Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 19 iulie 2009

O colecţie românească de cărţi vechi

Antique Books

O găsiţi aici.

Forturile Bucureştiului

bucuresti

Aflată lângă Autostrada Soarelui, bateria 9-10 face parte din centura fortificată a Bucureştiului, construită de regele Carol I la sfârşitul secolului al XIX-lea. Deşi împrejurimile arată mai degrabă a depozit de vechituri inutile, de care foştii proprietari abia aşteptau să se descotorosească, bateria de lângă A2 este una dintre cele mai vizitate, devenită celebră după ce mai multe vedete autohtone şi-au filmat aici videoclipuri.

La origine însă, scopul fortificaţiilor nu a fost acela de a le prilejui un strop de amuzament copiilor hoinari sau starurilor în căutare de locuri exotice.

Cetatea Bucureşti era compusă din 18 forturi şi 18 baterii intermediare, dispuse în jurul Capitalei, pe o linie de rezistenţă ce avea 72 de kilometri lungime. Distanţa dintre un fort şi o baterie era de 2-2,5 kilometri, iar distanţa medie de la forturi la perimetrul oraşului era de 8 kilometri.

*

În urma Războiului de Independenţă, relaţiile statului român cu fostul aliat, Rusia, se deterioraseră, după ce vecinul din est ocupase judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, deşi la începutul conflictului cu turcii se angajase să respecte integritatea statului român. Astfel, studiile referitoare la fortificarea Bucureştiului, întrerupte pe durata războiului, au fost reluate din iniţiativa regelui Carol I.

În 1882, este numită o comisie condusă de generalul Gheorghe Manu, cu scopul de a alcătui un proiect de fortificare a ţării, inclusiv a Capitalei. Însă „lipsa de experienţă a ofiţerilor români în domeniu i-a determinat pe regele Carol I şi pe sfetnicii săi militari să apeleze şi la consilierea unor specialişti străini”, notează Cornel şi Ioan Scafeş, în cartea lor, „Cetatea Bucureşti”.

Ca atare, în acelaşi an este chemat în ţară generalul-locotenent Henri Alexis Brialmont, un inginer militar belgian ce era, la acea vreme, o autoritate în domeniul fortificaţiilor, autor al celor de la Anvers şi Liège. Regele i-a cerut să elaboreze o strategie pentru fortificarea României, iar Brialmont a călătorit împrejurul Capitalei şi a proiectat viitoarele forturi şi baterii.

Lucrarea a debutat în 1884. Primele construite au fost forturile Chitila, Otopeni, Mogoşoaia şi Jilava. În prezent, după aproape 125 de ani, fortul de la Otopeni, aflat într-o unitate militară, e înghiţit de vegetaţia care a crescut în voie peste el. Şanţul ce îi înconjoară partea centrală e plin de stuf, după ce în urmă cu doi ani era plin cu apă, iar pescarii de ocazie prindeau acolo caraşi. „Zona din stânga e pământ virgin. N-a mai călcat nimeni de 20 de ani”, povesteşte ofiţerul care ne însoţeşte, şi ne avertizează că s-ar putea să găsim pe-acolo iepuri, fazani şi şopârle.

Forturile au fost numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând cu fortul 1 Chitila. Bateriile intermediare sprijineau cu foc forturile din stânga şi din dreapta lor şi purtau un număr alcătuit din cele două numere ale forturilor între care se aflau.

Pentru a transporta armamentul şi materialele, pe partea interioară a inelului de fortificaţii, s-au construit o cale ferată şi un drum. Calea ferată era dispusă la 100 de metri în spatele forturilor, iar pe exterior, la 10 metri de ea, s-a construit drumul (actuala şosea de centură).

Potrivit planurilor iniţiale, armamentul trebuia instalat în cupole cuirasate şi pe platforme descoperite. Însă în 1886 apare un nou tip de proiectile, numite obuze-mină, care ar fi putut distruge orice fortificaţie permanentă din cărămidă, aşa cum erau cele construite până la acel moment în jurul Bucureştiului. Numite şi obuze-torpilă, ele nu explodau la impact, ci treceau prin ziduri şi explodau în interior, explică Alexandru Bucur, un tânăr pasionat de istoria militară, care a susţinut în noiembrie 2008 o prelegere despre fortificaţia Bucureştiului, organizată de Viasat History şi Asociaţia Tradiţia Militară.

Drept urmare, generalului Brialmont i s-a cerut să modifice planurile forturilor astfel încât ele să reziste loviturilor obuzelor-mină. S-a renunţat la lucrările de artilerie descoperite, toate tunurile fiind adăpostite în cupole cuirasate. S-a mărit grosimea bolţilor, de la 1 – 1,2 metri la 2,5 – 3, iar cărămida a fost înlocuită cu betonul simplu. Tunurile şi cupolele au fost cumpărate din Germania şi din Franţa, iar pentru camuflarea fortificaţiilor s-au plantat arbori şi gard viu.

Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani, Galaţi ridicate de Mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de cari cerul să păzească ţara”, Regele Carol I.

*

Acum, o nouă floră, alcătuită din păpădie, muşeţel şi ciulini, e nelipsită din Cetatea Bucureşti. Bateria 11-12 a devenit depozit de materiale de construcţie, ferestrele au fost zidite, iar vechii fortificaţii i s-au adăugat câteva ziduri din beton. Pentru a ajunge la baterie, vizitatorii trebuie să sară peste borduri, bucăţi de tencuială şi chirpici, întinse pe zeci de metri pătraţi.

În bateria 14-15, din apropierea Institutului Naţional de Cercetări şi Dezvoltarea pentru Fizică şi Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” de la Măgurele, s-au depozitat deşeuri toxice. Fortificaţia a fost curăţată însă, iar în prezent clădirea nu mai prezintă risc de radioactivitate. În schimb, în cupola cuirasată au crescut copaci, iar pe zidurile umede s-au format mici stalactite.

Ingeniozitatea oamenilor i-a hărăzit fortului Chiajna un destin mai puţin palpitant, el fiind până de curând depozit de murături. O soartă la fel de paşnică a avut şi fortul Mogoşoaia, care a fost transformat într-o vreme în ciupercărie.

Fortificaţiile fuseseră însă proiectate pentru a găzdui 33.000 de militari. Într-o baterie puteau sta 250 de militari, iar într-un fort 350 – 500 de oameni. Iluminarea se făcea cu lămpi cu petrol, iar cupolele, care se roteau 360 de grade, erau operate manual. Costul total al lucrărilor a fost de 85.000.000 de lei.

Dar forturile din jurul Bucureştiului nu aveau să fie niciodată folosite în timpul unui conflict armat. Deşi s-a proclamat finalizarea oficială a lucrărilor, ele nu erau gata: „În 1895 s-a raportat terminarea lor. Nu era adevărat. Era o afirmaţie oarecum propagandistică. Multe tunuri nu fuseseră montate”, spune Ioan Scafeş.

În prag de război, forturile din sectorul de sud-est nu dispuneau de obuziere, povesteşte Bucur, iar alte forturi aveau armamentul incomplet.

De asemenea, linia de luptă se afla prea aproape de oraş şi punea în pericol fabricile şi depozitele aflate împrejurul Bucureştiului: „Nu rezistau la artileria grea, iar traiectoria tunurilor crescuse atât de mult, încât se putea bombarda centrul Capitalei de dincolo de fortificaţii”, explică Scafeş.

După declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, fortificaţiile de la Anvers şi Liège, construite în aceeaşi manieră ca şi Cetatea Bucureşti, nu au rezistat noilor piese de artilerie folosite de Puterile Centrale. „La Liège s-au folosit obuze-brizante de 420 de mm, iar forturile, deşi trebuia să reziste o săptămână, au picat în patru zile”, spune Bucur.

Astfel, fortificaţiile Bucureştiului au fost dezarmate începând cu 1915. Piesele de artilerie din cupole au fost montate pe afeturi şi au fost utilizate ca tunuri de însoţire a infanteriei şi ca tunuri antiaeriene.

În timpul războiului, după pierderea bătăliei de pe Neajlov şi Argeş, trupele române s-au retras în Moldova. Bucureştiul era în acel moment un oraş deschis, ce nu mai avea fortificaţii operative. Trupele germane au intrat în oraş fără luptă.

„Noi ştiam că Bucureştii sunt o cetate puternică şi adusesem pentru a o reduce material de artilerie de cel mai mare calibru; acum această faimoasă cetate nu era decât un oraş deschis. Nicio piesă de artilerie nu mai întrona puternicele sale întărituri şi cupolele sale blindate se transformaseră în cupole de lemn”, feldmareşalul Paul von Hindenburg, şeful statului-major al armatei germane .

*

De-a lungul timpului, trei baterii şi un fort au sărit în aer. „În 1919, bateria 2-3 a explodat, după ce o ţigară a fost aruncată pe fitilul unei lăzi cu dinamită, aflată într-un tren din apropierea bateriei. Alte două baterii au fost demolate”, povesteşte Bucur.

Astăzi, dintre cele 30 de fortificaţii rămase, cele mai multe fac parte din unităţi militare. Una dintre excepţii este fortul Jilava, care a fost cedat Ministerului de Interne. Aflat în incinta închisorii cu acelaşi nume, el a fost utilizat ca puşcărie, prima oară în 1907, an în care câţiva dintre răsculaţi au fost ţinuţi în fortificaţie. După ce Ion Antonescu a fost împuşcat tot aici, regimul comunist a încarcerat în fort deţinuţi politici. Una dintre turele a fost tranformată în celulă, numită “celula neagră”, în care deţinuţii stăteau în întuneric.

În prezent, fortul 13 Jilava este inundat parţial deoarece pânza freatică se află mai sus decât nivelul fortului. În interiorul său se ajunge păşind pe nişte grătare de lemn, un soi de pod improvizat, amenajat pe loc de câţiva bărbaţi încălţaţi cu cizme de cauciuc.

În galerii, o linie întunecată indică nivelul până la care a fost apă. Tencuiala pereţilor se desface în bucăţi care se fărâmă între degete, iar uşile de fier sunt îmbrăcate într-un strat gros de rugină. Dragomir, administratorul fortului, spune că această aripă a construcţiei a fost inundată până în 2002, după care apa a început să se retragă. “Noi întreţinem fortul”, adaugă el.

Lângă intrarea principală zac vreo şase maşini de cusut. Mai încolo, o pereche de pantaloni cândva albaştri, decoloraţi de ploi, atârnă pe un gard. Scaune fără câte un picior, coşuri de lemn şi ligheane din metal întregesc peisajul din jurul fortului întreţinut.

Reduitul, partea centrală a fortului, e inundat şi acum. Pentru a ajunge înăuntru, se merge pe nişte cutii metalice nesigure înconjurate de apă. Odată parcursă galeria, impresia de mlaştină e izbitoare: algele plutesc printre smocurile de stuf, iar apa verzuie e plină de broaşte.

“În alte ţări se procedează altfel. Şi belgienii, şi cehii, şi polonezii, le-au transformat în muzee”, spune Scafeş. Altele au fost transformate în centre culturale, iar o fortificaţie a devenit bază pentru sporturi extreme.

A fost o investiţie de creier, de efort, a fost un lucru foarte bine văzut de toată lumea: “Uite ce au făcut românii ăia”. Acum au trecut în uitare, multă lume nu ştie de existenţa lor”, Ioan Scafeş.

Dorin Streinu, Un continent fără Dumnezeu (aforisme, vol. 5, 1997) [1]

miros de pisica

***

Motto

Nu cred în cele două ziceri de mai jos:

1. „Dumnezeu Însuşi nu poate exista fără oameni înţelepţi” (Martin Luther) şi

2. „Îl negăm pe Dumnezeu, negăm responsabilitatea în Dumnezeu, [şi] abia prin asta mântuim lumea” (Friedrich Nietzsche).

***

Numele volumului: Un continent fără Dumnezeu e o parodiere a falsei şi ostentativei inapetenţe a contemporaneităţii de a crede în Dumnezeu. Conţinutul volumului spune, dimpotrivă, că în om e o bogată credinţă şi putere de iubire şi înţelegere.

*

Între oamenii care râd sunt frumoşi cei care rânjesc. Ştiu că de la ei mă aştept sau mă pot aştepta la orice.

*

Oamenii grosolani au nevoie de cultură nu ca să gândească, ci pentru ca să redevină oameni.

*

Orice confesiune e o melodramă.

*

Orice adept al unei idei e mai periculos ca oricare dintre nehotărâţi.

*

Oamenii nesiguri sunt prea îndrăzneţi.

*

Uneori ne e ruşine să ne formulăm adevărul şi nouă înşine.

