Abordarea literaturii vechi
Citesc adesea prin cărţi şi istorii literare, în capitolele consacrate literaturii vechi, despre toposuri sau topoi, adică despre acele elemente care se repetă într-un anumit tip de scriitură. Eu nu neg că există locuri comune în operele medievale, dar de aici până a clasifica aproape orice ca loc comun e o mare diferenţă.
Spre exemplu, în cazanii, apelul ierarhilor la publicul credincios spre a ierta neputinţa şi nepriceperea lor e catalogată drept toposul smereniei, iar în hagiografii, unde e vorba despre copilăria liniştită şi cuminte a Sfinţilor, apare imediat şi toposul copilăriei şi al tinereţii liniştite. Ceea ce mi se pare o exagerare.
Dacă nu înţelegeţi pentru ce mă agit, să luăm un exemplu din zilele noastre. Toată lumea a auzit de premianţii români la olimpiadele internaţionale. În mai multe rânduri, în ultimii ani, am văzut la televizor interviuri cu aceşti copii, însoţiţi de familie. Părinţii sau rudele, intervievate cu privire la preocupările premiaţilor, repetau toţi acelaşi lucru: copiii aceştia nu jucau fotbal, nu se duceau la discotecă, nu se distrau şi, pe scurt, nu făceau ceea ce face mai toată lumea de vârsta lor.
Gândiţi-vă acum cum vi s-ar părea dacă, peste 300 de ani, s-ar vorbi despre toposul cuminţeniei acestora, ca despre o tehnică mediatică, aşa cum se vorbeşte acum despre smerenia şi caracterul paşnic al Sfinţilor, ca despre o tehnică literară sau retorică?
Concluzia mea este că, în anii comunismului, am căpătat prea mute prejudecăţi cu privire la literatura religioasă şi o anumită timiditate şi reticenţă în a-i face o lectură normală şi o critică corectă, fără prejudecata că vom deveni, brusc, neştiinţifici, dacă discutăm în termeni religioşi şi teologici, specifici materialului literar pe care îl abordăm.
Către literatura veche, preconcepţii de tot felul ne îndeamnă să privim cu un ochi sterp şi dacă cineva, student sau masterand, reuşeşte să treacă de şocul lingvistic iniţial (al limbii şi al scrierii vechi) se împiedică foarte curând în hăţişul de clasificări şi îndosarieri (la raţiuni religioase, politice, sociale, istorice, etc.) ale atitudinilor şi perspectivelor aparţinând celor care scriau acum câteva secole. Cei vechi apar, drept urmare, ca puternic amprentaţi de tot felul de motivaţii opresive, aproape inumani, pe când modernii par că gândesc şi scriu liberi de orice imperative ideologice, economice, politice, etc. Ceea ce e fals şi iarăşi fals.
Aşa de pildă, dacă Sfântul Neagoe Basarab îi cere lui Gavriil Protul să scrie viaţa Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Nifon Patriarhul, gestul e interpretat ca unul politic, integrat într-o aşa zisă raţiune ecumenic-hegemonică, menită să-l propulseze pe domnitor pe axa descendenţei imperiale bizantine.
Nu era mai simplu dacă recunoşteam că, oricât de imperial gândea Sfântul Neagoe despre scaunul Ţării Româneşti (Bizanţ după Bizanţ), pur şi simplu îşi iubea Părintele şi a dorit ca viaţa lui sfântă să nu rămână necunoscută?
Pe mulţi îi apucă frisoanele când se apropie de hagiografii, chiar dacă, în ordine literară, identifică o naraţiune cursivă şi frumoasă (adesea mult mai frumoasă decât fraza cronicarilor) şi nu ştiu cum să se mai lepede de minunile pe care le citesc acolo, expertizându-le rapid şi expediindu-le în categoria basmelor şi a literaturii fantastice.
N-ar fi mai democratic – mă întreb şi eu – să uităm opţiunile noastre în materie de credinţă sau ateism (dacă tot zicem că judecăm numai în funcţie de criteriul estetic), în momentul în care facem o analiză literară, şi să fim obiectivi şi oneşti cu textul, chiar dacă ne dă fiori reci?
Multe scrieri ale trecutului stau în umbră, neluate în seamă, nevalorificate critic, pentru că sunt prea moraliste sau nu ne incită imaginaţia noastră (post)modernă.
Ne confecţionăm singuri deficienţe în a ne raporta şi a ne recupera istoria şi literatura veche. Ochii de sticlă şi inima glacială cu care privim spre trecut nu ne vor ajuta să înţelegem cine suntem, nici ca neam, nici ca indivizi.
Devenim nişte conştiinţe şterse şi nefericite, oricâte căpşuni am culege din Spania sau oricâte premii am câştiga la NASA, dacă n-avem identitate, dacă n-avem ADN etnic şi spiritual. Şi cei care ar trebui să tragă semnale de alarmă se complac în situaţia de fapt.
*
Puţine gesturi fericite, în acest sens, am văzut în ultimul timp. Unul dintre ele îl constituie apariţia cărţii O istorie a literaturii române (partea întâi), a doamnei Manuela Tănăsescu (editura Saeculum I.O., 2009). O găsiţi pe piaţă şi v-o recomand cu căldură, chiar dacă aş mai avea câteva obiecţii, pe ici pe colo. Preţul este de 29 de lei.
Citez din domnia sa: „E deci cazul să ne asumăm cu hotărâre acest trecut, care nu e nici ruşinos, nici urât, e numai puţin altfel, e cazul să înţelegem că Bizanţul a fost un model civilizator, că ţările vecine cu noi au avut o istorie demnă de apreciat, că Ortodoxia ne-a lăsat moştenire o spiritualitate specială, cu nimic inferioară celorlalte confesiuni creştine.
N-are nici un rost ca, în loc să studiem şi să punem în lumină tot ceea ce ne defineşte, să ne simţim descalificaţi pentru că am ratat Reforma sau n-avem catedrale sau Ştefan cel Mare n-a făcut universităţi!. Sub aceste frustrări se ascunde de fapt refuzul de a lua calea cea grea a cercetării acestei lumi (subl. n.) pe care în mod uşuratic o socotim apusă. Istoria nu se repetă, dar nici nu moare, suntem produsul ei şi, cât vom exista, vom avea acelaşi tipar originar” (p. 185) (subl. n.).
Asta e problema pe care mi-am pus-o şi mi-o pun şi eu, aceea a decelării unui tipar originar românesc, a unei matrici stilistice definibile. Faptul că am descoperit că acesta este unul ortodox-bizantin m-a făcut fericită, dar nu neobiectivă. Nu aş fi susţinut aceasta niciodată dacă nu aş fi avut argumente. O parte din ele le-am oferit şi la nivel online, mai mult şi mai organic în cartea la care scriu acum.
Doamna Manuela Tănăsescu afirmă că a publicat Istoria sa – la care lucrează de trei decenii – încurajată fiind de apelul din 2005 al unor reputaţi critici: Mircea Anghelescu, Ioana Bot, Ştefan Borbély şi Dan C. Mihăilescu. Aceştia au susţinut că „o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre este, metodologic vorbind, o fantasmă perimată […] Esteticul se dovedeşte a fi, şi el, o funcţie de context, cu determinări precise, personale, politice, ideologice, filozofice şi de altă natură, pe care o înţelegere integrativă a fenomenului literar se cuvine să le cuprindă, nu să le elimine”.
Autoarea noastră propune o reconsiderare a ierarhiei epocilor din punct de vedere literar şi o perspectivare a literaturii române pornind – corect şi logic – de la literatura veche. Nu putem să ne cunoaştem şi să ne înţelegem creatorii moderni fără să ştim cine suntem, ce tipar spiritual şi stilistic avem, ce pulsiuni ne străbat şi ne caracterizează. Cum să interpretăm atitudinile şi opţiunile noastre creatoare – ca parte a acestui popor – dacă noi nu ştim cine suntem?
De aceea, Manuela Tănăsescu face o introducere de 140 de pagini (cartea are 500 de pagini) în istoria românilor, care nu este lipsită de certe virtuţi în a selecta faptele cele mai esenţiale din istoriografia noastră privitoare la epoca veche (şi credeţi-mă că nu este uşor), interpretându-le şi prezentându-le captivant.
Selecţia de texte din literatura veche este, de asemenea, fericită şi oferă publicului larg sau celui interesat în mod special o invitaţie la lectură însoţită de o introducere seducătoare în înţelegerea lor.
Mă distanţez însă de anumite lucruri pe care le-a interpretat greşit (în opinia mea) din prezentarea pe care Dan Horia Mazilu i-a făcut-o Sfântului Neagoe Basarab (Mazilu lăsa adeseori loc pentru echivocuri, dar într-un fel scria şi alta înţelegea) şi de imaginea umanistă confecţionată lui Miron Costin, de modul de a interpreta Viiaţa lumii, deşi urmează filiera indicată de Virgil Cândea. Neliniştea lui Costin nu este înrudită cu spiritul apusean, ci e durerea unei inimi ortodoxe pentru panorama de nenorociri care îi treceau prin faţa ochilor (şi care sfârşesc cu ordinul de decapitare a sa, din greşeală), aşa cum tristeţea lui Eminescu nu e schopenhauerianism.
Excelent este capitolul dedicat lui Dosoftei.
Apariţia acestei Istorii… este însă un pas esenţial înainte pentru a începe să cunoaştem cine suntem şi ca să nu ne mai dăm cu capul de pereţi.
