mi-a facilitat această carte, din care am luat notele supra.

Dorin Streinu, Ca într-o casă de nebuni (aforisme, vol. 4, 1997) [3]

la munti suflete al meu

*

Aici, pentru primele două părţi.

*

Leonardo da Vinci e întruparea sublimă a păsării albastre.

*

Claude Monet e unul dintre marii contemplativi ai picturii. El mă lasă orb.

*

Monet a simţit prin culoare mistuirea lucrurilor în căutarea de noi forme, zbaterea moleculelor de aer în funcţie de vibraţia moleculelor de lumină.

*

Pictura lui Monet este expresia celui mai profund realism. El e cel mai liric dintre expresionişti. El se exprimă cu o bucurie surâzătoare şi amplă. Stăpân pe reveria sa, el nu îşi propune să descifreze enigme. Transa lucidă a pictorului ţine de perspectiva unui ideal de construcţie sincer exprimat şi înviorat de demnitatea unei participări totale.

*

În poezie am ajuns unde a ajuns şi Brâncuşi: acolo unde nu mai sunt forme, ci coborârea mea profundă în forme cât mai simple.

*

Nu mai trăieşti suferinţa atunci când ai văzut slava lui Dumnezeu. Nu mai există de atunci o suferinţă pur umană.

*

Perfecţiunea e linia orizontului care nu se lasă niciodată ajunsă.

*

Delacroix e un geniu care a exprimat forţa culorii. Cel mai bine despre el a vorbit Baudelaire.

*

Delacroix mă impresionează prin forţa, prin vitalitatea pe care el a dat-o culorii. Este sublimă impresia interioară a culorilor lui. Iar dacă simţi expresia interioară simţi şi culoarea.

El a ştiut să dea frâu liber interiorului, să-l lase să iasă afară prin intermediul culorii. E magnific prin faptul că a fost un om cinstit cu pictura lui.

*

Cea mai pură culoare pe care am văzut-o vreodată e a lui Ingres. El a atins perfecţiunea culorii şi a nuanţei. Pentru mine el are veselia culorii în care se priveşte spiritul. Picturile lui sunt pline de viaţă, sunt supraplinătăţi.

*

Dacă îmi respect şi-mi iubesc neamul meu românesc, atunci trebuie să o spun cu respect şi mare admiraţie, că Nicolae Grigorescu este şi va fi culoarea unică a românilor.

*

Picturile lui Grigorescu sunt ca bobocii de trandafiri: încă nedeschişi, încă neînfloriţi.

*

În natura lui Grigorescu este ceva gingaş, ceva natural, ceva voios, o viaţă care palpită de la sine. Aceste lucruri nu pot fi confundate.

*

Cel mai graţios moment coloristic al lui Grigorescu, pentru sufletul meu, e Luminiş. E un gram de eternitate românească.

*

Mattise a mers spre abstracţiune până nu a mai înţeles nici el nimic. De aceea puţinul lui exprimă multul.

*

Devitalizarea culorii la Mattise înseamnă o maturizare a vitalităţii. El ne spune că artistul nu copiază natura ci el creează o altă lume.

*

A sta prea mult în durere înseamnă a te dezumaniza.

*

Ca să ai ochii frumoşi trebuie să ai suflet de copil.

*

N-am dorit războiul dar am luptat întotdeauna.

*

Alexandru cel Mare a fost împăratul care şi-a savurat entuziasmul propriului său vis.

*

Existenţa mea împlineşte opera mea.

*

Dacă o persoană este înţeleasă în întregime înseamnă că nu există.

*

Poetul e cel care pătimeşte în cuvinte.

*

Picasso e o noutate făcută din vechituri.

*

Dali a fost un îngâmfat de geniu.

*

Versurile simple sunt cele mai grele versuri.

*

Timpul poeziei e cel al recitirii. O poezie trebuie citită mereu, adică recitită. De fiecare dată ea va suna altfel. De fiecare dată ea te va umili sau te va bucura.

*

Caricatura e modelul artei explicative. Tragi anumite linii şi surâzi pentru anumite lucruri.

*

Nebunii veritabili sunt aceia care simt o atracţie matură spre moarte.

*

Sângele îşi cere uneori drepturi pe care nu le cunoaşte.

*

Ca doi oameni să se înţeleagă trebuie să fie prea nebuni sau prea sfinţi.

*

Un înţelept nu gândeşte lucrurile sale ci pe ale altora.

*

Ignoranţa şi infidelitatea: două cuvinte detestabile.

*

Oamenii geniali sunt cu adevărat iubiţi numai dacă sunt văzuţi de foarte aproape.

*

Cine n-a ascultat o doină nu ştie ce înseamnă să plângă de dor.

*

Marea artă cere să fii una cu ceea ce faci.

*

Pe mine unii clovni mă fac să plâng. Şi asta, pentru că aceştia nu ştiu ce înseamnă să plângă.

*

Atât cât va dura neştiinţa va domni şi teama.

*

Citindu-l pe Shakespeare m-am îmbolnăvit de figurile stranii ale actorilor şi de noapte.

*

Pe Beethoven îl iubeşti de frică. Îl iubeşti pentru că Simfonia a 9-a a fost scrisă fără auz şi pentru că te înfioară prin sublimitatea ei.

*

Uneori am impresia că privesc totul pentru ultima oară.

*

Păcate şi păcate

bazar

Există păcate şi păcate. Ele nu se fac ca la carte, ci după sensibilitatea fiecăruia. Sufletele oamenilor sunt ca multe feluri de vase dintr-un bazar: de toate mărimile, formele şi culorile.

Nu poţi să judeci păcatul sau să judeci un om după păcate, pentru că asta te arată a fi superficial, neghiob şi infatuat. Un om este integralitatea lui de fapte, gânduri şi potenţe. Un om este şi regrete, şi ceea ce nu este.

Dumnezeu poate să privească la regretul tău pentru ceea ce nu eşti şi să ia în considerare acest nefiind sau încănefiind al tău, mai mult decât ceea ce eşti. Dumnezeu, care ne-a făcut pe noi din nefiinţă (ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă), poate să ne mai creeze încă odată, pentru veşnicie, dacă ne regretăm nefiinţa, neîmplinirea.

Există păcatele noastre, care ne ameninţă ca nişte nori negri şi ca o furtună teribilă, care ne fac sufletul să se simtă că atârnă deasupra unui gol fără fund, şi există şi mila lui Dumnezeu, care ne ţine deasupra acestui gol, care ne ajută să respirăm când suntem extenuaţi de suferinţa patimilor sau de groaza lor.

Păcatul înseamnă prindere în mreaja plăcerii, oricare ar fi aceasta: plăcerea de sine, plăcerea pentru laude, plăcerea de a mânca, plăcerea de a înota în bogăţii, plăcerea de a te destrăbăla, plăcerea de a face pe altul să sufere, plăcerea de a ucide, plăcerea de a vorbi de rău, plăcerea de a nu face nimic, etc.

Păcatul înseamnă, în esenţă, uitare: uitare că toate cele de mai sus se termină, uitare că vine o clipă în care le părăseşti pe toate şi te părăseşti şi pe tine. Mulţi adună şi înmulţesc clipele de plăcere, le rememorează şi le doresc reînnoite, ca să acopere, să estompeze amintirea unei singure clipe, esenţiale, cea în care nu mai faci nimic cu toate clipele anterioare.

Bunătatea lui Dumnezeu e cunoscută de cei care Îl iubesc pe El. Ceilalţi Îl cred rău şi neîndurător, deşi nu e.

Aici se produce o sminteală. Pentru că şi cei care cred şi cunosc bunătatea lui Dumnezeu păcătuiesc. Dar nu păcătuiesc pentru că cred în bunătatea Lui, ci pentru că firea alunecă. Pentru că mreaja plăcerilor se deschide şi sufletul are momente când se lasă purtat de dorinţe, de sentimente fierbinţi.

Aşa ajunge Sfântul David cel preablând să-l trimită la moarte pe Urie ca să-i ia femeia. Dar nu sunt la fel păcatele, pentru că nici sufletele nu sunt la fel. Iar sufletele Drepţilor se înalţă şi din abisul păcatelor pentru că viaţa lor nu e păcatul, pentru că viaţa lor e iubirea şi doar pentru o clipă au identificat iubirea într-un mod care nu le era propriu, care nu era bine.

Cei care nu iubesc pe Dumnezeu nu ştiu nici măcar să păcătuiască. Sunt grobieni şi în păcate. Una e să cauţi o femeie care să te iubească şi să cazi în păcatul de a avea relaţii cu mai multe, în căutările tale, şi alta e să te culci cu o sută de femei dar să nu ştii să spui ce le distinge pe fiecare. Una e să pofteşti să mănânci ceva şi să calci postul şi alta e să mînânci patruzeci de platouri fără să-ţi dai seama care e gustul mâncării sau ce-a fost pe farfurie.

De aceea, nu poţi să judeci omul după păcate. Însă oamenii din jurul nostru judecă lejer şi nu pentru că sunt iubitori de morală, ci pentru că sunt iubitori de ură şi de răutate, iubitori de  a-şi bate joc de cei din jur şi de a se ridica pe ei în ochii lor.  De aceea caută abjecţia, caută petele, sunt mari căutători şi scormonitori în mocirlă, doar doar vor găsi vreo bucăţică de ra..t, cu care să mânjească pe cei din faţa lor.

Şi asta nu numai în cazul personalităţilor publice, acolo unde sunt mize mari, ci şi la nivel mediu şi mediocru şi submediocru al societăţii. Mulţi semeni de-ai noştri au o plăcere deosebită să se simtă…gândaci, care calcă peste gărgăriţe. Le place în mod deosebit – e un adevărat deliciu – să se afle în preajma cuiva aflat la ananghie, întristat, îndurerat, ca să-şi arate…mărinimia de nesimţire, magnificienţa de cruzime şi satanism.

E mai savuros decât pizza sau tortul cu frişcă să stea şi să privească la cel tulburat de lângă ei, la cel singur şi neajutorat. Vai, câtă plăcere e să te compari cu un cerşetor nenorocit, câtă mulţumire să pozezi tu, bucureştean semeţ, cu casă şi maşină, lângă un şchiop care întinde mâna!

Omul se simte bine, împlinit, ajuns. La fel şi lângă colegul care a fost dat afară din cauza crizei sau lângă fostul coleg şi prieten care nu-şi găseşte serviciu, care suferă şi se zbate. Omul care stă mulţumit de situaţia lui e sigur că a reuşit pentru că e deştept şi descurcăreţ, pentru că a înţeles cu merge viaţa, pe când cel care stă pe tuşă n-a fost atât de perspicace ca el.

Cel ce e grobian în toată viaţa lui, e grobian şi în păcate, pentru că le face pe toate cu ghiotura, cu basculanta. Nici nu se mai numesc păcate ceea ce face el, pentru că toată atmosfera lui e o beznă infectă. Numeşti lenevie faptul că  nu ţi-ai terminat munca, tot ce ţi-ai propus, pentru că ai fost lent şi n-ai depus tot efortul, dar cum să numeşti: muieţi-s posmagii? Cum să numeşti răutatea infernală care stă toată ziua şi cârâie? Dorinţa de a fi sus şi numai sus sau de a te bălăci în averi din ce în ce mai multe şi mai multe şi mai multe…? Până unde?

Vine un sfârşit la toate. Vine o clipă când toată lumea din jurul tău continuă să trăiască şi numai tu mori şi nimeni nu merge cu tine. Necredinţa şi păcatul este să te laşi absorbit de ele şi să crezi nebunie şoapta conştiinţei care te avertizează că e fum şi părere, umbră şi vis ceea ce vezi… Pe când cel ce crede e înţeleptul care vede, în pofida aparenţelor, dincolo de gardul lumii.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort