Strălucirea credinţei

pasi impreuna

Titlul articolului de faţă exprimă numai o parte din ceea ce vreau să spun.  M-am tot gândit câteva minute, la cum să îl numesc şi am ales doar două cuvinte pentru a-l denumi. Însă, în fapt, vreau să spun nu numai despre strălucirea din ochii oamenilor simpli, care vin la slujbele Bisericii, ci şi despre pofta lor de Dumnezeu, despre râvna lor de a atinge elementele palpabile ale sfinţeniei, elementele transfigurate de harul dumnezeiesc, adânc îmbibate de har.

Şi strălucirea şi pofta credinţei după Dumnezeu şi harul Său sunt răbufniri din năuntru, de sub craterul minţii şi al inimii trecut prin multe dureri şi bucurii, prin toate cele ale vieţii noastre.

Astăzi am împărtăşit vreo 20-30 de copii şi oameni maturi, am spovedit pe cineva, cu probleme grave şi am văzut, în ochii celor îngenuncheaţi la trecerea cu Cinstitele Daruri, râvna vie, necenzurată, neintelectualizată, pentru a săruta crucea din mâna mea şi de a se atinge de veşmintele preoţilor slujitori.

Sunt sentimente cu multă minte sau multă minte, gândire, transmisă concentrat, ca un fluviu. Sunt multe lucruri spuse şi nespuse în acelaşi timp. Un implicit atât de profund, că te face să ai puteri nebănuite, să ai puteri de a sluji ore în şir, deşi e oboseala pe tine cât blocul.

Ce vreau să spun? Mă bucur, căci, cu harul lui Dumnezeu, credinţa românilor ortodocşi străluceşte din ei, ţâşneşte din ei, atunci când Îl simt pe Dumnezeu aproape, în mijlocul lor. Nu ştiu ei prea multe. Nu sunt teologi. Nu ştiu să explice şi, mai ales, să se explice. Nu pot să spună multe lucruri, detaliate, despre credinţa lor.

Dar le ţâşnesc ochii de bucurie, când văd chipul Prea Curatei Stăpâne. Se transfigurează la inimă, când sunt la slujbe. Sărută cu focul credinţei Sfintele Icoane, mâinile preoţilor, care îi spovedesc şi îi înţeleg şi îi odihnesc în cele ale lor, aranjează cu grijă coliva, prescura, mormântul celor iubiţi, floarea pe care o aduc la altar.

Detaliul contează însă, când e vie iubirea. Şi, pentru că iubirea lor de Dumnezeu şi credinţa lor în El e vie, tocmai de aceea împodobesc cu grijă coliva, fac colacii de o bunătate rară, de îi visezi şi după o lună, după ce i-ai mâncat, sunt atenţi, scrupuloşi de atenţi la hainele pe care le dau de pomană, la pomelnicul pe care îl aduc, la tot ceea ce fac pentru Biserica lui Dumnezeu.

Noi, preoţii lui Dumnezeu, trăim din rugăciunile şi din darurile creştinilor noştri cel mai adesea. Ei se roagă pentru noi şi noi pentru ei. Rugăciunea ne ţine împreună. Chiar dacă o sută sau o mie nu se roagă, dar se roagă zece, e de ajuns ca să te simţi în Rai, cu cei 10.

Rugăciunea lor, atenţia lor, iubirea lor, răbdarea lor la slujbă şi la predicile noastre, la statul la coadă pentru spovedanie ne învaţă multe lucruri profunde. Profunde până la lacrimi. Profunde până la a ne schimba viaţa împreună cu ei. Profunde până la sfinţenie.

Şi oare, nu  e acesta miezul, lava credinţei, când efervescenţa fiinţei noastre se exprimă în mod năvalnic? O credinţă năvalnică e o credinţă vie. O credinţă năvalnică e harul lui Dumnezeu prezent în ei. Mai trebuie doar luminarea lor cu cele ale teologiei şi ale cuviinţei duhovniceşti. Doar atât. Mai e puţin de făcut, dacă e credinţa, în stare ingenuă, în Dumnezeu. Mai trebuie doar să îmbogăţim datele credinţei, fără ca acest entuziasm dumnezeiesc să scadă.

Ei ne dau din produsele lor, din banii lor, din timpul lor, din iubirea lor, din rugăciunea lor, din viaţa lor. Noi asemenea. Când doar unii dau şi alţii doar primesc, credinţa se stinge, păleşte, e rănită profund. De aceea nu trebuie să ne jignim reciproc credinţa şi entuziasmul, pentru că nu facem două parale.

Dacă ne păstrăm credinţa vie, ne păstrăm prietenia şi comuniunea cu Dumnezeu. Ea este aici, în noi şi cu noi, dacă suntem, cu adevărat, ai lui Dumnezeu şi ne dăm Lui.

Astăzi, ca în fiecare zi, m-am îmbogăţit foarte mult duhovniceşte privind gâlgâirea credinţei oamenilor credincioşi, a confraţilor mei prezenţi la slujbă. Ei m-au învăţat o lecţie profundă de teologie dumnezeiască. N-am fost în stare să le-o mulţumesc direct. Le-o mulţumesc aici, indirect, şi, probabil, unii vor citi mărturia mea de faţă şi se vor bucura.

Dumnezeu să vă binecuvinteze, iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori întru Domnul, pentru ajutorul vostru, extraordinar, ca să mă înţeleg pe mine însumi şi să îmi adâncesc propria mea credinţă, care este şi a voastră! Dumnezeu să vă binecuvinteze, pentru că mult aţi iubit!

Un comentariu la „Strălucirea credinţei”

  1. Hristos a Inviat!

    Pana anul trecut,stiam ca aceste cuvinte se folosesc doar in intervalul de timp cuprins intre Inviere si Inaltare.Abia dupa ce am citit viata Sf.Serafim de Sarov am inteles ca Sfintia sa folosind des aceste cuvinte,urmarea trezirea duhului,activarea,stralucirea pecetii sfinte primite la botez astfel incat sa poata strabate stratul gros al patimilor.

    Hristos inviaza de fiecare data in inimile noastre atunci cand ne bucuram sincer unul pentru altul,cand intindem o mana de ajutor unul altuia,cand,din toata saracia noastra,scoatem un ban din buzunarele goale si-l intindem altuia mai amarat ca noi care ne cere ajutorul.Nu degeaba se spune despre noi romanii ca suntem un popor cu sufletul cald,prietenos.

    Poate ca aici sta salvarea neamului nostru,in redesteptarea brusca a credintei in interiorul nostru prin gesturi simple,facute din adancul inimilor noastre.In stralucirea credintei in inimile cat mai multor semeni ai nostri si care unindu-se se ridica la cer intr-o rugaciune tacuta si fierbinte,un adevarat rug mistuitor al pacatelor noastre.
    Dar acest lucru numai Bunul il poate sti…

    Adevarat a Inviat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *