O cupă cu îmbătare (vol. 2) [1]
*
când ţi-e dor
stai şi te întrebi
de unde a apărut izvorul
ca şi când ţi-ar fi foame
şi cineva de nicăieri
ţi-ar da un sfat
ţi-ar spune că în chiar inima ta
e o cămară cu de toate
în chiar împăratul gol
zac izvoare nezdrumicate
cineva trebuie să prindă şi de aripă
fantoma care a fost prinsă de coadă
şi splendoarea ei să i-o măsoare
cu mintea goală
*
vezi că eu nu ştiu să vorbesc
te avertizez
nici să scriu
am luat cuvântul
dintr-un sicriu
unde zăcea sub o puzderie
de stele cernite
mi-am luat inima din pustiu
unde trăgea să moară
sub un stejar de aprigă goană
n-am ştiut că am asemenea prieteni
care au iubit inima mea din vecii
credeam că Dumnezeu este singur
şi că tu nu mai vii
şi iată că poezia este
cel mai frumos dintre toate lucrurile simple
*
uită-mi apa deasă
ce-mi fâlfâie în pleoape
caut
ce e limpede şi rece
sculptat într-un pârâu
prefer să fiu mormânt lung
ca o lacrimă la plug
singurătate
născătoare de prunci
nu, noi nu vrem să fim izbăviţi de greutatea iubirii
ca să putem cunoaşte
îndeaproape
imponderabilul nuntirii
nunţi cu trepte înalte
*
se aprinde pe gene
un soare nepalpabil
tenebrele unui munte se avântă
unde pasărea nu cântă
şi nu mai am cuvânt
nu mai am cuvânt
pentru că o inimă este
un cuvânt
care vorbeşte într-o inimă mai mare
teluricul soare
asfinţeşte ca o piatră pe ochi
*
ne odihneam
de prânzul unei miresme
şi iată albeaţa paginii
în care e picturalizat sufletul
însă îl ferim de urâtul
din cana de băut
cât putem
restul e tăcere
rămasă dintr-un cuvânt
spus cu durere
*
ce-aş putea să spun
unei inimi de vultur?
nimic nou
nu digeraţi inimi!
nu mâncaţi prometeicii ficaţi!
ce-aş pute să mai spun
celor ce înalţă pe piscuri
ochiul lor asfinţit în sânge
de uliu?
timpul devoră sterpele imagini
ale unui anotimp erant
viaţa încă mai susură
spre moarte
cânt totul reintră în lumină
*
haina nudă a gândului
s-a mânjit de sinele meu
care a strâns torţe
din iarba spălată
luminaţi-mi ochiul cu trecerea voastră, păsărilor
aprindeţi-vă făclii sufletului meu
întindeţi-mi masa zăpezilor
voi, care sunteţi păsări
alchimie a iubirii
geometrie a setei de nori
*
eu mă jucam
şi tu m-ai luat din zâmbet
fără să mă fi întrebat
unde sunt toate gândurile
toate câte
am văzut vreodată
în inimă? inima e goală
în aşteptarea vederii
în minte? mintea e goală
în aşteptarea iubirii
ciocârliile
pe care niciodată nu le-am văzut
şi nu le-am auzit
au venit să mă bântuie
acum când mă locuieşte un dor chenotic
şi când se vaită în mâna mea
pâinea pe care o mănânc
*
mortul a fost dezbrăcat
de canicula nopţii
şi apoi îmbătat
tensiunea i s-a urcat vertiginos
şi oamenii au luat
din oasele lui
câte un prag spre amintire
*
soarele
e o frumuseţe toridă în doliu de lumină
am văzut sori însorind
şi o lumină
crescuse în nimb
aici
unde iarna
e o rază în treaptă
şiroind de foc
şi de azur ancestral
am căutat să te întâlnesc
pe sub floarea de mac
pe sub mireasma tăcerii
în floarea de prun
plouau ochii mei timpul
cum se cerne nisipul
şi sărutul atingea cu picioarele
răcoarea sorilor desfrunziţi de toamnă
suntem singuri în tundra iubirii
inima noastră
uneori ne macină creierii
interiorul nostru e plin de pajişti albastre
şi fuioare de astre
infinitul se scurge în eternitate
paltinii urcă infinirea
făcând să vibreze vidul amintirii tale
ca un soare-răsare
aurora inimii boreale