Lecţie de morală gratuită

tren-vagon

În tren. Un compartiment de 8 locuri…în care nu eram decât eu şi un alt tânăr, care citea o carte şi care mă binedispunea cu ideea că citeşte. O, ce bine! Iată un om care mai şi citeşte…nu doar clămpăne! Nu stăm decât vreo 20 de minute singuri, pentru că, pentru o oră şi jumătate am avut compania a trei domni şi două doamne, care…m-au pus la punct.

Văzând atâta linişte în compartiment şi bun simţ (pentru că era mult bun simţ!) şi, mai ales, văzându-mă preot…au zis, dintr-un foc, în mintea lor, să mă pună la punct.

Şi au început cu bârfa împotriva preoţimiiAi văzut ce a făcut patriarhul? (Nu a spus la ce se referea, în mod concret) Dacă ăla e aşa, cei de jos ce să mai zicem? Că eu m-am supărat pe preotul nostru, pentru că a ţinut copilul lu’ vară-mea la uşă şi nu l-a botezat, până ce nu i-a plătit contribuţia, din urmă, pentru Biserică… [Pentru mine a fost interesant faptul, că ştia cine e patriarhul României, ceea ce însemna că nu era botă în ale vieţii bisericeşti.]

Al doilea sare şi el cu gura: Păi da, mă, că şi eu sunt cătrănit pe pop-al nostru, că am fost odată cu mama, cum dracu se face, sâmbăta la crucea lu’ tata şi nu a venit la mine, la cruce, ca să îmi tămâie, pentru că nu i-am dat 50 de lei şi a mers la vecina…care i-a dat.

Primul: Sunt corupţi toţi… (eu acum fac sinteza, pentru că e de povestit, vere, cu ăştia!). Că a venit la mine cu botezu şi se uita la picioarele lu nevastă-ma, de îmi venea să îl bat să îl omor, căcăcios nenorocit! Că o să-i zic odată, când îl mai întâlnesc!…

Am zis să relatez trei grame din aventura pe care am suportat-o, fără să zic nimic…şi, după care, au plecat dezamăgiţi. Însă, pentru că nu am ieşit imediat după ei, ci am mai stat puţin în compartiment…şi ei au ieşit pe hol şi au rămas blocaţi, tartorul discuţiei şi agitatorul ei au spus unul faţă de altul: Ce răbdare nenorocită a avut popa ăsta! Noi am spus câte în lună şi-n stele şi el n-a zis nimic. Dacă o fi om bun, să audă şi el ce se întîmplă, iar dacă nu, să-şi bage minţile în cap, că generaţia noastră, dacă mai sunt popi dă-ştia, ca la noi, nu mai merg la Biserică nici aduşi cu arcanul şi or să rămână Bisericile goale!

Să derulăm evenimentele în logica acţiunii!

Când m-au văzut că sunt preot au început să bârfească despre preoţi, dând foarte multe date despre ei. Unul dintre ei muncea la CFR, la triaj şi se ducea la muncă. Şi celălalt la fel. La fel şi doamnele, care râdeau cu poftă sau de enervare, că eu nici nu râdeam şi nici nu mă întristam că sunt din tagma batjocorită.

Când au văzut că nu mă interesează şi că nu dau doi bani pe intenţia lor lăudabilă, atunci l-au luat pe Băsescu la rând, pe doctori, pe jurişti şi chiar pe ceferişti, care au fost scuzaţi…

Şi toate pentru ca să mă moralizeze…

M-am întristat şi eu, vorba vine, când au plecat trişti, că nu mă luasem de ei, că nu spumegasem ca ei. Tot circul – pe care l-au ţipat ca la magafon –  era făcut numai ca să mă enerveze. Ştiam asta, dar am vrut să le-o arăt şi lor,  adică ce înseamnă să…nu fi prost…, pe de o parte iar, pe de altă parte, cum nu trebuie să-ţi pierzi energia degeaba.

Dacă îi tratezi cu indiferenţă… ei ştiu cine sunt…şi se repliază. Pleacă dezamăgiţi. Îşi dau seama că îi ţii de proşti şi tac. De fapt aşa sunt oamenii, care, cu o nesimţire lucie, vin şi fac o astfel de gargară despre un altul, oricare ar fi el.

Dar, dacă te iei cu ei la scandal…atunci tot prostul se simte rege, că, iată, au putut să îl facă pe preotul X să…îi privească. Şi vai, confundă dialogul cu bârfa şi timpul cu pierderea timpului!

Dragii mei potenţiali nesimţiţi cu preoţii!

Dacă vreţi să arătaţi că ştiţi ceva…uimiţi-ne cu bunul simţ, cu delicateţea, cu cunoştinţele dv., cu mărinimia dv.!

Şi noi ne ştim păcatele!

Unii şi le ştiu până şi în somn, până şi în tăcere, până şi în briza mării, până şi în culcuşul lor moale.

Şi noi le ştim pe ale dv….

De aceea: de ce să nu arătăm că ştim să fim oameni, dacă proşti sau nesimţiţi ne pricem de minune? De ce nu?

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [1]

amintire

*

când ţi-e dor
stai şi te întrebi
de unde a apărut izvorul

ca şi când ţi-ar fi foame
şi cineva de nicăieri
ţi-ar da un sfat

ţi-ar spune că în chiar inima ta
e o cămară cu de toate
în chiar împăratul gol
zac izvoare nezdrumicate

cineva trebuie să prindă şi de aripă
fantoma care a fost prinsă de coadă
şi splendoarea ei să i-o măsoare
cu mintea goală

*

vezi că eu nu ştiu să vorbesc
te avertizez
nici să scriu
am luat cuvântul
dintr-un sicriu

unde zăcea sub o puzderie
de stele cernite

mi-am luat inima din pustiu
unde trăgea să moară
sub un stejar de aprigă goană

n-am ştiut că am asemenea prieteni
care au iubit inima mea din vecii
credeam că Dumnezeu este singur
şi că tu nu mai vii

şi iată că poezia este
cel mai frumos dintre toate lucrurile simple

*

uită-mi apa deasă
ce-mi fâlfâie în pleoape

caut
ce e limpede şi rece
sculptat într-un pârâu

prefer să fiu mormânt lung
ca o lacrimă la plug
singurătate
născătoare de prunci

nu, noi nu vrem să fim izbăviţi de greutatea iubirii
ca să putem cunoaşte
îndeaproape
imponderabilul nuntirii
nunţi cu trepte înalte

*

se aprinde pe gene
un soare nepalpabil
tenebrele unui munte se avântă
unde pasărea nu cântă

şi nu mai am cuvânt
nu mai am cuvânt
pentru că o inimă este
un cuvânt
care vorbeşte într-o inimă mai mare

teluricul soare
asfinţeşte ca o piatră pe ochi

*

ne odihneam
de prânzul unei miresme
şi iată albeaţa paginii
în care e picturalizat sufletul

însă îl ferim de urâtul
din cana de băut
cât putem

restul e tăcere
rămasă dintr-un cuvânt
spus cu durere

*

ce-aş putea să spun
unei inimi de vultur?
nimic nou
nu digeraţi inimi!
nu mâncaţi prometeicii ficaţi!

ce-aş pute să mai spun
celor ce înalţă pe piscuri
ochiul lor asfinţit în sânge
de uliu?

timpul devoră sterpele imagini
ale unui anotimp erant
viaţa încă mai susură
spre moarte
cânt totul reintră în lumină

*

haina nudă a gândului
s-a mânjit de sinele meu
care a strâns torţe
din iarba spălată

luminaţi-mi ochiul cu trecerea voastră, păsărilor
aprindeţi-vă făclii sufletului meu
întindeţi-mi masa zăpezilor

voi, care sunteţi păsări
alchimie a iubirii
geometrie a setei de nori

*

eu mă jucam
şi tu m-ai luat din zâmbet
fără să mă fi întrebat
unde sunt toate gândurile
toate câte
am văzut vreodată

în inimă? inima e goală
în aşteptarea vederii
în minte? mintea e goală
în aşteptarea iubirii

ciocârliile
pe care niciodată nu le-am văzut
şi nu le-am auzit
au venit să mă bântuie
acum când mă locuieşte un dor chenotic
şi când se vaită în mâna mea
pâinea pe care o mănânc

*

mortul a fost dezbrăcat
de canicula nopţii
şi apoi îmbătat

tensiunea i s-a urcat vertiginos
şi oamenii au luat
din oasele lui
câte un prag spre amintire

*

soarele
e o frumuseţe toridă în doliu de lumină

am văzut sori însorind
şi o lumină
crescuse în nimb

aici
unde iarna
e o rază în treaptă

şiroind de foc
şi de azur ancestral
am căutat să te întâlnesc
pe sub floarea de mac

pe sub mireasma tăcerii
în floarea de prun

plouau ochii mei timpul
cum se cerne nisipul
şi sărutul atingea cu picioarele
răcoarea sorilor desfrunziţi de toamnă

suntem singuri în tundra iubirii
inima noastră
uneori ne macină creierii
interiorul nostru e plin de pajişti albastre
şi fuioare de astre

infinitul se scurge în eternitate
paltinii urcă infinirea
făcând să vibreze vidul amintirii tale
ca un soare-răsare

aurora inimii boreale