Acasă, dacă aş fi nevoit, pentru că Îl iubesc

Vrem să murim acasă, în tihnă sau înconjuraţi de oamenii pe care-i iubim. Ne-am face un transplant numai dacă am avea nevoie, pentru că nu considerăm, că ceva, care intră în noi, e tot la fel de bun, ca şi elementele constitutive ale propriului nostru trup. Şi nu ne sinucidem, pentru că Îl iubim pe Dumnezeu.

Răspunsuri, cu siguranţă, ale unor oameni înrădăcinaţi în credinţă, într-un mod de viaţă teologic, fapt pentru care vă mulţumim fiecăruia în parte şi tuturor la un loc.

De ce casa e cel mai propriu loc pentru viaţa noastră? Pentru că aici ne consolidăm personalitatea şi ne aflăm liniştea. Casa e un refugiu, un loc al liniştirii, al odihnei, al bucuriei, al comuniunii, al creşterii în cunoaştere şi în responsabilitate.

Românul ortodox vrea ca să moară acasă, pe perna lui, spovedit şi împărtăşit, împăcat cu toţi şi lăsând totul, în urma lui, în ordine. Adică fără datorii, fără procese după el, fără belele.

Când cerem, în ectenie: „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos„, cerem, de fapt, să murim acasă, creştineşte (adică spovediţi şi împărtăşiţi, împăcaţi cu noi şi cu toţi), fără prea multe chinuri şi operaţii, în pace, împăcaţi şi neînfruntaţi de conştiinţa noastră şi de demoni, pentru ca să mergem, cu dragoste şi frică de Dumnezeu la judecata Domnului şi să Îl găsim privind frumos către noi.

Răspuns bun răspunsa inima mea…Pentru că răspunsul bun al judecăţii Domnului înseamnă tocmai o viaţă curată şi plină de har, o viaţă trăită în smerenie şi bunăcuviinţă.

Vrem acasă…Vrem să vedem casa părintească, unde ne-am născut şi am copilărit. Vrem să vedem toate casele (din când în când, pentru că ni se face dor), pe acelea unde am stat. Şi vrem să ne întoarcem acasă, ca să ne simţim bine, să dormim în pace, să ne rugăm şi să ne bucurăm cu cei iubiţi.

Însă acasa adevărată e acolo unde te odihneşti. Te simţi acasă lângă oamenii care te iubesc, pentru că te înţeleg şi te respectă pentru cine eşti şi ce faci. Numai din înţelegerea celuilalt apare iubirea pentru el. Şi numai din înţelegerea binelui pe care ţi-l dă casa personală, apare dorul după a fi acasă, la casa ta, în casa ta.

Dar dacă ai nevoie de un transplant de rinichi, de os, de intestin, de inimă? Dacă ţi-l permiţi, îţi aştepţi rândul pentru operaţie. Dar dacă nu ţi-l permiţi? Trebuie să  cauţi un ajutor sau să accepţi voia lui Dumnezeu cu tine.

Însă, ce faci cu viaţa pe care ţi-ai prelungit-o? Cum îţi câştigi recunoştinţa? Dacă odată cu operaţia de transplant devii şi alt om, atunci cred că Dumnezeu a lăsat să să petreacă acest lucru în viaţa ta, pentru ca să vii la viaţă.

Care viaţă? Viaţa cu El.

Şi viaţa cu El înseamnă să nu atentezi niciodată la propria ta viaţă. Sinuciderea e o ieşire a noastră din cuantumul de răbdare, pe care Dumnezeu ştie că îl puteam suporta.

Dacă cei care erau chinuiţi pentru credinţa lor s-ar fi sinucis, pentru că nu mai suportau durerile, ar fi fost nişte sinucigaşi şi nu Martiri. Martirajul e suferinţă plină de har, suferinţă întărită de har, pentru credinţa şi iubirea în Dumnezeul nostru Cel Preamilostiv.

Noi…casa noastră…viaţa noastră…şi Dumnezeul nostru. Pentru că lucrurile stau invers: Dumnezeul nostru…viaţa noastră…noi…casa noastră. De la Dumnezeul nostru ne avem viaţa, pentru ca să existăm şi El nu uită pe nimeni, ci ne face să avem o casă a noastră, şi aici, şi cu El.

Ne-am umple de smerenie pe fiecare zi, dacă ne-am gândi la faptul, că am fi putut să nu existăm niciodată. Suntem în viaţă, acum, şi putem citi aceste rânduri şi le putem înţelege, pentru că Dumnezeu ne-a dat să fim.

Puteam să nu fim niciodată…şi Domnul ne-a dat să fim şi să ne bucurăm împreună cu El şi cu toţi! Ne găsim sensul vieţii, când ştim să fim recunoscători faţă de marile daruri ale lui Dumnezeu din viaţa noastră şi  faţă de oamenii pe care El ni i-a trimis şi ni-i trimite, ca să ne ajute.