Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 18 iulie 2009

Supravieţuire garantată

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Xui7x_KF7bY]

Din nou despre „sincronizare”

turnul de verdeata

Exigenţele ideologice ale sincronizării cu Occidentul (autoimpuse sau impuse de epocă) reprezintă pentru scriitorii interbelici o mare presiune din afara esteticii şi a literaturii, căreia trebuiau să-i facă faţă. Avem iarăşi o generaţie de jertfă, cea interbelică, de la care se aşteaptă să creeze o literatură mare, sincronă cu literatura europeană.

Această presiune istorică e comparabilă cu cea pe care o resimţea Ureche, Costin sau Dosoftei, când încercau să demonstreze că limba română e aptă pentru a fi instrumentată în conceperea unor opere de valoare.

Paşoptiştii au trăit mai puţin intens această pasiune creatoare.

Paradoxul cel mai incredibil este însă acela că epoca socialistă, ideologia politică a comunismului, care, pe de-o parte oprima literatura şi arta, pe de altă parte a creat un culoar de relaxare a constrângerilor estetice. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Marin Preda nu mai creează în contratimp cu sincronizarea. Ba chiar, în ciuda climatului existenţial sufocant pe care îl presupunea comunismul, cred că marii creatori se puteau eschiva, totuşi, mai uşor în faţa factorului politic, care era unul exterior, extraliterar, decât să suporte presiunea unui anumit tip de estetism sau de scriitură.

Dihotomia arbitrară, între modernişti şi tradiţionalişti ne face şi astăzi să ignorăm adevărata discuţie despre actul literar interbelic, concentrându-ne exclusiv asupra tehnicilor literare, care constituie totuşi o formă superficială de abordare a subiectului. Ca să nu mai vorbim de faptul că, fără glumă, pe mulţi nu ştim unde să-i situăm…

Dacă interbelicul este o epocă fascinantă prin efervescenţa sa creatoare şi polemică, în schimb, cred că nume ca Nichita Stănescu în poezie sau Marin Preda în proză surclasează valoric această perioadă. Şi explicaţia este, în parte, cea pe care am oferit-o anterior, că nu se mai simt angoasaţi de o competiţie literară şi estetică presantă cu literatura europeană.

Cred că suntem încă prea aproape de ei şi prea marcaţi de epoca de aur ca să fim în stare să-i reperăm obiectiv şi să-i valorizăm la superlativ pe cei doi mari scriitori pomeniţi – deşi, în ce priveşte poezia, întâietatea lui Eminescu rămâne indiscutabilă.

Abia în anii ’80 a reintrat pe scena literaturii române ambiţia sincronizării, de data aceasta cu literatura postmodernă. (Oare cât o să mai alergăm după sincronizare?)

În ce-i priveşte pe postmodernişti, luaţi în general, ca fenomen, personal mi-au făcut impresia unor experimentatori şi nu creatori de cea mai înaltă clasă, o nouă generaţie paşoptistă postmodernă, care e receptivă la stimuli literari contemporani, aduşi de vânt din zonele cu reputaţie civilizaţionistă, dar care, ca mental colectiv, nu depăşesc spaţiul matricial carpatin.

Trăim o epocă literară mediocră. Noi, ca români, ori suntem geniali şi avangardişti, ori nu suntem deloc.

Predică la duminica a 6-a după Rusalii [audio, 2009]

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort