Portofelul dezamăgirii
Dacă aţi fost pionieri (cu ani în urmă), poate, vă mai sună în urechi, în anumite momente: Am cravata mea, sunt pionier! Ca să scap de duhoarea trecutului sau ca să fiu mai mult decât romantic cu decrepitudinea ideologică, de multe ori, îl pastişez muzical sau imagologic. De aceea cânt, ca şi Dem Rădulescu, prin casă, pentru că mă sufocă simţământul, că prezentul meu şi al dumneavoastră, e leit, frate geamăn, cu ce-a fost şi tot mai este.
Chiar aşa! Ce legătură are cravata mea de pionier…cu bucuria de a fi tânăr? Sau ce legătură are portofelul cu modul haotic în care ne trăim viaţa?
Păi da, domnule are, pentru că portofelul, manevrat prost sau umplut cu şpagă, cu hoţie, cu ilicite, cu trafic de influenţă, când se tot umple şi dă pe din afară…se crede Dumnezeu pe pământ. Nu mai poate fi lucid. I-a luat dracu’ minţile şi se visează nemuritor şi…rece…
Am fost mai rar, în ultimul timp, dar dureros, la Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Nu mai am inimă tare…Sunt prea sensibil, în ultimul timp, la mâinile întinse, care cerşesc şi nu primesc nimic, la panicile dirijate sistematic spre inima noastră, la stratul gros de nesimţire din cei de sus sau de jos, la tot ce se mişcă aiurea sau…senin pe lângă mine.
De multe ori trec prin faţa unor cimitire din al doilea război mondial, ale soldaţilor străini, care au murit la noi. Albul…şi crucile în serie… Crucile unidimensionate, militarizate…La fel, crucile ascunse în văzul lumii, din Piaţa Universităţii sau crucile de lângă librăria Noi, care, deloc paradoxal, sunt lângă poarta unui club dubios, cu poartă netransparentă…
Nu numai că am senzaţia, dar trăiesc sentimentul, că, pentru mulţi dintre noi, ei, eroii şi martirii neamului…au murit degeaba. Nu ne-au adus nimic. Nu ne-au schimbat deloc. Ne-au lăsat cu totul reci.
Trebuia să fie egoişti, ca noi. Sfinţii de dinainte de noi trebuia să fie egoişti şi laşi ca noi. Trebuia să nu facă nimic, aidoma nouă, pentru că nu merităm nimic. Suntem prea netrebnici să fim luaţi în seamă. Suntem josnici. Ridicol de mici şi de cocârjiţi în libidinala noastră prefăcătorie.
Mai putem oare să fim, cumva, pentru o clipă, lucizi? Putem, între două mese copioase, cu bani de la stat, să mai fim…eroi? Ce fel de eroi? Care mai e Dumnezeul nostru în afară de ban…şi de traiul bun? Oare mai putem accepta un Dumnezeu deasupra capului sau mai credem în evlavia simplă şi atât de profundă a Sfinţilor, ca să mai putem pune în practică, ceea ce tot bolborosim în predicile noastre?
Glumeşti, prietene! Oricine este lucid va primi opiu ca să tacă. Îi vom da morfină, parafină, amfetamină, glicerină… Îl vom face nebun. Îl vom face să fie ridicol. O, numai noi nu suntem ridicoli! Noi suntem puterea! Noi suntem legea! Noi suntem oamenii din umbră, cei care tragem sforile!
Sunt dezamăgit de tot mai mulţi oameni, care credeam că mai au coloană vertebrală, bun simţ, ceva sfânt pe lumea asta. Însă, dezamăgirea mea…vine tocmai din aceea, că am contat prea mult pe faptul, că ei…sunt oameni şi nu nişte târâturi. Da, se pare că am crezut în ei…mai mult decât ei înşişi. E o formă profundă de omenitate: aceea de a crede în oameni.
Ce se întâmplă, când, în masă, nu vom mai crede în oameni şi vom încerca, fiecare dintre noi, să ne scăpăm pielea? Vom deveni nişte monştri, care sfâşie totul în jur, pentru ca să-şi scape propria-şi piele.
O, nu, nu e întâmplare! Dacă numărul monştrilor e din ce în ce mai mare în filme e pentru că trebuie să ne pregătească cu o astfel de existenţă demonică. Se fac paşi siguri spre o tot mai violentă şi nesigură societate umană, desfrunzită de orice taină profundă şi urmărită şi în pat şi la veceu şi la serviciu şi…oriunde.
Portofelul naşte mulţi monştri. Contul bancar, burduşit cu tot ce s-a putut fura e un…antihrist. Oricine nu vede pe Hristos în oameni şi în liniştea şi profunzimea naturii şi în pace şi în bună înţelegere…e un antihrist, un antimodel. Şi monstrul este un antimodel al Sfântului, care este un antimodel al răului.
Sfinţii se fac tot mai goi de ei…şi tot mai plini de alţii. Portofelul se face tot mai plin de sine şi tot mai gol…de altceva. Şi când te baţi pe portofel şi crezi în veşnicia portofelului, o, frate drag, portofelul te dezgoleşte de tot ce ai primit…şi te aruncă, mai apoi, ca pe o rufă murdară la coşul de zdrenţe murdare al iadului.
Nu, eu cred că Martirii acestui neam nu au murit degeaba! Sensul morţii lor e sensul vieţii noastre. Moartea lor a fost viaţa noastră, libertatea noastră, bucuria noastră, darul credinţei noastre. Dacă vom fi, pentru o clipă-două lucizi, dacă vom înţelege acest lucru, ni se va lumina mintea şi vom înţelege, că suntem sensul morţii lor. Tocmai de aceea viaţa noastră are sens dumnezeiesc, bun, pentru că e un rod al unor jertfe martirice.
Îmi doresc să nu fiu trist, însă sunt trist, nu pentru mine, ci pentru cei care m-au dezamăgit. Tristeţea mea poate fi alungată de semnele îndreptării lor, a omeniei lor înviorate, revenite la viaţă. Cine sunt ei?…Dumnezeu să-i ierte şi să ne ierte!
