Dorin Streinu, Poeme şi rânduri indiscutabile (vol. 12 de versuri; 1997) [2]

ocol de-a dreptu

Aici, pentru primul fragment din carte.

***

Lupta mea cu culorile şi nu cu Îngerul lui Iacov

Mă lupt cu verde,
verdele-mi e timpul
şi-ngălbenesc de viaţă
anotimpul.

În roşu înfloreşte
păcatul meu de stele
şi-n violetul morţii
nu mai îmi e durere.

Cu alb, ca o zăpadă,
se lustruieşte cerul
şi merg spre negru,-n zare
şi acesta-mi este gerul.

În fericiri ce nu-s
maron îmi e copil,
la versul ce mănâncă
aroma, prea subtil.

Portocaliu e soare,
răsare în pereţi,
de flămânzirea vieţii
pe care o repeţi.

Şi nu e scris albastrul
pe păsări rătăcite,
se lasă-n pribegirea
unei tăceri pitite.

Poetul e agonic,
un minus de covor,
ce picură pe gene,
un dor de tot ce mor.

Reflexele se-nnoadă,
încet şi fără stare,
în cratima dorită
e contopire mare.

Refuz de plete albe
şi gura ce cu dinţi
se naşte în deruta
ororii de părinţi.

Călcând pe trepte roşii,
cu degetele-n cruce,
când noaptea ne inundă
cu-ntoarse vrăji năuce.

*

Pantomima e un exerciţiu de fervoare

Îmi curg izvoare reci
pe fruntea-mi de tavan,
în nasul meu se toarnă
mirosul de catran.

În emisfera dreaptă
mă paşte un conflict
şi eu încalc o lege
numită, vag…delict.

Răsfrâng ziaru-n zare
de nu mai văd o casă,
într-un miros de morgă
mă simt hulit la masă.

Tresar în algoritmul
ticsit cu praf de puşcă,
când tocmai tragedia
de cornul drept mă muşcă.

*


Sughiţul a învăţat să fie crezut

Mai lung sunt în chibrit
ca peştele-n coridă,
cum cade semiluna
cu creasta, în toridă.

Înalt, cu pasul nopţii,
pe câmpul de idei,
pictând nebunul sunet
al zânelor din clei.

Cu suferinţa-n cai
şi ceasul stând să fure,
picioru-mi de metresă
al nemuririi pure.

Vârât în plasa apei
cu foc de reci strigoi,
în malul drept al stânei
El ţipă din gunoi.

*

Inocenţa e un moft aruncat în zarva cuvintelor

În foaia desfrânării
se pierd femei de sticlă,
când apele sunt tulburi
şi braţul se ridică.

Când temele sunt clare
şi nu sunt lopătari,
sirenele n-au visuri
ci-n păr doar căluşari.

Vânate de instincte
scriu punctul pe şoptite
şi-şi gâdilă-nflorirea
din şapte infinite.

Şi nu sunt inocente
sub râsul lor pătrar,
ce-mi cumpără, în silă,
un of din buzunar.

*

Fericirea e scumpa noastră nedormire

Dă-mi ban cu zimţ de lapte
să fur o fericire,
cernită printre şoapte
de recea amăgire!

Dă-mi să-nflorească câmpul
şi ploaia din răscruce,
să culc, pe braţe, cucul
ce-mi cântă cel mai dulce.

Să fiu plăpând în gânduri
şi să mă plec senin,
ca să-Ţi sărut, o, Doamne,
mirosul Tău de crini!

*

Fragmente. Cartea a fost finalizată pe data de 2. 05. 1997.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *