Culorile în spaţiul românesc
Dr. Şofransky Dina, Geneza şi evoluţia cromaticii tradiţionale în spaţiul carpato-danubiano-pontic (teză doctorală în Etnografie, antropologie culturală şi istorică), manuscris PDF, Chişinău, 2008. În PDF are 360 p.
***
Plante tinctoriale importante din arealul românesc: drobiţa, sovârful, pădureţul acru şi arinul[1].
Vechile culori româneşti: albul, negrul, negrul cafeniu, vegetalul curat, galbenul frumos şi roşul întunecat. Mai apoi au apărut albastrul, liliachiul şi verdele[2].
A. Gorovei spune că lâna, cânepa şi inul se vopseau pe teritoriul românesc „cu coloranţi extraşi din flori, buruiene, frunze, coajă şi chiar fructe de copaci”[3].
Potrivit cercetătoarei A. Paveliuc, în zona Botoşanilor, s-a obţinut, din plante, nuanţe de brun închis spre cafeniu, de verde măsliniu şi de galben cu multe nuanţe[4].
Culori obţinute din coajă de arin, sovârf, coajă de nucă coaptă sau verde, din drobiţă, coajă de pădureţ, pojarniţă, floare de soc, ştevie, flori de salcâm[5].
Între Prut şi Nistru, potrivit lui A. Mateevici, vopseaua roşie, roşala sau roşaţa se obţinea din sovârf, scorţişoară şi pojarniţă, amestecate cu piatră vânătă sau din frunze de sovârf şi de măr pădureţ.
Verdele, verdili sau verdeaţa se obţinea din dediţă, seminţe de floarea soarelui, brânduşă şi urzică, la care se adăuga borş acru sau moare.
Negrul, negrili sau negreaţa se obţinea din coajă de nucă coaptă.
Galbenul, gălbineli sau gălbineală se obţinea din frunze de coajă de măr pădureţ, din răchită, din laptele câinelui, drobiţă, coajă de ceapă etc. [6].
În satul Copca, de pe Nistru, potrivit unor cercetători ai zonei, lâna se vopsea cu soc şi coajă de nuc[7]. Tot aici, galbenul se obţinea din frunze de zarzăr şi apă acră[8].
Tot în Moldova, se obţinea negrul sau cafeniul din scoarţă de stejar iar din flori de garoafe culoarea galben. Colorantul roz din floarea de nalbă, liliachiul din frunze de agud iar verdele din seminţe de păducel şi coajă de fag[9].
Cel mai vechi colorant animal a fost roşul de coşenilă, obţinut din diferite specii de gândaci de cochenille[10].
Vechii egipteni foloseau sângele negru, de viţel fiert, în ulei sau sânge negru din corn de taur sau grăsime neagră de şarpe împotriva calviţiei[11]. Romanii îşi vopseau părul în negru cu o soluţie preparată din sânge de lipitori, descompuse în vin sau oţet[12].
Din glanda caracatiţei se obţinea vopseau de sepie sau tuşul de China[13]. Din excrementele de şerpi şi păsări se obţinea un colorant roşu-purpuriu denumit murexid[14].
Dintr-o mină transilvană se extrăgea roşu carmin sau cinabrul[15].
Verdele se scoate din oxid de cupru. Oxidul de fier dă nuanţe de la galben la cafeniu. Oxidul de fier în amestec cu dioxidul de mangan dă culoarea cafeniu întunecat[16].
Lada de zestre era păstrată în casa mare, aşezată la vedere, pe pat sau pe laviţă[17].
Ouăle erau vopsite sau împestriţate cu culorile roşu, galben, verde, negru, albastru, cafeniu, violet, negru[18].
S-au descoperit pe teritoriul românesc şi roşul de ocru şi albul crem[19].
Drept mordanţi, care aveau rolul de a fixa culoarea, se folosea piatra acră (alaunul), sulfatul de fier (calaicanul), sulfatul de cupru (piatra vânătă), acidul azotic (apa tare), acidul sulfuric (vitriolul)[20]. Alţi fixatori folosiţi pentru culoare erau şi borşul de casă, leşia, zerul, oţetul, urina, apa de var, sarea de bucătărie[21].
Culori provenite de la plante: alămâia, albăstrica, aluniu, bostăniu, boziu, brânduşiu, cafeniu, caisiu, castaniu, căpşuniu, cânepiu, cărămiziu, chersăgiu (de la culoarea piersicii), cireşiu, corniu, curechiu, erbiu (de la culoarea ierbii), fistichiu (de la culoarea fisticului), ghiorghivaniu (culoarea gherghinelor sau a gheorghinelor), lămâiu, liliachiu, mestecăniu, mohoriu, morcoviu, muriu (culoarea murelor coapte), naramziu, nucăriu, pansiu, pătlăginiu, perjâu, persiciu, portocaliu, prăzuriu (culoarea prazului), roşcov, santal, scorţişoriu, scoruşiu, schunchiu, sfecliu (de la culoarea sfeclei roşii), stânjeniu (culoarea stânjenelului), şofraniu, toporăşiu, trandafiriu, vânăt (de la culoarea vinetei), violet (de la culoarea viorelelor), vişiniu, zărzăriu, zmeuriu[22].
Culori provenite de la numele animalelor: brotăciu, bubociu (culoarea bobocului de raţă), budravaniu, canariu, căpriu, cioran (culoarea ciorii), corbiu, dulachiu (culoarea oului de raţă), dumbrăvăniu, fildeşiu, galiţă, golumb (culoarea penelor de porumbel), grangur, hulubiu, lupan (culoarea părului de lup), mierliu (culoarea penelor de mierlă), rânduniu, samuriu, sângeriu, scorţăriu, stanculiu (culoarea penelor de stancă), şoreciu (culoarea şoarecelui)[23].
Culori provenite de la metale, pietre sau minerale: ametist (violet), antimoniu (roşu), arămiu (culoarea aramei), argintiu (culoarea argintului), arsenic, auriu, azuriu, cadmium (galben), calaican, cheatră, chiclazariu, lapislazuli (albastru), lutăriu (culoarea lutului), minău (roşu), nisipiu (culoarea nisipului), ocru (trioxid de fier), peruzea, plumburiu, rubiniu, safiriu, smaraldiu[24].
Culori toponimice: albastrul de Berlin, albastrul de Bengalia, albastrul oriental, albastrul englez, albastru de India, albastrul imperial, albastru de Prusia, albastru de Paris, alb de Maramureş, alb de Ţarigrad, brun florentin, galben de Neapole, galben de Parma, ocru de Ţarigrad, ocru de Veneţia, roşu rusesc, roşu de Bordo, verde de China, verde de Saxonia, verde turchez, verde veronez[25].
Autoarea dă, în paginile 77-79 ale tezei sale, foarte multe nuanţe coloristice, cu denumirile lor speciale.
Nuanţele culorii roşu: roşu adânc, roşu aprins, roşu accentuat, roşu bătrân, roşu clar, roşu curat, roşu deschis, roşu focoşiu, roşu frumos, roşu hâd, roşu închis, roşu înfocat, roşu înflăcărat, roşu întunecat, roşu intens, roşu indiferent, roşu luminos, roşu lucios, roşu mat, roşu mediu, roşu mândru, roşu nou, roşu neutru, roşu pal, roşu palid, roşu plin, roşu pronunţat, roşu saturat, roşu spălat, roşu stins, roşu strălucitor, roşu şters, roşu urât[26].
Câteva nuanţe ale vinurilor româneşti: auriu deschis, roşu aprins, purpuriu, roşu rubiniu, pai deschis, ambră aurie, purpuriu cu nuanţe de rodiu, purpuriu până la roşu rubiniu[27].
Nume de familie date de culori: Albotă, Albu, Albuşoru, Albulescu, Anegroaiei, Barbăroş(u), Barbăneagră, Barbăsură, Bălan, Bălănescu, Bălănuţă, Bounegru, Bouroşu, Busuiocverde, Buzămurgă, Buzăneagră, Bujor, Bujoreanu, Caproş, Caraciobanu, Caracostea, Caraion, Caramitru, Carmaziu, Cheleneagră, Cheleverde, Chicăroşie, Colibăverde, Cudalbu, Frunzăverde, Galben, Murga(u), Murgulescu, Neagrăbarbă, Negrea, Negreanu, Negreaţă, Negrescu, Negri, Negriş, Negru, Negruţa(ă), Negruţi(u), Negruvodă, Oaieneagră, Oasenegre, Pieleneagră, Roşca, Roşcovan, Roşior(u), Verde, Verdeţ, Vodănegru, Zeamăneagră[28].
[1] Dr. Şofransky Dina, Geneza şi evoluţia cromaticii tradiţionale în spaţiul carpato-danubiano-pontic (teză doctorală în Etnografie, antropologie culturală şi istorică), manuscris PDF, Chişinău, 2008, p. 25.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 26.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Idem, p. 27.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 29.
[11] Ibidem.
[12] Idem, p. 29-30.
[13] Idem, p. 30.
[14] Ibidem.
[15] Idem, p. 31.
[16] Idem, p. 51.
[17] Idem, p. 58.
[18] Ibidem.
[19] Idem, p. 62.
[20] Ibidem.
[21] Idem, p. 63.
[22] Idem, p. 63-64.
[23] Idem, p. 71-72.
[24] Idem, p. 72-73.
[25] Idem, p. 74.
[26] Idem, p. 79.
[27] Idem, p. 80.
[28] Idem, p. 88.