Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 26 iulie 2009

Filosofia ortodoxă a lui Dimitrie Cantemir. Cantemir şi Arghezi [7]

scrieri uitate

Se remarcă în Divanul cantemirean, în construcţia discursului, inserarea unor teme şi motive arhicunoscute ale literaturii bizantine şi româneşti, precum: deşertăciunea deşertăciunilor, ubi sunt?, lumea ca vis şi părere, etc.

Cu o vehemenţă hrisostomică – pe care o evoca şi Neagoe Basarab –, după ce înşiruie toţi împăraţii cei mari ai lumii, în descendenţa pedagogiei patristico-ascetice (Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, etc.) care recomandă cugetarea la moarte (Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis…? Unde iaste Alexandru marele…? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul Ţarigradului? Unde iaste Iustiniian…? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fiiul său Leon Sofos…? Unde sunt împăraţii Romii…), Cantemir înfăţişează un tablou sinistru, cutremurător, al nimicirii măreţiei împărăteşti, care sună a jelanie funebră, a bocet:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuţiile şi bunurile lui
cărora n-au silit să le câştige
am împărţit;
puterile şi străşniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece
li-am legat;
caii şi carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreţii lui, dialuri
şi pedestraşii lui, pe şăsuri,
hulturii
[vulturii] şi alte
ale ceriului paseri i-au mâncat
şi li-au cu pământul alăturat;
şanţurile lor s-au împlu cu gunoiu
şi zimţii cei frumoşi
de pustietate s-au răsipit;
dobitoacele lui,
masă întinsă jigăniilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui,
focului
şi strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livezile şi pomii lor
cei cu roadă dulce
de toată săcurea
şi de toată mâna
care n-au răzsădit
s-au tăiat;
ţiitorile lui cele iscusite
curve cetăţii li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
şi nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui
sălaşe boaghelor şi puhacelor
[bufniţelor]
li-am premenit.
Iată dară că aceasta iaste dreptate…

Aceasta este zestrea lumii: dzestrele tale ca nourul şi ca umbra nuorului.

Nu numai împăraţii au această soartă cruntă, dar şi cetăţile mari ale lumii – imaginea va fi utilizată şi de Eminescu, în acea panoramă a civilizaţiilor din Memento mori – precum Alexandria, Memfis sau Babilonul.

Lumea este părere deşartă şi vis de nălucire (o altă imagine semnalată adesea la Eminescu), dar încearcă să-l convingă pe Înţelept de concreteţea ei benefică, pentru a-i zdruncina idealismul. Însă autorul reuşeşte în aceste rânduri să ne facă portretul unui personaj foarte avar, un fel de Hagi Tudose cosmicizat:

De vreme dară ce până într-atâta
tărie nădejde ai şi pre multe
viitoare şi fiitoare te întemeiezi,
şi nu pe cele ce vedzi,
ce cele ce audzi crezi,
căci dară cu ale mele lucruri
în toate ale tale lucruri
şi chivernisele te slujeşti?
Întăi dară, căci în mine lăcuieşti?
Căci hrana şi bucatele mele mănânci?
Căci pâinea şi bivşugul
[belşugul] ţarinilor mele strângi?
Căci roadele poamelor mele culegi?
Căci cu hainele mele te înveşti
şi încingându-te te învăleşti?
Căci vaca mea mulgi?
Căci miiarea albinelor mele strângi?
Căci cu boul mieu pământul mieu ari?
Căci cu săminţile mele samini?
Căci cu corabiia mea pre mare
şi cu calul meu pe uscat îmbli?

Replica Înţeleptului este că Dumnezeu l-a aşezat stăpân peste lume:

…cu ale Lui puternice mâni m-au frământat,
şi după aceasta,
suflându-m cu Duhul Său, m-au însufleţat,
dzicând: „Adam, zidirea mânulor Mele!”
Şi după asămănarea Lui
şi preste toate câte fiitoare în lumea
– în tine adecă –
stăpân şi domn m-au înălţat,
toate pre mână şi pre samă mi-au lăsat:
oile, boii, încă şi peştii mării
şi altele şi „cu oarece puţinel
mai gios decât îngerii m-au încununat [Ps. 8, 6]
şi cu un cuvânt să-ţi dzic,
pre mine stăpân – pre tine slugă,
pre mine poruncitoriu –
pre tine ascultătoriu
a fi au poruncit,
şi în voie lăsându-mă,
precum mi-a fi voia,
aşé să mă cu tine slujăsc.

Condiţia umană e paradoxală, nefericită şi fericită în acelaşi timp, pentru că şi omul e paradoxal: muritor, dar şi doar cu puţin mai jos de îngeri.

Însă, un pamflet aşa de dur şi de comprimat poetic, la adresa avariţiei şi a vanităţii vom regăsi, în literatura modernă, doar la Tudor Arghezi, într-un Psalm (Vecinul meu a strâns cu nendurare), în care poetul parafrazează parabola biblică a bogatului care visa să-şi facă hambare mai mari când l-a surprins moartea.

Arghezi compune o diatribă având o savoare omiletică combinată cu un limbaj modern, la adresa celui bogat şi avar, a vecinului (vecin însemnând aproapele în literatura veche, pe care poetul o cunoştea bine) care se crede atotstăpânitor – ca şi Lumea din opera lui Cantemir –, vecin şi cu Dumnezeu, dar e ajuns curând de moarte, precum împăratul pe care l-am văzut mai sus:

Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pân’ la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic şi răsare
Într-ale sale patru buzunare.
Văzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele aşternut.
Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,
O potcovi şi-o puse în căpestre.
Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulţind cu înălţimi,
Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine
Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu Tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, înţărcată, suge,
Ochiul porneşte blând să se usuce,
În pântec spini, urzici şi aguride
Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide.
Creştetul gol poţi să-l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Şi-i şubred ca o funie-nnodată,
Cu căpătâiu-n barca înecată.

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet [1]
Să risipeşti făptura Ta încet.
Prefaci în pulbere măruntă
Puterea dârză şi voinţa cruntă.
Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare
Ca o foiţă de ţigare.
Dintr-o stăpânire semeaţă
Ai făcut puţină ceaţă.
Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,
Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici.
Păretele-i veacul pătrat,
Şi treapta e veacul în lat,
Şi scara e toată vecia.
Şi când le dărâmi, trimiţi clipa
Să-şi bată aripa
Dedesupt.
Musca mută a timpului rupt.

De la măreţie până la moarte şi decădere nu e decât un pas, o clipă, atât de infinitezimală, încât Arghezi nici nu semnalizează în vreun fel trecerea de la o stare la alta – doar prin faptul că începe o altă strofă. Este de luat în seamă coerenţa de mentalitate între două epoci care par foarte îndepărtate, cea a lui Cantemir şi cea a lui Arghezi…


[1] Dumnezeu e numit aici biet, pentru că aşa Îl cred oamenii mândri, ca fiind neputincios să răsplătească cruzimea şi vanitatea lor. Acest biet Dumnezeu e Cel care dă fiecăruia moartea pe care o merită, şi care e cumplită pentru cei avari.

Incultură teologică

un simpatic

Cred că o să regăsiţi în acest articol perle, care nu au nimic de-a face cu teologia ortodoxă, dar care sar aşa, năstruşnic, din gură în gură. Spre exemplu, nu aţi auzit zicerea: până la Dumnezeu ne mănâncă Sfinţii? Eu cred că da. Însă, de ce să ne mănânce Sfinţii lui Dumnezeu, când ei au fost mâncaţi, prin multe dureri, de oameni răi şi necredincioşi iar acum mijlocesc pentru noi continuu, la Dumnezeu, pentru iertarea noastră de păcate?

Ce fel de ideie e aceasta cu mâncarea? Cred că Sfinţii sunt antropofagi? Cred că Sfinţii sunt nişte monştri, cu zece capete, care ne mănâncă de vii? Nu prea cred! Şi totuşi…mai ştii ce poate să zburde printr-o minte goală de credinţă?!

Bineînţeles, că la Biserică românii ortodocşi nu au învăţat să drăcuie pe Dumnezeu, Sfânta Cruce, pe Maica Domnului, Sfintele Taine, pentru că Biserica Ortodoxă cinsteşte toate acestea. Şi atunci cine putea să îi înveţe pe români să drăcuie atât de goaznic, decât unii care nu sunt ortodocşi, nu? Adică turcii, evreii comunişti, neoprotestanţii, care resping cinstea acordată Maicii lui Dumnezeu şi Sfinţilor?

V-aţi pus întrebarea de când România are…atei? Dar atei, care să scrie împotriva lui Dumnezeu? Eu sunt de părere că din secolul 19 încoace. Mi-ar plăcea să am intrare la statistici concrete, la studii pe această temă. Poate cineva dintre dv. cunoaşte acest amănunt sau are o opinie în acest sens…

Însă ateii noştri nu au suflu, sunt ca şi când nu ar fi, pentru că problema ateismului sau a păgânismului nu este o problemă românească.

Comuniştii noştri au fost de paradă. Nu ştiu câţi ştiau, care era filosofia materialistă de la baza acestei orânduiri politico-sociale. Noi mergeam la manifestaţii, la Cântarea României, ne făceam că nu avem probleme şi…înghiţeam în sec. Însă Dumnezeu exista şi atunci în mintea oamenilor, chiar dacă dracu apărea, în prim plan, în tot felul de înjurături.

M-a întrebat la un moment dat un rătutit: De ce Dumnezeul meu e ţigan? Tânărul era român…dar îşi vedea Dumnezeul ţigan, adică cu încadrare etnică. Altul m-a întrebat ce sex are Dumnezeu: e bărbat sau femeie? Semn că nu înţelegea nicidecum spiritualitatea lui Dumnezeu, deşi, fără doar şi poate, când astfel de inculţi teologici aud că tună şi fulgeră, se înfricoşează de Dumnezeu, deşi nu văd nimic.

Dacă întrebi: Cine e Hristos? poţi să fii la fel de şocat. De fapt ce vrea să spună rătutitul care înjură de…Hristoşii /Cristoşii mă-tii? De ce la plural, dacă doar unul e Hristos? Şi de ce de mamă? Pentru că mama sau bunica erau acelea care mergeau, cel mai adesea, la Biserică, chiar dacă comunismul spunea, că omul se trage din maimuţă.

Însă, deşi avem teorie evoluţionistă făcută din flori de măr, nu avem şi dovada…primei maimuţe, oasele aceleia, care ne-a fătat pe noi (că maimuţele fată). Şi ce fel de ştiinţă e aia fără dovezi? E ca mama fără copii sau ca mărul fără mere.

Există şi expresia: e un drac gol. Cine? Unul care face numai rele. Dracul e văzut ca gol, ca neîmbrăcat…când e vorba de faptul că el a căzut din har, că nu mai e îmbrăcat în har.

De ce omul fură pădurea, pentru ca să cadă dealul peste el? Pentru că el nu vede acest pământ ca pe un dar al lui Dumnezeu şi nu vede viaţa şi lumea în dimensiunea viitoarei lor transfigurări prin harul lui Hristos Dumnezeu. De aceea şi face zgomot ca un dulău, aruncă toate pe jos ca o maimuţă şi râde ca un om fără minte.

Fără minte luminată…

Adventiştii au înnebunit pe români cu sfârşitul lumii înainte de anul 2000. Oamenii fără cultură teologică aşteptau…sfârşitul lumii cu groază. Astăzi există anumite cercuri de ortodocşi, care vorbesc în termeni finali despre lume, când lumea, de fapt, se va transfigura, se va umple de lumina Prea Sfintei Treimi.

De unde sfârşit? Pentru că nu au înţeles Scriptura în albia Tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Pentru că Tradiţia vorbeşte despre transfigurarea întregii creaţii, de înduhovnicirea ei şi nu de finalul ei, despre distrugerea ei cu totul.

De unde avem ura sau indiferenţa faţă de trup, faţă de trupul nostru? Dintr-o înţelegere eterodoxă a trupului. Trupul e destinat îndumnezeirii, pentru că chemarea noastră e aceea de a fi Sfinţi încă de aici. Iar trupul nu e un deşeu, nu e un cadavru, nu e o baltă a simţurilor, ci este destinat să fie , din viaţa aceasta, templul lui Dumnezeu, o casă condusă de sufletul raţional, în care să se sălăşluiască harul lui Dumnezeu.

Trupul pe care îl înmormântăm va învia! Dumnezeu îl va învia şi îl va face spiritual şi nemuritor. Pe acesta de acum îl va învia şi nu pe altul!

De aceea nu există regrete eterne, pentru că există înviere a morţilor. Veşnicia e o viaţă veşnică a persoanelor înviate şi nu o realitate fără persoane. Trebuie să ne intre bine la cap, nouă, şi să spunem şi altora. Trebuie să le spunem multora, pentru că habar au pe ce lume sunt.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort