Păcate şi păcate

Există păcate şi păcate. Ele nu se fac ca la carte, ci după sensibilitatea fiecăruia. Sufletele oamenilor sunt ca multe feluri de vase dintr-un bazar: de toate mărimile, formele şi culorile.

Nu poţi să judeci păcatul sau să judeci un om după păcate, pentru că asta te arată a fi superficial, neghiob şi infatuat. Un om este integralitatea lui de fapte, gânduri şi potenţe. Un om este şi regrete, şi ceea ce nu este.

Dumnezeu poate să privească la regretul tău pentru ceea ce nu eşti şi să ia în considerare acest nefiind sau încănefiind al tău, mai mult decât ceea ce eşti. Dumnezeu, care ne-a făcut pe noi din nefiinţă (ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă), poate să ne mai creeze încă odată, pentru veşnicie, dacă ne regretăm nefiinţa, neîmplinirea.

Există păcatele noastre, care ne ameninţă ca nişte nori negri şi ca o furtună teribilă, care ne fac sufletul să se simtă că atârnă deasupra unui gol fără fund, şi există şi mila lui Dumnezeu, care ne ţine deasupra acestui gol, care ne ajută să respirăm când suntem extenuaţi de suferinţa patimilor sau de groaza lor.

Păcatul înseamnă prindere în mreaja plăcerii, oricare ar fi aceasta: plăcerea de sine, plăcerea pentru laude, plăcerea de a mânca, plăcerea de a înota în bogăţii, plăcerea de a te destrăbăla, plăcerea de a face pe altul să sufere, plăcerea de a ucide, plăcerea de a vorbi de rău, plăcerea de a nu face nimic, etc.

Păcatul înseamnă, în esenţă, uitare: uitare că toate cele de mai sus se termină, uitare că vine o clipă în care le părăseşti pe toate şi te părăseşti şi pe tine. Mulţi adună şi înmulţesc clipele de plăcere, le rememorează şi le doresc reînnoite, ca să acopere, să estompeze amintirea unei singure clipe, esenţiale, cea în care nu mai faci nimic cu toate clipele anterioare.

Bunătatea lui Dumnezeu e cunoscută de cei care Îl iubesc pe El. Ceilalţi Îl cred rău şi neîndurător, deşi nu e.

Aici se produce o sminteală. Pentru că şi cei care cred şi cunosc bunătatea lui Dumnezeu păcătuiesc. Dar nu păcătuiesc pentru că cred în bunătatea Lui, ci pentru că firea alunecă. Pentru că mreaja plăcerilor se deschide şi sufletul are momente când se lasă purtat de dorinţe, de sentimente fierbinţi.

Aşa ajunge Sfântul David cel preablând să-l trimită la moarte pe Urie ca să-i ia femeia. Dar nu sunt la fel păcatele, pentru că nici sufletele nu sunt la fel. Iar sufletele Drepţilor se înalţă şi din abisul păcatelor pentru că viaţa lor nu e păcatul, pentru că viaţa lor e iubirea şi doar pentru o clipă au identificat iubirea într-un mod care nu le era propriu, care nu era bine.

Cei care nu iubesc pe Dumnezeu nu ştiu nici măcar să păcătuiască. Sunt grobieni şi în păcate. Una e să cauţi o femeie care să te iubească şi să cazi în păcatul de a avea relaţii cu mai multe, în căutările tale, şi alta e să te culci cu o sută de femei dar să nu ştii să spui ce le distinge pe fiecare. Una e să pofteşti să mănânci ceva şi să calci postul şi alta e să mînânci patruzeci de platouri fără să-ţi dai seama care e gustul mâncării sau ce-a fost pe farfurie.

De aceea, nu poţi să judeci omul după păcate. Însă oamenii din jurul nostru judecă lejer şi nu pentru că sunt iubitori de morală, ci pentru că sunt iubitori de ură şi de răutate, iubitori de  a-şi bate joc de cei din jur şi de a se ridica pe ei în ochii lor.  De aceea caută abjecţia, caută petele, sunt mari căutători şi scormonitori în mocirlă, doar doar vor găsi vreo bucăţică de ra..t, cu care să mânjească pe cei din faţa lor.

Şi asta nu numai în cazul personalităţilor publice, acolo unde sunt mize mari, ci şi la nivel mediu şi mediocru şi submediocru al societăţii. Mulţi semeni de-ai noştri au o plăcere deosebită să se simtă…gândaci, care calcă peste gărgăriţe. Le place în mod deosebit – e un adevărat deliciu – să se afle în preajma cuiva aflat la ananghie, întristat, îndurerat, ca să-şi arate…mărinimia de nesimţire, magnificienţa de cruzime şi satanism.

E mai savuros decât pizza sau tortul cu frişcă să stea şi să privească la cel tulburat de lângă ei, la cel singur şi neajutorat. Vai, câtă plăcere e să te compari cu un cerşetor nenorocit, câtă mulţumire să pozezi tu, bucureştean semeţ, cu casă şi maşină, lângă un şchiop care întinde mâna!

Omul se simte bine, împlinit, ajuns. La fel şi lângă colegul care a fost dat afară din cauza crizei sau lângă fostul coleg şi prieten care nu-şi găseşte serviciu, care suferă şi se zbate. Omul care stă mulţumit de situaţia lui e sigur că a reuşit pentru că e deştept şi descurcăreţ, pentru că a înţeles cu merge viaţa, pe când cel care stă pe tuşă n-a fost atât de perspicace ca el.

Cel ce e grobian în toată viaţa lui, e grobian şi în păcate, pentru că le face pe toate cu ghiotura, cu basculanta. Nici nu se mai numesc păcate ceea ce face el, pentru că toată atmosfera lui e o beznă infectă. Numeşti lenevie faptul că  nu ţi-ai terminat munca, tot ce ţi-ai propus, pentru că ai fost lent şi n-ai depus tot efortul, dar cum să numeşti: muieţi-s posmagii? Cum să numeşti răutatea infernală care stă toată ziua şi cârâie? Dorinţa de a fi sus şi numai sus sau de a te bălăci în averi din ce în ce mai multe şi mai multe şi mai multe…? Până unde?

Vine un sfârşit la toate. Vine o clipă când toată lumea din jurul tău continuă să trăiască şi numai tu mori şi nimeni nu merge cu tine. Necredinţa şi păcatul este să te laşi absorbit de ele şi să crezi nebunie şoapta conştiinţei care te avertizează că e fum şi părere, umbră şi vis ceea ce vezi… Pe când cel ce crede e înţeleptul care vede, în pofida aparenţelor, dincolo de gardul lumii.