Filosofia ortodoxă a lui Dimitrie Cantemir. Cantemir şi Arghezi [7]

Se remarcă în Divanul cantemirean, în construcţia discursului, inserarea unor teme şi motive arhicunoscute ale literaturii bizantine şi româneşti, precum: deşertăciunea deşertăciunilor, ubi sunt?, lumea ca vis şi părere, etc.

Cu o vehemenţă hrisostomică – pe care o evoca şi Neagoe Basarab –, după ce înşiruie toţi împăraţii cei mari ai lumii, în descendenţa pedagogiei patristico-ascetice (Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, etc.) care recomandă cugetarea la moarte (Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis…? Unde iaste Alexandru marele…? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul Ţarigradului? Unde iaste Iustiniian…? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fiiul său Leon Sofos…? Unde sunt împăraţii Romii…), Cantemir înfăţişează un tablou sinistru, cutremurător, al nimicirii măreţiei împărăteşti, care sună a jelanie funebră, a bocet:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuţiile şi bunurile lui
cărora n-au silit să le câştige
am împărţit;
puterile şi străşniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece
li-am legat;
caii şi carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreţii lui, dialuri
şi pedestraşii lui, pe şăsuri,
hulturii [vulturii] şi alte
ale ceriului paseri i-au mâncat
şi li-au cu pământul alăturat;
şanţurile lor s-au împlu cu gunoiu
şi zimţii cei frumoşi
de pustietate s-au răsipit;
dobitoacele lui,
masă întinsă jigăniilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui,
focului
şi strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livezile şi pomii lor
cei cu roadă dulce
de toată săcurea
şi de toată mâna
care n-au răzsădit
s-au tăiat;
ţiitorile lui cele iscusite
curve cetăţii li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
şi nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui
sălaşe boaghelor şi puhacelor [bufniţelor]
li-am premenit.
Iată dară că aceasta iaste dreptate…

Aceasta este zestrea lumii: dzestrele tale ca nourul şi ca umbra nuorului.

Nu numai împăraţii au această soartă cruntă, dar şi cetăţile mari ale lumii – imaginea va fi utilizată şi de Eminescu, în acea panoramă a civilizaţiilor din Memento mori – precum Alexandria, Memfis sau Babilonul.

Lumea este părere deşartă şi vis de nălucire (o altă imagine semnalată adesea la Eminescu), dar încearcă să-l convingă pe Înţelept de concreteţea ei benefică, pentru a-i zdruncina idealismul. Însă autorul reuşeşte în aceste rânduri să ne facă portretul unui personaj foarte avar, un fel de Hagi Tudose cosmicizat:

De vreme dară ce până într-atâta
tărie nădejde ai şi pre multe
viitoare şi fiitoare te întemeiezi,
şi nu pe cele ce vedzi,
ce cele ce audzi crezi,
căci dară cu ale mele lucruri
în toate ale tale lucruri
şi chivernisele te slujeşti?
Întăi dară, căci în mine lăcuieşti?
Căci hrana şi bucatele mele mănânci?
Căci pâinea şi bivşugul [belşugul] ţarinilor mele strângi?
Căci roadele poamelor mele culegi?
Căci cu hainele mele te înveşti
şi încingându-te te învăleşti?
Căci vaca mea mulgi?
Căci miiarea albinelor mele strângi?
Căci cu boul mieu pământul mieu ari?
Căci cu săminţile mele samini?
Căci cu corabiia mea pre mare
şi cu calul meu pe uscat îmbli?

Replica Înţeleptului este că Dumnezeu l-a aşezat stăpân peste lume:

…cu ale Lui puternice mâni m-au frământat,
şi după aceasta,
suflându-m cu Duhul Său, m-au însufleţat,
dzicând: „Adam, zidirea mânulor Mele!”
Şi după asămănarea Lui
şi preste toate câte fiitoare în lumea
– în tine adecă –
stăpân şi domn m-au înălţat,
toate pre mână şi pre samă mi-au lăsat:
oile, boii, încă şi peştii mării
şi altele şi „cu oarece puţinel
mai gios decât îngerii m-au încununat [Ps. 8, 6]
şi cu un cuvânt să-ţi dzic,
pre mine stăpân – pre tine slugă,
pre mine poruncitoriu –
pre tine ascultătoriu
a fi au poruncit,
şi în voie lăsându-mă,
precum mi-a fi voia,
aşé să mă cu tine slujăsc.

Condiţia umană e paradoxală, nefericită şi fericită în acelaşi timp, pentru că şi omul e paradoxal: muritor, dar şi doar cu puţin mai jos de îngeri.

Însă, un pamflet aşa de dur şi de comprimat poetic, la adresa avariţiei şi a vanităţii vom regăsi, în literatura modernă, doar la Tudor Arghezi, într-un Psalm (Vecinul meu a strâns cu nendurare), în care poetul parafrazează parabola biblică a bogatului care visa să-şi facă hambare mai mari când l-a surprins moartea.

Arghezi compune o diatribă având o savoare omiletică combinată cu un limbaj modern, la adresa celui bogat şi avar, a vecinului (vecin însemnând aproapele în literatura veche, pe care poetul o cunoştea bine) care se crede atotstăpânitor – ca şi Lumea din opera lui Cantemir –, vecin şi cu Dumnezeu, dar e ajuns curând de moarte, precum împăratul pe care l-am văzut mai sus:

Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pân’ la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic şi răsare
Într-ale sale patru buzunare.
Văzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele aşternut.
Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,
O potcovi şi-o puse în căpestre.
Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulţind cu înălţimi,
Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine
Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu Tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, înţărcată, suge,
Ochiul porneşte blând să se usuce,
În pântec spini, urzici şi aguride
Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide.
Creştetul gol poţi să-l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Şi-i şubred ca o funie-nnodată,
Cu căpătâiu-n barca înecată.

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet [1]
Să risipeşti făptura Ta încet.
Prefaci în pulbere măruntă
Puterea dârză şi voinţa cruntă.
Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare
Ca o foiţă de ţigare.
Dintr-o stăpânire semeaţă
Ai făcut puţină ceaţă.
Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,
Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici.
Păretele-i veacul pătrat,
Şi treapta e veacul în lat,
Şi scara e toată vecia.
Şi când le dărâmi, trimiţi clipa
Să-şi bată aripa
Dedesupt.
Musca mută a timpului rupt.

De la măreţie până la moarte şi decădere nu e decât un pas, o clipă, atât de infinitezimală, încât Arghezi nici nu semnalizează în vreun fel trecerea de la o stare la alta – doar prin faptul că începe o altă strofă. Este de luat în seamă coerenţa de mentalitate între două epoci care par foarte îndepărtate, cea a lui Cantemir şi cea a lui Arghezi…

---

[1] Dumnezeu e numit aici biet, pentru că aşa Îl cred oamenii mândri, ca fiind neputincios să răsplătească cruzimea şi vanitatea lor. Acest biet Dumnezeu e Cel care dă fiecăruia moartea pe care o merită, şi care e cumplită pentru cei avari.