Răpitul copiilor

lumina de sub cer

Pe timpul lui Ceauşescu exista un basm…care s-a dovedit, în unele cazuri, veridic: clanuri ţigăneşti de la oraş, veneau prin sate, furau copiii românilor, îi mutilau şi îi puneau la cerşit.

Peste timp, unii dintre părinţi, ai căror copii fuseseră răpiţi, se întâlneau, fără să se aştepte, cu copii şontorogi sau ciungi la colţ de stradă, prin marile oraşe, care semănau cu copiii lor…

Însă nu numai că semănau…dar erau chiar ei. Ce dramă imensă, pentru aceştia, nu?! Cine o poate explica mai bine, decât o familie în care s-a petrecut un asemenea cataclism?

Până la un moment dat totul e bine…şi, deodată, toate se întorc cu susul în jos. Iar dacă poliţia – o mai punem şi pe asta în calcul – e coruptă şi merge mână în mână cu clanul, nu e drama şi mai mare?

Un film american, pe care l-am văzut astăzi, teoretiza cazul copiilor răpiţi şi ne mai găsiţi. Au căutat pe mica fetiţă răpită ce au căutat-o şi cazul a fost clasat. A fost închis.

Unde o găseşte însă, un poliţist tânăr, care nu făcea parte din rândul celor corupţi? Acasă la superiorul său ierarhic, care fusese concediat de curând. Poliţistul îşi pierduse copilul, tot într-o răpire, şi acum dorea să aibă această copilă, a cărei mamă era denaturată.

Poliţistul pensionar, soţia lui şi…frumoasa copilă blondă răpită. Totul era perfect…până când nu sunt denunţaţi şi răpitorii închişi. Copila se întoarce la mama ei, care, deşi promisese că se schimbă, a rămas la aceleaşi moravuri.

Era bine cu mama ei sau cu răpitorii? Răspunsul normal: cu mama ei. Însă mama ei nu îşi face datoria de mamă. Se droga, ieşea cu diverşi bărbaţi, făcea trafic de stupefiante…

Prietena poliţistului, la rândul ei poliţistă, nu a dorit să dea în vileag tărăşenia. Poliţistul, care face cunoscută infracţiunea, înţelege şi el până la urmă, că, deşi fusese parolist faţă de mama denaturată şi i-a adus copila înapoi, totuşi Samantha nu avea o mamă ca lumea.

Adică, nu era mai bine să se producă o ilegalitate, în folosul copilei, decât o legalitate împotriva ei? Însă, în cazul prim, poate fi admisibilă mutilarea unui copil, pentru vreun considerent anume? Dacă gândeşti cu inima şi pentru copii, spui: Samantha trebuia să rămână cu răpitorii, care îi doreau binele iar, în al doilea caz, cei mutilaţi trebuie să fie luaţi imediat de pe stradă.

Greşeli culinare

un soare incatalogabil

„Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău.

Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de pare mai curând o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut, la întâmplare, bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă, pe cealaltă parte”.

Cf. Camil Petrescu, Patul lui Procust (roman), prefaţă, tabel cronologic, com. literar, ref. critice şi biblio. de Andi Bălu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, p. 32.

Se reeditează aici Camil Petrescu, Opere, vol. III, ed. îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981.

Odihna sufletului

mult albOamenii se pun pe pernă şi adorm. Dorm şi se trezesc. Acesta e somnul odihnei!

Oamenii ajung la sfârşitul vieţii lor…şi adorm pentru Tradiţia Bisericii, pentru că cei morţi sunt cei adormiţi. Sufletul lor e viu. Numai trupul e supus morţii şi descompunerii!

Oamenii duhovniceşti trăiesc o mare bucurie interioară…când înţeleg că anumite patimi au adormit, că anumite patimi au fost potolite de harul dumnezeiesc, care îi stăpâneşte.

Liniştirea din partea patimilor e o mare harismă.

Liniştea fizică însă, nu există fără liniştea duhovnicească, fără pacea sufletului. Să nu credeţi în minciuna, că un om e liniştit şi fericit fără Dumnezeu! Nu există aşa ceva.

Harul lui Dumnezeu e liniştea inimii noastre. Tocmai de aceea, viaţa mistică a Bisericii e o viaţă plină de pace şi de bucurie dumnezeiască.

Până ce, Dumnezeu, nu odihneşte pe om, în credinţa şi pocăinţa lui, în viaţa lui de fapte bune, omul nu cunoaşte decât zgomotul, grija, panica, frica teribilă de multe lucruri.

Pacea inimii e un mare dar dumnezeiesc. Fără ea nu avem nădejde de mântuire în viaţa noastră. Pentru că, degeaba eşti ortodox, degeaba mergi la Biserică, degeaba eşti hirotonit sau eşti monah, dacă nu eşti prieten cu Dumnezeu. Şi prietenia cu Dumnezeu se vede prin aceea, că eşti plin de har, de bucurie dumnezeiască.

Şi dacă ai pace, o dai şi altora! Dacă ai cuvânt, dacă ai dragoste, dacă ai bucurie…le dai şi altora. Pentru că le-ai primit de la Dumnezeu şi le întorci, prin oameni, lui Dumnezeu.

Dai şi altora din cele date ţie de Dumnezeu. De aceea ale Tale dintru ale Tale. Le dăm pe cele pe care le-am primit de la Tine, Iubitorule de oameni!

Panica postmodernă şi ochii credinţei

albul se intoarce acasa

Mel Gibson, într-un film mai vechi…lângă lanul de porumb. O casă la margine, doi copii, o soţie moartă într-un accident şi încă un bărbat, membru al familiei, care locuieşte împreună cu el.

Ta-da-da-dam…Deasupra aşezării apar pâlcurile extraterestre. Familia le vede la televizor. Stau ore în şir şi privesc, panicaţi, luminile din aer, ne detectate de radar…de deasupra oraşului.

Gibson e un preot în acest film, care îşi pierduse credinţa în Dumnezeu, tocmai datorită fiinţelor verzi, care veniseră să invadeze pământul. E sunat la telefon de Ray, cel care îi omorâse, accidental, soţia, care îşi împachetează în grabă lucrurile şi pleacă lângă apă, undeva, pentru că extatereştrilor (vezi Doamne, vorba domnului Cristoiu) nu le plac apa.

Însă, înainte să plece Ray (temeţi-vă tare rău!) îi spune că are… un extraterestru în debara. Titlu tabloid: Extraterestrul din debara sau Moartea din spaţiu închisă cu cheia.

Se duce Mel ca să vadă pe extraterestrul din debara, dar nu are curaj ca să deschidă uşa; uşa baricadată.

Bagă lama unui cuţit pe sub uşă, ca să vadă faţa omuleţului verde…în lama cuţitului. Telespectatorul stă cu frica în sân, acasă, în patul sau fotoliul lui.

Muzica de suspans te face să îţi ţii răsuflarea. Teama se amplifică… Şi… când bagă lama cuţitului pe sub uşă, apare o gheară umanoidă…şi, de frică, de răzbunare sau din alt sentiment profund şi neconştientizat, Mel taie două degete/ gheare…făpturii…cu pricina…despre care nu ni se mai spune nimic în film.

Filmul e mai lung…Concluzia e următoarea: panica se transmite la televizor…Panica te educă în ritmul ei. Te face să te temi de orice muscă, frunză, fâşâit, hârâit, mieunat, lătrat…

Panica e arhiprezentă…pentru că e difuzată, prin cablul TV, în orice casă. Însă disponibilizările din România, gripa aviară, gripa porcină, accidentul aviatic nu ştiu care…se transmit tot acasă, toate vin acasă, acasă la tine, deşi manipularea sau adevărul au loc altundeva…Iar tu crăpi de frică, românule sau ce mai eşti tu, acasă, în casa ta!

Însă poţi tu să trăieşti fără informaţie? Nu poţi! Dar poţi trăi tu cu atâta informaţie suspectă şi bădărană, cu atâta frică?! O, nu, nu poţi! Cum să triem informaţia, imaginile pe care să le băgăm în noi? Cu atenţie…deşi această atenţie e tot fricoasă, e tot limitată, e tot infestată de grijă.

Dacă am avea televiziuni şi radiouri, care să spună lucruri vitale, nefalsificate, tot timpul, bineînţeles, că le-am alege pe acelea. Dar când nu ştim ce să alegem, pentru că se minte şi se spun adevăruri în acelaşi timp, ce facem?

Ascultăm nu ştiu câte talk showuri politice, analişti economici, analişti nu ştiu de mai care… ca să ştim cum să trecem peste criză. Dar de unde ştim cine spune adevărul şi cine minte? E criza asta reală sau nu e? Ce s-a întâmplat cu cei care au demobilizat economiile statelor lumii? Cine sunt vinovaţii? Cât s-a furat şi de ce?

Auzim numai despre oameni faliţi, despre şomeri, despre probleme…Însă nu şi despre capii problemelor.

După ce a fost căutat Ben Laden prin deşerturi şi hrube, nu ştiu cât timp…a devenit, deodată, un subiect defunct.

Au murit păsările aruncate în cazanele cu apă clocotită…s-a vorbit ce s-a vorbit de gripa aviară…dar nu ni s-a spus şi cum şi-a luat tălpăşiţa gripa aviară.

Gripa porcină, e sau nu e pe la noi…noi stăm cu grija ei. Ne facem griji. Monştri panicii, ai grijilor sunt în capul şi în inima noastră.

Stăm cu grija zilei de mâine. Nu avem bani, suntem şomeri, România se scufundă, vin alegerile, pe cine votăm…şi, mâine-poimâine, auzim că s-a ridicat vălul crizei, aşa, pe nepusă masă…şi iarăşi nu vom avea nicio explicaţie.

Avem un prezent cu multe panici şi cu nicio explicaţie. Explicaţiile sunt amânate tot timpul. De fapt explicaţiile sunt baloane de săpun, pentru că problemele ca atare sunt inventate…sau explicaţiile sunt dăunătoare puterii în aşa măsură, încât distragerea atenţiei publice e mult mai savuroasă.

Mai există terorism? S-a uitat terorismul. Acum e vremea crizei…şi a alegerilor. Ar fi fost mai bine să fi avut agricultură, să fi mizat pe agricultură în 2009. Şi cine nu ne-a lăsat să mizăm pe ea, d. preş.? Acum, probabil, ar fi fost mai bine, dacă am fi fost mai puţini români sau deloc…până trecem criza.

Da, chiar aşa: de ce mai existăm…dacă trăim o vreme de criză? Ce e aia criză? Nu cumva e o panică idioată, pentru ca unii, despre care nimeni nu v-a spune nimic niciodată, să facă o nenorocire capitală, acum, când noi, ne uităm în…panica postmodernă a crizei?

Dincolo de lanul de porumb al lui Mel Gibson…stă adevărul. Adevărul vine la televizor doar ca să-ţi blocheze proiectele, viaţa, aşteptările, bucuriile, să îţi gâtuie liniştea. Adevărul văzut însă la televizor  e adevărul lor, prietene cititor, nu al tău! Adevărul tău, pentru că eşti prea mic, nu contează, e neglijabil.

La televizor e doar adevărul lor, pe care îl doare în c. de tine. Adevărul lor e panica ta, iubite cititor, iubite prieten, iubite manipulat de duzină!

Adevărul celui singur şi sărac nu contează (ţineţi minte!) în faţa adevărului lor, care adevăr (ţineţi minte cu toţii!) nu contează în faţa adevărului lui Dumnezeu. Panicile noastre sunt panici puerile. Sunt manipulări de duzină din partea altora sau a demonilor.

Dincolo de acestea însă, la scară globală, adevărul adevărat e adevărul Lui şi nu al lor. Adevărul lui Dumnezeu e adevărul care subsumează sau se foloseşte de adevărul nostru, al celor mici, cât şi de manevrele, idioate, ale manipulatorilor noştri.

La un moment dat Mel îi spune celuilalt, din casa lui: suntem pe cont propriu. Ce panică a panicilor! Preotul Mel, care are o mică pasă de necredinţă în viaţa lui, îşi spune propriei sale familii: că nimeni nu îi va ajuta, că nu există Dumnezeu…şi că, în aventura vieţii…sunt singuri, absolut singuri.

O, ce dramatic! Ce înfricoşător! Ce spaimă teribilă, să ştii că nimeni nu te va ajuta, că nu există Dumnezeu, că nu există nicio minune, că nu există nicio bucurie eternă şi că noi suntem doar nişte elemente…întâmplătoare, în acest decor, somptuos, al existenţei.

Însă după ieşirea din pivniţă, după ieşirea din panică, când extratereştri sau ce-or mai fi fost ei, se întorc la casa lor inexistentă şi pământul e la fel de frumos ca înainte…Mel îşi pune albul la gât, semnul că e preot catolic şi filmul are, în final, frumuseţea credinţei.

Adică ce rămâne după…manipulare? Ce rămâne după toate aceste panici mediatizate? Dacă rămâne credinţa, şi mai vie, şi mai zguduitoare în sufletul nostru…înseamnă că am fost mai tari decât panica. Dacă nu…viaţa noastră a fost o ratare.