
La nivel online cea mai evidentă este…absenţa. Absenţa celor care ar trebui să scrie teologie şi nu scriu, a celor care ar trebui să fie oamenii etalon ai vremii lor şi nu sunt sau nu vor să îşi facă prea mulţi duşmani în mod gratuit. Şi cu asta putem spune, că prima patimă oripilantă a onlineului este lenea. Tocmai de aceea lenea e cucoană mare. Lenea şi incompetenţa /prostia stau mână în mână sau îşi dau mâna.
După cele două vine bârfa, caricaturizarea oricărui lucru bun sau nepunerea umărului la construirea unor proiecte excepţionale. Aşteptăm să vedem când nu vor mai scrie, când nu vor mai crea X sau Y, ca să ne bucurăm…că nu mai avem ce citi. De ce să îl ajutăm? De ce să arătăm că avem conştiinţă? Nu putem, mai bine, să arătăm că suntem nişte nenorociţi, nişte jigodii sau nişte pierde vară?!
Nu mai are rost să spunem că onlineul e burduşit de pornografie şi de glume fără preaviz şi de distracţii ieftine. Dacă scriu porno pe Google…rezultă: 171.000.000 locaţii cu şi despre pornografie, bineînţeles, cele mai multe fiind imaginile şi filmuleţele comerciale sau personale. Dacă scriu însă ortodox găsesc numai 3. 840.000 locaţii sau articole, în limba română, Teologie pentru azi ocupând locul 3 în topul căutărilor româneşti, după cum se observă.
Calculaţi diferenţa, pentru ca să vedeţi câte nu facem pentru credinţa noastră. De ce? Pentru că iubim mai mult absenţa, decât prezenţa. Şi nu trebuie să ne mire acest lucru, atâta timp cât cifrele religiozităţii noastre sunt cifre doar din gură…şi nu faptice.
Nu am o statistică completă a numărului de saituri şi bloguri ortodoxe româneşti. Mi-aş dori să am o evidenţă a lor…şi, din această evidenţă, mi-aş dori să ştiu numai pe aceia, care îşi asumă, cu un minimum CV sau cu unul extins, creaţiile online.
Câţi sunt monahi, câţi sunt preoţi, câţi sunt credincioşi, câţi sunt teologi? Câţi sunt bărbaţi şi câţi femei? Ce înseamnă pentru aceştia să creeze: să copie de la alţii sau să scrie ceea ce cred ei? Adică m-ar interesa numărul creatorilor de online ortodox, credibil şi capabil de ceva…şi, punctual, ce proiecte au avut, ce au făcut până acum.
Din ceea ce cunosc eu…stăm, în mod fundamental…(să găsesc un eufemism) firav. Noi suntem de parcă n-am fi şi, această incapacitate de reprezentare şi de creaţie totodată ne face să fim…de neluat în seamă, insignifianţi.
Cine să te ia în seamă, dacă nu arăţi că ştii să faci ceva? Cine să te ia în seamă, dacă nu eşti atractiv, natural, cuceritor, prin nimic? Şi cu asta ajungem la o altă patimă a onlineului românesc: lipsa de originalitate, lipsa de profunzime, repetitivitatea exasperantă.
Alături de tot acest cârd de răutăţi, vine o altă răutate, care se numeşte: fariseismul. Ce face fariseismul de e atât de stupid? Fariseismul copiază toată ziua din cărţile altora, se împăunează cu ce au făcut alţii şi nu ştie să explice, în mod credibil, ceea ce postează. Fariseismul se laudă cu Sfinţii în absenţa oricărei similitudini cu viaţa lor.
Pentru că, adesea, se confundă nesimţirea sau bârfa cu comentariul, cel mai adesea comentariile sunt nesimţite, frivole, fariseice, neserioase. Mai nimeni nu vine să dovedească, că acasă şi în fiinţa lui, el sau ea, sunt oameni profunzi, care gândesc ceva, care au unele trăiri. Tocmai de aceea sentimentul acut, dureros, că dai orzul la gâşte.
O patimă incredibilă pentru mine este invidia sadică, care ajunge la cote paranormale în mediul online ortodox românesc. Te citesc, te audiază cu miile, îţi trag articolele prin toate văgăunile onlineului şi prin toate calculatoarele serviciilor, mai puţin sau mai mult, secrete…şi nimeni nu suflă o vorbuliţă. Intră pe ascuns, intră ca necunoscuţi, intră sub toate formele…dar, bineînţeles, tot ce fac eu…n-are nicio importanţă.
E foarte interesant ca să mă văd furat la idei, citat, copiat de cine ştie ce televiziune sau ziar sau creator de online…fără ca cineva să roşească. Am auzit că mi se folosesc predicile în cult, că articolele mele devin referate la facultate, seminar şi în şcoli, la ora de Religie, şi, bineînţeles, nimeni nu mă cunoaşte.
Nerecunoştinţă şi neseriozitate crasă. Amatorism şi infantilism deocheat. Numai că furtul de idei…nu înseamnă şi dobândire de experienţă. Experienţa vine din ceea ce te străbate şi, dacă furi cuiva ideile, nu devii mai frumos sau mai deştept, ci mai lamentabil.
Nu poţi să fii un om al Tradiţiei, dacă nu traduci din pietrele fundamentale ale Tradiţiei, adică din monumentele dogmatice şi patristice ale Tradiţiei. Iar dacă ştii să traduci şi să interpretezi cuvintele Părinţilor Bisericii atunci eşti unul de-al lor. Însă, a folosi câteva citate din unul sau o carte a unuia, pentru ca să îţi pictezi puţinele idei pe care le ai pe seama lor nu înseamnă să îi iubeşti pe Sfinţi, ci să îţi baţi joc de ei.
Nu poţi să spui, decât Sfinţii ăştia mai uşori sunt Sfinţii, iar cei mai grei, plini de Teologie, nu mă interesează, pentru că nu îi înţeleg. Însă, ca să o spun în clar, nu am întâlnit niciun creator de online, ortodox, român, până la această dată, care să îmi dovedească că poate să înţeleagă, de la un cap la altul, o carte patristică. Dacă dv. cunoaşteţi unul, care să fi luat o carte şi să o fi interpretat, punct cu punct, fără extremisme, atunci am să mă îmbogăţesc şi eu teologic de la el.
Să vorbim şi mai clar: suntem ortodocşi dar nu ne interesează credinţa noastră, teologia noastră. Mâncăm colaci, bem vin, ne simţim bine cu ideea că suntem drept-credincioşi, dar habar avem cum trăieşte un drept-credincios. Pentru că un ortodox autentic nu stă nicio clipă fără să facă ceva… şi nu trăieşte nicio zi, fără ca mâine să nu fie altul.
Am mai observat ceva dureros: la lucruri serioase ortodocşii cască. Îi doare capul. Se epuizează repede. Tocmai de aceea un articol aşa de lung, ca acesta de acum, unii îl citesc de mai multe ori, pentru ca să nu-l înţeleagă nici a zecea oară. Ne având virtutea citirii asidue, de cărţi teologice grele, din care să îşi ia notiţe şi pe care să şi le explice sau să caute explicaţii în diverse părţi, ortodocşii noştri caută picanterii.
Mulţi vor crede că acest articol e o răfuială cu te miri cine…Puţini vor înţelege că acest articol e o durere, în urma unei constatări la rece, a situaţiei.
Deci fără proiecte, fără muncă, fără profunzime, fără faţă. Anonimatul laşităţii e o altă mare patimă a onlineului ortodox românesc. Se bat cu pumnul în piept că sunt autenticii păstrători ai Ortodoxiei, dar nu au nume. Şi nu au nume, pentru că nu vor să facă ceva autentic, paşnic, serios, ci sunt numai pentru zâzanii şi pentru copy paste.
Însă lipsa de nume, lipsa de profunzime, lipsa de chef…duc într-o altă direcţie: sunt oameni asociali şi fără o educaţie serioasă cel mai adesea. Un creator online onest sau un comentator onest doresc să îşi împărtăşească, reciproc, anumite lucruri, pe care le au în comun. Vin unul spre altul cu atenţie şi bun simţ şi vorbesc. Dacă nu eşti învăţat cu dialogul acasă şi unde munceşti şi trăieşti e normal că nu vei ştii ce să faci la nivel online.
Am reperat de-a lungul timpului, fără să vreau, de la sine, oameni cu diverse resentimente sau interese mărunte, care creează la nivel online. Adică scriu pentru ca să se răzbune pe cineva sau fac partizanat pentru că sunt plătiţi de către cineva. Acolo unde creează astfel de oameni apar şi comentatori pe măsură. Încearcă din răsputeri să îşi ascundă fobiile sau o fac pe faţă sau încearcă să mascheze partizanatul sau îi fac lobby în mod deschis.
Tocmai de aceea nu au credit astfel de creatori. Ies din ecuaţie. Fiind în al 4-lea an de online am luat distanţă faţă de mulţi pretinşi apărători ai credinţei şi ai patriei şi, se pare, că nu m-am înşelat în privinţa lor. N-are rost să le mai pronunţ numele…Atunci, când au apărut sau când le-am observat adâncul tumultuos (un alt eufemism) şi le-am zis-o în faţă au sărit de trei metri: Cum îţi permiţi? Eşti invidios pe noi. Ne vrei răul.
Însă, timpul, tot el, a dovedit tumultul lor prea subţire…până s-a epuizat de tot sau aproape de tot sau, mai ies, ca veteranii de război, la câte o defilare, aruncând cine ştie ce subiect, de doi lei… în ochii nimănui. De ce? Pentru că nimeni serios nu se uită la cineva în mod serios, care scrie din Crăciun în Paşte sau care nu are decât gurilisme, vociferări, dar nu şi studii, dar nu şi cuviinţă, dar nu şi ceva de prezentat.
Partizanat şi subiecte facile.
Clici şi frăţii pentru interese joase.
Puţină muncă.
Puţin profesionalism.
Puţină conştiinţă.
Multă improvizaţie.
Găsesc foarte rar spirite cu căutări multiple şi, implicit, bloguri care să aibă lucruri diverse de dezbătut. În spaţiul ortodox românesc însă, plurivalenţa, interdisciplinaritatea, interculturalitatea sunt adevărate…păcate şi nu virtuţi ale unor oameni interesaţi de multe.
Mă uit la ratingul imediat, în primele două ore de la editare, ale unui articol teologic şi mă uit şi la ratingul unui articol cultural. Şi ce observ? Toată lumea vrea să se dea de teologică, crezând că la teologie se pricep imediat şi în mod deplin iar când vine vorba de cultură, de ştiinţă, de filosofie, de artă…credincioşii noştri nu se smintesc.
Însă noi nu edităm nimic la întâmplare, adică, care să nu aibă legătură cu viaţa ortodocşilor, a ortodocşilor profunzi. Că vorbim de poezie, de un film, de o revistă, de o carte, de un text, că predicăm sau ce mai facem…noi dăm date despre ce trebuie să simtă, să vadă, să înţeleagă nişte ortodocşi în plină postmodernitate…care nu mai crede şi nu mai vrea nimic serios.
De aceea, citiţi şi priviţi cu atenţie tot ce vă punem înainte şi nu trageţi concluzii pripite! Aşteptaţi, atunci când nu înţelegeţi! Nu am ajuns cu proiectul nostru decât până la 10 %…Cum credeţi că veţi înţelege tot, dacă nu aşteptaţi finalul?
E un final fără final…finalul, dar e foarte frumos. Însă, mai sunt şi alte patimi, multe patimi ale onlineului românesc, care trebuie discutate.
Nu cooperăm!
Nu ştim să dialogăm!
Nu ştim să ne bucurăm împreună cu alţii!
Nu ştim să fim recunoscători.
Suntem imaturi pentru a fi oamenii vremii noastre.
Şi mulţi dintre cei care ar putea să scrie şi să creeze la nivel online…aşteaptă prea mult trenul. Dragii mei, trenul e deja în gară! Numai că trebuie doar să vă urcaţi în el…şi să fim noi înşine, cu toţii.