Avem prea multă morală şi prea puţină mistică

pe varf de nevointa

Interviu TV. Reporterul o întreabă pe o femeie credincioasă, ortodoxă, fără prea multă şcoală, despre semnificaţia sărbătorii Schimbării la Faţă, de pe 6 august. Adică ce înseamnă…schimbarea la faţă a Domnului?

Femeia răspunde: Păi, da, trebuie să ne schimbăm la faţă. Trebuie să facem mai multă rugăciune, să venim mai des la Biserică.

Am înţeles din prima şi cine este şi ce fel de preot are în parohie… De ce?

Pentru că a dat un răspuns moralist, pe care l-a auzit la predicile multora dintre noi, mai tot timpul…unde se vorbeşte (pentru că nu se ştie) puţină teologie mistică, adică tocmai despre esenţa vieţii ortodoxe.

Pentru ca să răspunzi la întrebarea: Ce semnificaţie are praznicul de pe 6 august? trebuie să fii teolog. Pentru că semnificaţia lui vorbeşte despre transfigurarea omului şi transfigurarea lui Hristos nu S-a făcut numai la faţă, după cum înţelege omul fără şcoală.

În limba română veche, când spuneai faţă spuneai persoană. Tocmai de aceea era vorba despre Dumnezeu cel în trei feţe, adică în trei persoane…şi de aceea, sintagma Schimbarea la Faţă este ininteligibilă pentru vorbitorul de limbă română actuală, fără această precizare.

Domnul nu S-a schimbat doar la faţă, ci la trup, la tot trupul. A dat voie celor 3 Apostoli, pe Tabor, ca să vadă, cum slava Sa cea veşnică ţâşneşte prin tot trupul Său. Şi lumina nu e taborică, pentru că nu e a muntelui, ci oriunde putem să vedem slava Lui, dacă ne curăţim inima.

Tocmai vorbeam aseară cu doamna preoteasă despre cât de aiurea se poate interpreta sintagma schimbarea la faţă, despre cât de naturalist sau psihologic, pentru că omul de jos crede că a fost vorba de o grimasă sau  despre ceva psihologic.

Că se înţelege aiurea sintagma în sine, o vedem din aceea că, în popor, prin schimbare la faţă se înţelege că l-au apucat nervii din senin, adică s-a neliniştit sau că l-a apucat teama. De aceea a avut o schimbare a culorii feţei.

Însă aici e vorba despre ceva prea dumnezeiesc, de care se leagă toată mântuirea noastră: umanitatea Sa, trupul Său s-a umplut de lumină, pentru că trupul Său s-a umplut, de la întruparea din Fecioară, de tot mai multă slavă, până când a fost înviat şi S-a înălţat cu el la ceruri, plin de slavă dumnezeiască.

Prea multă morală (să facem) şi prea puţină mistică  (suntem şi ne schimbăm continuu). La datul din gură, la cât de frumoşi, deştepţi, credincioşi suntem, adică la moralizare, stăm bine. Însă la a fi, la a ne schimba în mod real şi să arătăm roadele schimbării noastre, pas cu pas, aici stăm rău de tot. Pentru că e mai bine cu morala, atunci când nu trebuie să arăţi, în mod practic, în trupul tău, cum te-ai răstignit şi ai înviat cu Hristos, prin nevoinţa de zi cu zi.

Patimi online

copacul  din pustiu

La nivel online cea mai evidentă este…absenţa. Absenţa celor care ar trebui să scrie teologie şi nu scriu, a celor care ar trebui să fie oamenii  etalon ai vremii lor şi nu sunt sau nu vor să  îşi facă prea mulţi duşmani în mod gratuit. Şi cu asta putem spune, că prima patimă oripilantă a onlineului este lenea. Tocmai de aceea lenea e cucoană mare. Lenea şi incompetenţa  /prostia stau mână în mână sau îşi dau mâna.

După cele două vine bârfa, caricaturizarea oricărui lucru bun sau nepunerea umărului la construirea unor proiecte excepţionale. Aşteptăm să vedem când nu vor mai scrie, când nu vor mai crea X sau Y, ca să ne bucurăm…că nu mai avem ce citi. De ce să îl ajutăm? De ce să arătăm că avem conştiinţă? Nu putem, mai bine, să arătăm că suntem nişte nenorociţi, nişte jigodii sau nişte pierde vară?!

Nu mai are rost să spunem că onlineul e burduşit de pornografie şi de glume fără preaviz şi de distracţii ieftine. Dacă scriu porno pe Google…rezultă: 171.000.000 locaţii cu şi despre pornografie, bineînţeles, cele mai multe fiind imaginile şi filmuleţele  comerciale sau personale. Dacă scriu însă ortodox găsesc numai 3. 840.000 locaţii sau articole, în limba română, Teologie pentru azi ocupând locul 3 în topul căutărilor româneşti, după cum se observă.

Calculaţi diferenţa, pentru ca să vedeţi câte nu facem pentru credinţa noastră. De ce? Pentru că iubim mai mult absenţa, decât prezenţa. Şi nu trebuie să ne mire acest lucru, atâta timp cât cifrele religiozităţii noastre sunt cifre doar din gură…şi nu faptice.

Nu am o statistică completă a numărului de saituri şi bloguri ortodoxe româneşti. Mi-aş dori să am o evidenţă a lor…şi, din această evidenţă, mi-aş dori să ştiu numai pe aceia, care îşi asumă, cu un minimum CV sau cu unul extins, creaţiile online.

Câţi sunt monahi, câţi sunt preoţi, câţi sunt credincioşi, câţi sunt teologi? Câţi sunt bărbaţi şi câţi femei? Ce înseamnă pentru aceştia să creeze: să copie de la alţii sau să scrie ceea ce cred ei? Adică m-ar interesa numărul creatorilor de online ortodox, credibil şi capabil de ceva…şi, punctual, ce proiecte au avut, ce au făcut până acum.

Din ceea ce cunosc eu…stăm, în mod fundamental…(să găsesc un eufemism) firav. Noi suntem de parcă n-am fi şi, această incapacitate de reprezentare şi de creaţie totodată ne face să fim…de neluat în seamă, insignifianţi.

Cine să te ia în seamă, dacă nu arăţi că ştii să faci ceva? Cine să te ia în seamă, dacă nu eşti atractiv, natural, cuceritor, prin nimic? Şi cu asta ajungem la o altă patimă a onlineului românesc: lipsa de originalitate, lipsa de profunzime, repetitivitatea exasperantă.

Alături de tot acest cârd de răutăţi, vine o altă răutate, care se numeşte: fariseismul. Ce face fariseismul de e atât de stupid? Fariseismul copiază toată ziua din cărţile altora, se împăunează cu ce au făcut alţii şi nu ştie să explice, în mod credibil, ceea ce postează. Fariseismul se laudă cu Sfinţii în absenţa oricărei similitudini cu viaţa lor.

Pentru că, adesea, se confundă nesimţirea sau bârfa cu comentariul, cel mai adesea comentariile sunt nesimţite, frivole, fariseice, neserioase. Mai nimeni nu vine să dovedească, că acasă şi în fiinţa lui, el sau ea, sunt oameni profunzi, care gândesc ceva, care au unele trăiri. Tocmai de aceea sentimentul acut, dureros, că dai orzul la gâşte.

O patimă incredibilă pentru mine este invidia sadică, care ajunge la cote paranormale în mediul online ortodox românesc. Te citesc, te audiază cu miile, îţi trag articolele prin toate văgăunile onlineului şi prin toate calculatoarele serviciilor, mai puţin sau mai mult, secrete…şi nimeni nu suflă o vorbuliţă. Intră pe ascuns, intră ca necunoscuţi, intră sub toate formele…dar, bineînţeles, tot ce fac eu…n-are nicio importanţă.

E foarte interesant ca să mă văd furat la idei, citat, copiat de cine ştie ce televiziune sau ziar sau creator de online…fără ca cineva să roşească. Am auzit că mi se folosesc predicile în cult, că articolele mele devin referate la facultate, seminar şi în şcoli, la ora de Religie, şi, bineînţeles, nimeni nu mă cunoaşte.

Nerecunoştinţă şi neseriozitate crasă. Amatorism şi infantilism deocheat. Numai că furtul de idei…nu înseamnă şi dobândire de experienţă. Experienţa vine din ceea ce te străbate şi, dacă furi cuiva ideile, nu devii mai frumos sau mai deştept, ci mai lamentabil.

Nu poţi să fii un om al Tradiţiei, dacă nu traduci din pietrele fundamentale ale Tradiţiei, adică din monumentele dogmatice şi patristice ale Tradiţiei. Iar dacă ştii să traduci şi să interpretezi cuvintele Părinţilor Bisericii atunci eşti unul de-al lor. Însă, a folosi câteva citate din unul sau o carte a unuia, pentru ca să îţi pictezi puţinele idei pe care le ai pe seama lor nu înseamnă să îi iubeşti pe Sfinţi, ci să îţi baţi joc de ei.

Nu poţi să spui, decât Sfinţii ăştia mai uşori sunt Sfinţii, iar cei mai grei, plini de Teologie, nu mă interesează, pentru că nu îi înţeleg. Însă, ca să o spun în clar, nu am întâlnit niciun creator de online, ortodox, român, până la această dată, care să îmi dovedească că poate să înţeleagă, de la un cap la altul, o carte patristică. Dacă dv. cunoaşteţi unul, care să fi luat o carte şi să o fi interpretat, punct cu punct, fără extremisme, atunci am să mă îmbogăţesc şi eu teologic de la el.

Să vorbim şi mai clar: suntem ortodocşi dar nu ne interesează credinţa noastră, teologia noastră. Mâncăm colaci, bem vin, ne simţim bine cu ideea că suntem drept-credincioşi, dar habar avem cum trăieşte un drept-credincios. Pentru că un ortodox autentic nu stă nicio clipă fără să facă ceva… şi nu trăieşte nicio zi, fără ca mâine să nu fie altul.

Am mai observat ceva dureros: la lucruri serioase ortodocşii cască. Îi doare capul. Se epuizează repede. Tocmai de aceea un articol aşa de lung, ca acesta de acum, unii îl citesc de mai multe ori, pentru ca să nu-l înţeleagă nici a zecea oară. Ne având virtutea citirii asidue, de cărţi teologice grele, din care să îşi ia notiţe şi pe care să şi le explice sau să caute explicaţii în diverse părţi, ortodocşii noştri caută picanterii.

Mulţi vor crede că acest articol e o răfuială cu te miri cine…Puţini vor înţelege că acest articol e o durere, în urma unei constatări la rece, a situaţiei.

Deci fără proiecte, fără muncă, fără profunzime, fără faţă. Anonimatul laşităţii e o altă mare patimă a onlineului ortodox românesc. Se bat cu pumnul în piept  că sunt autenticii  păstrători ai Ortodoxiei, dar nu au nume. Şi nu au nume, pentru că nu vor să facă ceva autentic, paşnic, serios, ci sunt numai pentru zâzanii şi pentru copy paste.

Însă lipsa de nume, lipsa de profunzime, lipsa de chef…duc într-o altă direcţie: sunt oameni asociali şi fără o educaţie serioasă cel mai adesea. Un creator online onest sau un comentator onest doresc să îşi împărtăşească, reciproc, anumite lucruri, pe care le au în comun. Vin unul spre altul cu atenţie şi bun simţ şi vorbesc. Dacă nu eşti învăţat cu dialogul acasă şi unde munceşti şi trăieşti e normal că nu vei ştii ce să faci la nivel online.

Am reperat de-a lungul timpului, fără să vreau, de la sine, oameni cu diverse resentimente sau interese mărunte, care creează la nivel online. Adică scriu pentru ca să se răzbune pe cineva sau fac partizanat pentru că sunt plătiţi de către cineva. Acolo unde creează astfel de oameni apar şi comentatori pe măsură. Încearcă din răsputeri să îşi ascundă fobiile sau o fac pe faţă sau încearcă să mascheze partizanatul sau îi fac lobby în mod deschis.

Tocmai de aceea nu au credit astfel de creatori. Ies din ecuaţie. Fiind în al 4-lea an de online am luat distanţă faţă de mulţi pretinşi apărători ai credinţei şi ai patriei şi, se pare, că nu m-am înşelat în privinţa lor. N-are rost să le mai pronunţ numele…Atunci, când au apărut sau când le-am observat adâncul tumultuos (un alt eufemism) şi le-am zis-o în faţă au sărit de trei metri: Cum îţi permiţi? Eşti invidios pe noi. Ne vrei răul.

Însă, timpul, tot el, a dovedit tumultul lor prea subţire…până s-a epuizat de tot sau aproape de tot sau, mai ies, ca veteranii de război, la câte o defilare, aruncând cine ştie ce subiect, de doi lei… în ochii nimănui. De ce? Pentru că nimeni serios nu se uită la cineva în mod serios, care scrie din Crăciun în Paşte sau care nu are decât gurilisme, vociferări, dar nu şi studii, dar nu şi cuviinţă, dar nu şi ceva de prezentat.

Partizanat şi subiecte facile.

Clici şi frăţii pentru interese joase.

Puţină muncă.

Puţin profesionalism.

Puţină conştiinţă.

Multă improvizaţie.

Găsesc foarte rar spirite cu căutări multiple şi, implicit, bloguri care să aibă lucruri diverse de dezbătut. În spaţiul ortodox românesc însă, plurivalenţa, interdisciplinaritatea, interculturalitatea sunt adevărate…păcate şi nu virtuţi ale unor oameni interesaţi de multe.

Mă uit la ratingul imediat, în primele două ore de la editare, ale unui articol teologic şi mă uit şi la ratingul unui articol cultural. Şi ce observ? Toată lumea vrea să se dea de teologică, crezând că la teologie se pricep imediat şi în mod deplin iar când vine vorba de cultură, de ştiinţă, de filosofie, de artă…credincioşii noştri nu se smintesc.

Însă noi nu edităm nimic la întâmplare, adică, care să nu aibă legătură cu viaţa ortodocşilor, a ortodocşilor profunzi. Că vorbim de poezie, de un film, de o revistă, de o carte, de un text, că predicăm sau ce mai facem…noi dăm date despre ce trebuie să simtă, să vadă, să înţeleagă nişte ortodocşi în plină postmodernitate…care nu mai crede şi nu mai vrea nimic serios.

De aceea, citiţi şi priviţi cu atenţie tot ce vă punem înainte şi nu trageţi concluzii pripite! Aşteptaţi, atunci când nu înţelegeţi! Nu am ajuns cu proiectul nostru decât până la 10 %…Cum credeţi că veţi înţelege tot, dacă nu aşteptaţi finalul?

E un final fără final…finalul, dar e foarte frumos. Însă, mai sunt şi alte patimi, multe patimi ale onlineului românesc, care trebuie discutate.

Nu cooperăm!

Nu ştim să dialogăm!

Nu ştim să ne bucurăm împreună cu alţii!

Nu ştim să fim recunoscători.

Suntem imaturi pentru a fi oamenii vremii noastre.

Şi mulţi dintre cei care ar putea să scrie şi să creeze la nivel online…aşteaptă prea mult trenul. Dragii mei, trenul e deja în gară! Numai că trebuie doar să vă urcaţi în el…şi să fim noi înşine, cu toţii.

Din dumnezeiasca experienţă a Sfântului Isaac al Ninivei [2]

sfantul ierarh isaac al ninivei

*

Aici…pentru prima parte.

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 291: nu putem avea virtuţi fără fapte bune

p. 291: „Sfinţii Îngeri se fac părtaşi pătimirilor şi necazurilor Sfinţilor, prin apropierea lor de ei”. Adică a Puterilor cereşti de Sfinţii, care se nevoiesc pentru curăţirea lor continuă de patimi.

p. 296: după îndoiala apărută în cugetul minţii noastre vin „hule cumplite”.

p. 296-297: cei care sunt la nivelul faptelor trupeşti au nevoie de liniştire interioară, dar şi de un om luminat, încercat în luptele cu războiul gândurilor, care să-i ajute în momentele de dificultate.

p. 297: „harul nu vine [în om n.n.] cu desăvârşire dintr-odată, ca să se sălăşluiască în suflet, ci puţin câte puţin. Şi harul vine din luptă, [ în cadrul luptelor noastre cu patimile, pe măsură ce noi învingem patimile din persoana noastră n.n.]”.

Şi, din acest motiv, putem intui faptul, câte dureri, ispite şi necazuri stau la baza cunoaşterii şi a curăţirii personale a unui om duhovnicesc. Pe măsura duhovniciei personale este şi experienţa luptei cu patimile şi cu demonii, dar şi cunoaşterea teologică şi faptele personale.

p. 297-298: „cel ce are zel rău boleşte de o boală grea”. La care părintele Dumitru Stăniloae adaugă, în n. 334, p. 298: „e vorba de un zel neliniştit, agitat, de un fanatism ce judecă cu uşurinţă pe alţii”.

p. 298: Cum de ajungem să avem un zel/ o râvnă rea? Sfântul Isaac spune: „nu din chipurile înţelepciunii se naşte zelul în oameni (râvna rea, pentru că există şi râvnă bună n.n.), ci din bolile sufletului, care sunt îngustimea cugetării şi multa neştiinţă”.

Deci prostia, necunoaşterea teologico-ascetică e cea care naşte fanatismul religios, şi, bineînţeles, lipsa de iubire şi de smerenie pentru şi în faţa oamenilor. Când nu eşti tu în faţa judecăţii, ţi se pare uşoară piatra pe care o arunci în alţii. Dar, dacă e invers? Dacă tu eşti cel pus la zid?

p. 298: faptele trupului trebuie să fie împreună cu întristarea minţii pentru păcatele proprii.

p. 299: „mila e proprie dreptăţii, iar dreapta judecată e proprie răutăţii”. A face milă faţă de cineva e lucru drept, pentru că toţi suntem păcătoşi, însă a fi arhidrept cu cineva, e un lucru tiranic şi ticălos.

p. 300: „Greşelile tuturor oamenilor sunt ca un pumn de nisip căzut în mare, în asemănare cu pronia şi cu mila lui Dumnezeu”.

Dacă comparăm mila lui Dumnezeu cu păcatele noastre, mila lui Dumnezeu e marea nesfârşită, oceanul abisal, în care se scufundă pumnul de necurăţie al umanităţii.

Asta pentru ca să înţelegem că niciodată nu ne vom nevoi sau nu ne vom sfinţi pe măsura milei lui Dumnezeu sau orice păcat am fi făcut noi nu poate să stea în faţa milostivirii nesfârşite a lui Dumnezeu, dacă ne pocăim pentru el.

p. 300: „dragostea nu cunoaşte ruşinea”.

p. 301: „Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă! Căci de faci aşa, te foloseşti şi pe tine şi pe ei”.

p. 302-303: când te întristezi pentru cineva, socoteşte acest lucru ca o mucenicire a ta „şi să te simţi ca pătimind pentru Hristos şi învrednicit de mărturisire. Căci se cuvine să-ţi aduci aminte, că Hristos a murit pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi”.

p. 303: „E un lucru mare a te întrista pentru cei răi şi a ajuta pe cei păcătoşi”.

p. 303: „Dumnezeu socoteşte ca dreptate [personală n.n.] dreapta socoteală [viaţa trăită conform discernământului duhovnicesc n.n.] şi nu lucrarea [nevoinţa n.n.] fără dreapta socoteală”.

Iar o viaţă dreaptă, cuvioasă, trebuie să fie o continuă creştere în cunoaşterea teologică şi în experienţa duhovnicească. Iar dacă ai ajuns la bătrâneţe şi ai citit, te-ai împărtăşit nu ştiu de câte ori, cunoşti atâtea, dar nu eşti mereu altul, nu te-ai sfinţit, nu cumva ai fost toată viaţa ta un farsor? Nu cumva ai fost doar o poză?

p. 303: „Convorbirea cu cei înţelepţi este un izvor dulce”.

p. 304: „Fii blând şi nu zelos în rău!”.

p. 304: „Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău”.

Fii tuturor prieten, dar nu îţi pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu în tot timpul. Adică nu fii omul cuiva, ci numai al lui Dumnezeu, pentru ca să fii un prieten autentic al tuturor oamenilor!

De aceea trebuie să fii singur în cugetul tău, nepătimaş în relaţia ta cu oamenii, pentru ca să îi poţi iubi pe toţi fără ascunzişuri, fără motive joase.

p. 304: „Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l!”. Nu îi fă şi tu mai mult rău, decât îi fac alţii.

p. 305-306: „Cunoaşte că de iese foc din tine [dacă prezenţa ta exală patimi care sunt urmate şi de alţii n.n.] şi acesta arde pe alţii, sufletele arse în focul tău [în focul desfrânării, al mâniei, al răutăţii, al perversităţii şi minciunii tale n.n.] le va cere Dumnezeu din mâinile tale”.

Va cere Dumnezeu din mâinile noastre sufletele oamenilor pe care i-am smintit cu bună ştiinţă, în mod voit, pentru interese meschine.

p. 307: numai când mintea înţelege în mod real pe Dumnezeu apare în inima noastră frica de Dumnezeu.

p. 307: a te întrista neîncetat că nu eşti desăvârşit în viaţa după Dumnezeu înseamnă a avea pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu în persoana noastră.

p. 311: şi cei desăvârşiţi au parte de alunecări, de păcate. Însă „întristarea cu care ne întristăm pentru lunecările noastre ni se socoteşte în loc de lucrare curată prin har”. Pentru că intensitatea tristeţii, a durerii pentru păcatul săvârşit arată dragostea noastră pentru Dumnezeu şi dezgustul nostru faţă de păcatele proprii.

Tocmai de aceea tristeţea de pe urma păcatului e o tristeţe curăţitoare, pentru că nu am pactizat cu răul, nu am rămas în rău, ci ne-am ridicat spre pocăinţă şi spre întoarcerea spre Dumnezeu.

p. 313: „Să nu urăşti pe păcătos! […] Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni lui Hristos, Care nu Se mânia împotriva păcătoşilor, ci Se ruga pentru ei”.

p. 313: nu poţi fi drept, dacă nu eşti iubitor de oameni.

p. 315: „nu e în stare păcătosul să înţeleagă harul învierii lui”, harul lui Dumnezeu, care îl ridică din moartea păcatelor.

p. 315: Dumnezeu „este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea ce dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii. Acest har, care ne-a înviat după ce am păcătuit, e mai mare decât acela prin care, când nu eram, ne-a adus la fiinţă”.

p. 319: pântecele = „stăpânul tuturor relelor”. Bineînţeles că nu se gândeşte la stomac, ca la un rău, ci la nesăţioasa dorinţă de a mânca şi de a bea mult.

p. 320: cei credincioşi se sfiiesc în faţa lui Dumnezeu să se mai roage sau să ceară ceva pentru ei, pentru că ştiu că Dumnezeu îi va duce acolo unde le va fi spre folosul lor.

p. 320: „cunoaşterea e potrivnică credinţei”.

Aici are sensul următor: cunoaşterea a ceea ce se petrece cu noi sau a dori să ştim ce se petrece cu noi în viaţă se împotriveşte credinţei în Dumnezeu, care doreşte ca Dumnezeu să facă cu noi, după cum vrea.

De aceea dorinţa noastră de a ne stabili viaţa, viitorul aşa după cum ni-l dorim, e potrivnică voii lui Dumnezeu, atunci când vedem că El are alte planuri cu noi.

p. 323: credinţa noastră, lumea şi omul: „Metodele cunoaşterii [umane n.n.] au cârmuit lumea cinci mii de ani, sau ceva mai puţin, sau ceva mai mult [pentru că, potrivit cronologiei Bisericii, lumea de până la Hristos avea 5500 şi ceva de ani n.n.], şi omul n-a putut să-şi ridice nicidecum capul de la pământ [prin filosofia şi ştiinţa lui n.n.] şi să simtă puterea Ziditorului Său, până ce n-a răsărit credinţa noastră şi nu ne-a eliberat pe noi de întunericul lucrării pământeşti şi din robia de după împrăştierea cea deşartă” a minţii.

p. 327: „credinţa şi lucrările ei sunt mai înalte decât cunoştinţa. Şi […] însăşi cunoştinţa se desăvârşeşte  în credinţă şi dobândeşte puterea să urce în sus şi să simtă pe Cel ce este mai înalt decât toată simţirea şi să vadă lumina aceea necuprinsă de minte şi de cunoştinţa făpturilor”.

Cunoaşterea noastră teologică şi experenţială se desăvârşeşte în credinţa şi experienţa noastră mistică, pentru că ajungem să cunoaştem, prin har şi prin vedere extatică, pe Cel în care credem, fără ca prin aceasta să Îl cunoaştem deplin şi fără să Îl avem cu totul numai pentru noi.

p. 337: „toţi Sfinţii învrednicindu-se să afle această vieţuire (care este răpirea la Dumnezeu), petrec, prin puterea credinţei, în bucuria vieţuirii aceleia mai presus de fire”, petrec în extaz în viaţa veşnică.