sfantul ierarh isaac al ninivei

*

Aici…pentru prima parte.

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 291: nu putem avea virtuţi fără fapte bune

p. 291: „Sfinţii Îngeri se fac părtaşi pătimirilor şi necazurilor Sfinţilor, prin apropierea lor de ei”. Adică a Puterilor cereşti de Sfinţii, care se nevoiesc pentru curăţirea lor continuă de patimi.

p. 296: după îndoiala apărută în cugetul minţii noastre vin „hule cumplite”.

p. 296-297: cei care sunt la nivelul faptelor trupeşti au nevoie de liniştire interioară, dar şi de un om luminat, încercat în luptele cu războiul gândurilor, care să-i ajute în momentele de dificultate.

p. 297: „harul nu vine [în om n.n.] cu desăvârşire dintr-odată, ca să se sălăşluiască în suflet, ci puţin câte puţin. Şi harul vine din luptă, [ în cadrul luptelor noastre cu patimile, pe măsură ce noi învingem patimile din persoana noastră n.n.]”.

Şi, din acest motiv, putem intui faptul, câte dureri, ispite şi necazuri stau la baza cunoaşterii şi a curăţirii personale a unui om duhovnicesc. Pe măsura duhovniciei personale este şi experienţa luptei cu patimile şi cu demonii, dar şi cunoaşterea teologică şi faptele personale.

p. 297-298: „cel ce are zel rău boleşte de o boală grea”. La care părintele Dumitru Stăniloae adaugă, în n. 334, p. 298: „e vorba de un zel neliniştit, agitat, de un fanatism ce judecă cu uşurinţă pe alţii”.

p. 298: Cum de ajungem să avem un zel/ o râvnă rea? Sfântul Isaac spune: „nu din chipurile înţelepciunii se naşte zelul în oameni (râvna rea, pentru că există şi râvnă bună n.n.), ci din bolile sufletului, care sunt îngustimea cugetării şi multa neştiinţă”.

Deci prostia, necunoaşterea teologico-ascetică e cea care naşte fanatismul religios, şi, bineînţeles, lipsa de iubire şi de smerenie pentru şi în faţa oamenilor. Când nu eşti tu în faţa judecăţii, ţi se pare uşoară piatra pe care o arunci în alţii. Dar, dacă e invers? Dacă tu eşti cel pus la zid?

p. 298: faptele trupului trebuie să fie împreună cu întristarea minţii pentru păcatele proprii.

p. 299: „mila e proprie dreptăţii, iar dreapta judecată e proprie răutăţii”. A face milă faţă de cineva e lucru drept, pentru că toţi suntem păcătoşi, însă a fi arhidrept cu cineva, e un lucru tiranic şi ticălos.

p. 300: „Greşelile tuturor oamenilor sunt ca un pumn de nisip căzut în mare, în asemănare cu pronia şi cu mila lui Dumnezeu”.

Dacă comparăm mila lui Dumnezeu cu păcatele noastre, mila lui Dumnezeu e marea nesfârşită, oceanul abisal, în care se scufundă pumnul de necurăţie al umanităţii.

Asta pentru ca să înţelegem că niciodată nu ne vom nevoi sau nu ne vom sfinţi pe măsura milei lui Dumnezeu sau orice păcat am fi făcut noi nu poate să stea în faţa milostivirii nesfârşite a lui Dumnezeu, dacă ne pocăim pentru el.

p. 300: „dragostea nu cunoaşte ruşinea”.

p. 301: „Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă! Căci de faci aşa, te foloseşti şi pe tine şi pe ei”.

p. 302-303: când te întristezi pentru cineva, socoteşte acest lucru ca o mucenicire a ta „şi să te simţi ca pătimind pentru Hristos şi învrednicit de mărturisire. Căci se cuvine să-ţi aduci aminte, că Hristos a murit pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi”.

p. 303: „E un lucru mare a te întrista pentru cei răi şi a ajuta pe cei păcătoşi”.

p. 303: „Dumnezeu socoteşte ca dreptate [personală n.n.] dreapta socoteală [viaţa trăită conform discernământului duhovnicesc n.n.] şi nu lucrarea [nevoinţa n.n.] fără dreapta socoteală”.

Iar o viaţă dreaptă, cuvioasă, trebuie să fie o continuă creştere în cunoaşterea teologică şi în experienţa duhovnicească. Iar dacă ai ajuns la bătrâneţe şi ai citit, te-ai împărtăşit nu ştiu de câte ori, cunoşti atâtea, dar nu eşti mereu altul, nu te-ai sfinţit, nu cumva ai fost toată viaţa ta un farsor? Nu cumva ai fost doar o poză?

p. 303: „Convorbirea cu cei înţelepţi este un izvor dulce”.

p. 304: „Fii blând şi nu zelos în rău!”.

p. 304: „Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău”.

Fii tuturor prieten, dar nu îţi pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu în tot timpul. Adică nu fii omul cuiva, ci numai al lui Dumnezeu, pentru ca să fii un prieten autentic al tuturor oamenilor!

De aceea trebuie să fii singur în cugetul tău, nepătimaş în relaţia ta cu oamenii, pentru ca să îi poţi iubi pe toţi fără ascunzişuri, fără motive joase.

p. 304: „Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l!”. Nu îi fă şi tu mai mult rău, decât îi fac alţii.

p. 305-306: „Cunoaşte că de iese foc din tine [dacă prezenţa ta exală patimi care sunt urmate şi de alţii n.n.] şi acesta arde pe alţii, sufletele arse în focul tău [în focul desfrânării, al mâniei, al răutăţii, al perversităţii şi minciunii tale n.n.] le va cere Dumnezeu din mâinile tale”.

Va cere Dumnezeu din mâinile noastre sufletele oamenilor pe care i-am smintit cu bună ştiinţă, în mod voit, pentru interese meschine.

p. 307: numai când mintea înţelege în mod real pe Dumnezeu apare în inima noastră frica de Dumnezeu.

p. 307: a te întrista neîncetat că nu eşti desăvârşit în viaţa după Dumnezeu înseamnă a avea pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu în persoana noastră.

p. 311: şi cei desăvârşiţi au parte de alunecări, de păcate. Însă „întristarea cu care ne întristăm pentru lunecările noastre ni se socoteşte în loc de lucrare curată prin har”. Pentru că intensitatea tristeţii, a durerii pentru păcatul săvârşit arată dragostea noastră pentru Dumnezeu şi dezgustul nostru faţă de păcatele proprii.

Tocmai de aceea tristeţea de pe urma păcatului e o tristeţe curăţitoare, pentru că nu am pactizat cu răul, nu am rămas în rău, ci ne-am ridicat spre pocăinţă şi spre întoarcerea spre Dumnezeu.

p. 313: „Să nu urăşti pe păcătos! […] Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni lui Hristos, Care nu Se mânia împotriva păcătoşilor, ci Se ruga pentru ei”.

p. 313: nu poţi fi drept, dacă nu eşti iubitor de oameni.

p. 315: „nu e în stare păcătosul să înţeleagă harul învierii lui”, harul lui Dumnezeu, care îl ridică din moartea păcatelor.

p. 315: Dumnezeu „este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea ce dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii. Acest har, care ne-a înviat după ce am păcătuit, e mai mare decât acela prin care, când nu eram, ne-a adus la fiinţă”.

p. 319: pântecele = „stăpânul tuturor relelor”. Bineînţeles că nu se gândeşte la stomac, ca la un rău, ci la nesăţioasa dorinţă de a mânca şi de a bea mult.

p. 320: cei credincioşi se sfiiesc în faţa lui Dumnezeu să se mai roage sau să ceară ceva pentru ei, pentru că ştiu că Dumnezeu îi va duce acolo unde le va fi spre folosul lor.

p. 320: „cunoaşterea e potrivnică credinţei”.

Aici are sensul următor: cunoaşterea a ceea ce se petrece cu noi sau a dori să ştim ce se petrece cu noi în viaţă se împotriveşte credinţei în Dumnezeu, care doreşte ca Dumnezeu să facă cu noi, după cum vrea.

De aceea dorinţa noastră de a ne stabili viaţa, viitorul aşa după cum ni-l dorim, e potrivnică voii lui Dumnezeu, atunci când vedem că El are alte planuri cu noi.

p. 323: credinţa noastră, lumea şi omul: „Metodele cunoaşterii [umane n.n.] au cârmuit lumea cinci mii de ani, sau ceva mai puţin, sau ceva mai mult [pentru că, potrivit cronologiei Bisericii, lumea de până la Hristos avea 5500 şi ceva de ani n.n.], şi omul n-a putut să-şi ridice nicidecum capul de la pământ [prin filosofia şi ştiinţa lui n.n.] şi să simtă puterea Ziditorului Său, până ce n-a răsărit credinţa noastră şi nu ne-a eliberat pe noi de întunericul lucrării pământeşti şi din robia de după împrăştierea cea deşartă” a minţii.

p. 327: „credinţa şi lucrările ei sunt mai înalte decât cunoştinţa. Şi […] însăşi cunoştinţa se desăvârşeşte  în credinţă şi dobândeşte puterea să urce în sus şi să simtă pe Cel ce este mai înalt decât toată simţirea şi să vadă lumina aceea necuprinsă de minte şi de cunoştinţa făpturilor”.

Cunoaşterea noastră teologică şi experenţială se desăvârşeşte în credinţa şi experienţa noastră mistică, pentru că ajungem să cunoaştem, prin har şi prin vedere extatică, pe Cel în care credem, fără ca prin aceasta să Îl cunoaştem deplin şi fără să Îl avem cu totul numai pentru noi.

p. 337: „toţi Sfinţii învrednicindu-se să afle această vieţuire (care este răpirea la Dumnezeu), petrec, prin puterea credinţei, în bucuria vieţuirii aceleia mai presus de fire”, petrec în extaz în viaţa veşnică.

Did you like this? Share it: