Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Subtilităţi nebăgate în seamă. Tăceri şi păreri

rusu si verde

G. Călinescu scrie, în Istoria sa (în capitolul D. Cantemir: filosof şi romancier), că, „ajuns domn în 1685, Constantin-vodă [Cantemir], exasperat de mustrările Costinilor, care-l făceau dobitoc, vru să dea lui Dimitrie (Antioh fu trimis ostatec la Poartă) toată ştiinţa lumii”.

Fraza lui Călinescu stârneşte râsul, dar acum să nu vă închipuiţi că Miron Costin sau altul din familia Costinilor se duceau la domnitorul Constantin Cantemir, care era neînvăţat, şi îi spuneau: Amice, eşti dobitoc. Asta e din altă epocă.

Dobitoc era de fapt, aici, un cuvânt din Psaltire (Ps. 48, 12: Şi omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor), pe care omiliile tradiţionale îl repetau cu privire la cei care nu ştiau să citească, cei care erau datori şi puteau să se instruiască dar nu o făceau şi, în consecinţă, nu puteau să citească şi să cunoască Scriptura.

Omul care nu e stăpân peste patimile sale (cu harul lui Dumnezeu), acela e dobitoc şi nu poate fi raţional (Sf. Antonie cel Mare) dacă nu citeşte şi nu învaţă din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi.

*

În cei vreo 1000 de ani în care nu sunt date despre dacii sau vlahii din nordul Dunării, există totuşi unele note lapidare, care mai mult ne zăpăcesc. Ba suntem viteji, ba suntem hoţi, ba suntem oameni paşnici integraţi Bizanţului, cel puţin ca atitudine, şi ascultători de Constantinopol, ba suntem nestatornici, dezorganizaţi şi chiar puţin necanonici.

Dacă le citeşti, te trec toate sentimentele, de la bucurie la indignare şi la disperare, dar mai ales, ajungi la concluzia că… nu poţi să înţelegi nimic.

Până la urmă, e bine că ne atestă existenţa. E rău că nu putem să discerne ceea ce este credibil şi ce nu din aceste scurte povestiri lacunare despre strămoşii noştri. Ele înfăţişează numai o versiune, a unei părţi interesate uneori şi într-un anumit context să-i denigreze.

Şi mai târziu, după sec. XIII-XIV, când începem să deţinem mai multe date istorice, situaţia nu se schimbă, la nivelul relatărilor ostile, numai că de data aceasta ştim şi reversul, adică motivaţiile şi contextul precis în care cineva se exprima negativ faţă de noi.

Cum se înţeleg toate acestea? Istoricii (bizantini mai ales) scriau despre noi arar, când era vorba de un conflict cu vlahii, şi în caz de conflict nu-ţi lauzi adversarul. Iar în ce-i priveşte pe călători, aceştia au adesea ochi pentru curiozităţi şi de multe ori probabil că şi exagerau ca să pară că au văzut cine ştie ce.

E ca şi cum ai vrea să studiezi istoria recentă a României neavând decât  relatările media străine, despre copii abandonaţi, ţigani, sărăcie şi hoţie. Acestea există, dar mai exsită o realitate foarte bogată şi dincolo de ele. Tocmai despre această realitate bogată timp de 1000 de ani a strămoşilor noştri, după retragerea aureliană, noi nu ştim nimic.

Dar un popor nu supravieţuişte neavând fundamente solide, o societate şi o religie care să-i asigure perpetuarea, unitatea. S-ar părea că dacii/vlahii/românii, au continuat să trăiască după un model social arhaic, dacic, multă vreme, până la formarea primelor state româneşti.

Taina cea mai mare este a ortodoxiei lor, pe care n-a putut-o dezrădăcina nimeni, cu toate încercările şi luptele în acest sens, deşi catolicii şi mai târziu protestanţii au avut toate armele şi toate condiţiile şi au încercat toate tertipurile şi represiunile cu putinţă. Singura dezbinare reuşită a fost biserica unită.

Spre exemplu, pe la mijlocul secolului XVII, după ce principii calvini ai Transilvaniei îi scriseseră până şi patriarhului ecumenic Chiril Lukaris cerându-i să fie de acord cu trecerea românilor ardeleni la calvinism (ceea ce patriarhul a refuzat printr-un răspuns ce reafirmă unitatea spirituală şi etnică a românilor), este numit supraintendent calvin al Bisericii românilor un oarecare Gheley, care era adeptul metodei paşilor mici, fiind convins că „astfel cum s-au făcut cu alte naţiuni şi ei [românii] cu vremea vor fi înghiţiţi în marea ungurească-calvină”. Am fost? N-am fost.

Rămâne ceea ce au sesizat şi istoricii: un mister şi o minune: poporul român.