*

Suspansul e un refugiu al singuraticilor şi o bucurie a angoasaţilor.

*

Dacă geniile acced la putere orice naţiune civilizată ajunge o formă de expresie bizară.  Adică numai proştii pot conduce, pentru că nu au mari probleme de conştiinţă.

*

Conotaţiile profunde sunt sculptate dar stau în penumbră.

*

Când realitatea va trece de preconcepţia exagerării, exagerarea va părea un lucru absurd.

*

Nu-mi plac cititorii care se cred Dumnezeu, adică care cred că te-au înţeles ca în palmă. Nu sunt cititori reali.

*

O mare carte e o emoţie fără margini, dar cu toate cusururile posibile.

*

Ceea ce evităm sunt lucrurile pe care le-am memorat la perfecţie.

*

Prudenţa e cel mai mare risc al nostru. Când vrem să păstrăm ceva numai pentru noi, atunci ori îl pierdem ori îl uităm.

*

Răul nu atrage. El te convinge ca să fii slab.

*

În artă sunt trişti numai oamenii fericiţi.

*

Durerea e o protecţie naturală. Dacă nu ar fi ea am crede că suntem din piatră.

*

Lirismul nu are nimic de-a face cu ritmul sau cu rima. Aici e vorba de cum încep durerile să cânte.

*

Orice formă de artă e o colonizare forţată. Nimeni nu vrea ca să se schimbe, dar acest lucru, totuşi, se petrece.

*

Esenţial nu e să faci un lucru nou, ci să nu stai degeaba.

*

Gândirea e întotdeauna un exces.

*

Dacă nu ajungi să nu mai ştii nimic nu poţi fi un om religios.

*

Oamenii senini sunt cearcănele atenţiei de fiecare clipă.

*

Orice lucru genial e un strigăt de groază.

*

Până la urmă suntem destinaţi spre a fi irevocabili.

*

Dacă ţi-ai învăţat limba maternă până la geniu atunci ştii să faci greşeli de pronunţie epocale.

*

Rafinamentul operei tale nu e dat de gustul tău ci de viaţa ta.

*

Dacă suntem vrednici de ceva atunci nu merităm mare lucru.

*

Oamenii senzuali sunt faptul în sine. Restul îi depăşeşte.

*

Cine vrea ca să vorbească despre Dumnezeu trebuie să ştie, cu toată fiinţa lui, cât de penibil e să o faci pe ateul.

*

Ideile sensibile nu au inimă.

*

A filosofa despre viaţă e tot una cu a deveni o fiară.

*

Oamenii care nu mai plâng vor să pară tragici, când ei au nevoie de şiroaie de lacrimi de pocăinţă.

*

Măreţia e o insultă pentru insignifianţi.

*

Stilul e o finisare a felului de a stabili gândul în cuvinte, dar el nu creează nici experienţa şi nici gândurile. Tocmai de aceea scriitura doar cu stil e o nulitate stropită cu aur.

*

A lăuda o operă de geniu înseamnă a o nega.

*

E strigător la cer să explici lucruri cu care nu te-ai mânjit.

*

Dacă nu ai călcat strâmb niciodată lumea ţi se pare făcută dintr-o singură bucată.

***

Dorin Streinu, Un cer pentru stele albastre (vol. 8 de versuri; 1997) [3]

in scobiturile muntilor

*

Primele două fragmente…

***

XXX

Păscut e înţelesul
De cei cu-auzul fin,
Arunc în grabă tihna,
Căci el îmi e divin.

Nu-i însă şi dulceaţă
Când plânsul e cu restrişti,
Cum ciocârlii îmi cântă
Zburate din mirişti.

Şi cum pândind în floare
Să vezi cum naşte fânul,
Dulceaţa izgonită
Ce ne-a lăsat Stăpânul.

*

XXXII

Tutun al înserării
Mi te prelingi pe limbă
Şi nu îmi dai în taină
Nici chiar o grea odihnă.

Să stau în vânt cu vântul,
Să stau în şes cu mieii,
Să fiu păstor la turmă
Şi să-mi asmut griveii.

Tu mă aduci în seară
Cu capul în cuvinte
Şi-mi dai să-mi văd durerea
Chiar şi pe-un bob de linte.

*

XXXIII

Cu palmele-n roşite
Mă pun la încălzire
Să-mi curgă amăgirea
Ce o socot iubire.

Şi să salut cântatul
Cocoşilor de zi,
Cu umărul în venă,
Ca pentru nerozii.

Şi-apoi să mă ascundă
Sub trupul ei, cămila,
Să nu mă treacă apa
De scurtă ce-i sibila.

Şi să tot stau în soare,
Să văd o nouă zare,
Cum de sub plopi în grabă
Pe buze îmi răsare.

*

XXXIV

Pândesc în nălucă
Ideea cu vaci,
Rotundă şi plină
Aşa cum îmi placi.

Prin iarbă, tăioasă,
Mustind în ulei,
Ferindu-ţi privirea
În umerii mei.

În lacrima-ţi udă
Puţind calmul stins,
Cum trece plăcerea
Şi ochiul e nins.

Şi secunda îmi strigă…
Aşa, din adins.

*

XXXV

Părut sunt în umbră
Venind din ţărani,
Cu cerul în braţe
De zeci, mii de ani.

Ce-ascult la ureche
O şoaptă puţină,
Ce se schimbă în grabă
Într-o teamă divină.

Ce apele tremură
Şi frunza se-ndoaie,
Pândită de moarte
Ca lupul de oaie.

Dar vântul mi-e frate
Şi-o doină îţi zic:
Acum am în mână
Iubiri ce-mi prezic.

*

XXXVI

Tu ştii să mă minţi
Cu suflet, cu tot,
Rănind în ulcică
Şi apa de mort.

Şi grindina serii
Bătută-n uluci,
Unde în grabă, iubito,
De sâmburi mă duci.

Şi-mi săruţi tăcerea
Cu clanţa din turlă,
Încât venind în mine
Ma-lerg printr-o urmă.

*

XXXVII

În spaţiul de-o stea
Mă strig prin fântână,
Să prind o copilă
Adâncă, de mână.

Punând în statură
O carte deschisă,
Un şarpe să-i scrie
Vederea subscrisă.

Să-i sugă din sân
Copilul, cu sete,
Să vaiete cerul
Arzând în perete.

Şi mie să-mi dea
Un sărut de o taină,
Pe ochiul din sticlă
Să pună o haină.

Dorin Streinu, Ca într-o casă de nebuni (aforisme, vol. 4, 1997) [5]

atent ca o minunare

*

Primele 4 fragmente…aici.

***

Bucuria e singura expresie umană care are ochi luminoşi.

*

Când sunt prea lucid mă sperii de singurătatea cuvintelor şi  a oamenilor mai întâi.

*

Marile idei sunt ploi torenţiale, care cad deasupra liniştii tulburând-o la maximum.

*

Am înţeles, până la urmă, că nu găseşti niciun lucru cu totul simplu.

*

Un critic bun e un cititor rău.

*

Paradisul este singurul lucru pe care nu putem să-l uităm.

*

Dacă fascinez pe cineva înseamnă că cel din faţa mea e beat de admiraţie.

*

Când repet ceva spun de fapt altceva.

*

Cele mai emoţionante momente ale vieţii mele sunt clipele în care nu mai pot să exprim ceea ce simt. Acelea sunt stări dumnezeieşti.

*

Copiii ştiu să spună orice, chiar şi ceea ce nu ne convine.

*

Nemurirea e dată numai adevărului.

*

Inima e cunoscută de toţi şi neînţeleasă de nimeni.

*

Don Juan este ideea genială de a fi îndrăgostit de o femeie, care există în toate femeile, dar, în mod concret, în niciuna.

*

A căuta noul înseamnă să ai conştiinţa că el există.

*

Când l-am citit pe Cervantes la 19 ani am redevenit om. Bine că nu s-a întâmplat asta la 80 de ani.

*

Îngăduinţa este o subtilitate mult prea mare, pentru ca ea să fie înţeleasă de oamenii grosolani.

*

Şi strigarea unui câine e o lecţie de aşteptare şi de răbdare îndelungată.

*

Cititorul e întotdeauna un om care aşteaptă.

*

Am curajul să mă tem, chiar să mă înfior.

*

Răutatea sau greşeala fatidică a unui om de geniu este propria sa perseverenţă. Însă numai din aceasta cauză oamenii rămân în istorie.

*

Dacă un copil nu ar spera nu ar putea să trăiască frumos.

*

Oamenii care nu înţeleg prostia vorbesc dintre limitele ei.

*

Dumnezeu e cea mai mare nelinişte a celor aroganţi.

***

Finalul cărţii. Aici am redat doar fragmente din carte. Terminată în seara lui 27. 10. 1997.

Dorin Streinu, Ca într-o casă de nebuni (aforisme, vol. 4, 1997) [4]

pentru atentie

*

Aici…pentru primele 3 fragmente

***

În tablourile lui Tiţian trupul femii nu tresare. Ea trăieşte dragostea cu o mare stare de calm.

*

Când creez am vaga impresie că poemele vor să zboare.

*

Lumina e o transparenţă abisală.

*

Trecutul e frumos numai când admiri piscurile. În rest e o stare de greaţă continuă.

*

Cel mai greu într-o poezie e să ai cuvinte proprii.

*

Orice limbă a pământului, dacă ţi se face cunoscută, te face un geniu.

*

Sfat practic: să nu scrii când nu ai nevoie de tine.

*

În afară de linie m-au înşelat toţi, chiar şi eu însumi.

*

Cel mai mare defect al meu e că, întotdeauna, compar poemul cu fiinţa mea.

*

Germanii au prostul obicei de a pune prea multe în cuvinte iar francezii fac tocmai invers: se tem să spună prea multe.

*

Când începi să gândeşti inefabilul rămâne pe-afară.

*

Îmbrăţişezi numai atât cât îţi cuprinde sufletul.

*

Un răspuns nu poate fi niciodată util.

*

Când îţi imaginezi viaţa ai o părere foarte bună despre ceea ce nu e ea.

*

Preconcepţiile sunt lucrurile care nu ne-ar jena, dacă le-am fi putut învinge.

*

Un viciu e ruşinos numai pentru religie sau morală. Constatare practică.

*

Nu ştim multe lucruri pentru că le credem ştiute.

*

A deveni înseamnă să accepţi, chiar dacă, uneori, stângaci, necunoscutul.

*
O personalitate este un abuz, un abuz de forţă.

*

A discuta înseamnă să compromiţi ideea de spirit liber.

*

Uneori îmi zboară ideile înaintea cuvintelor. Atunci nu mai ştiu dacă limba română se scrie sau se mănâncă.

*

Perversiunea e o delicateţe egoistă.

*

Dacă vrei să mori trebuie să nu mai ai întrebări.

*
Uneori clarificarea unui vers îl obscurizează.

*

Oamenii care gândesc nu mai au nicio a doua şansă.

*

Aş fi mai bun decât o linie, dacă aş ştii cum se face cu corp de femeie în formă de linie.

*

După mine cel mai prelung sunet este tăcerea.

*

Oamenii care te plictisesc nu mai au ce să-ţi spună.

*

Eu mă pot regăsi în oameni în măsura în care ei se regăsesc în mine.

*

Un poem e mai rezistent decât un buncăr.

*

E important să cunoşti cât de lung este sentimentul. De fapt aceasta e Poezia.

*

Literele îşi ştiu locul mai înainte de a fi gândite.

*

Un gust subtil e întotdeauna un gust impur.

*

Ochiul unui geniu este ochiul unei păsări de pradă. El e mereu flămând…

*

Nu se ştie niciodată cât poate face un cuvânt scris.

*

O operă de artă este o lume închisă care se deschide.

*

Cuvintele, uneori, mi se par nişte prezenţe interminabile.

*

La dincolo de 1 milion

Între 6 decembrie 2006-19 iulie 2009 WordPress a înregistrat peste 1 milion de vizite la noi pe platformă.

dincolo de 1 milion

Vizite directe. Aici nu se înregistrează şi numărul de pagini care au fost citite odată şi nici nu se înregistrează citirile prin RSS-uri, din păcate, pentru că numărul ar fi fost mult mai mare.

1 milion de vizite, pentru următoarea creaţie online:

19 iulie 2009

Cele peste 1 milion de vizite „oficiale” sunt modul în care dv. ne-aţi cinstit prezenţa şi pentru aceasta vă mulţumim şi ne dorim să ne fiţi aproape în continuare.

Vă dorim un sfârşit de an cât mai bun şi numai pace în viaţa dv.!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno