Portofelul dezamăgirii

cine a cunoscut tristetea lui

Dacă aţi fost pionieri (cu ani în urmă), poate, vă mai sună în urechi, în anumite momente: Am cravata mea, sunt pionier! Ca să scap de duhoarea trecutului sau ca să fiu mai mult decât romantic cu decrepitudinea ideologică, de multe ori, îl pastişez muzical sau imagologic. De aceea cânt, ca şi Dem Rădulescu, prin casă, pentru că  mă sufocă simţământul, că prezentul meu şi al dumneavoastră, e leit, frate geamăn, cu ce-a fost şi tot mai este.

Chiar aşa! Ce legătură are cravata mea de pionier…cu bucuria de a fi tânăr? Sau ce legătură are portofelul cu modul haotic în care ne trăim viaţa?

Păi da, domnule are, pentru că portofelul, manevrat prost sau umplut cu şpagă, cu hoţie, cu ilicite, cu trafic de influenţă, când se tot umple şi dă pe din afară…se crede Dumnezeu pe pământ. Nu mai poate fi lucid. I-a luat dracu’ minţile şi se visează nemuritor şi…rece…

Am fost mai rar, în ultimul timp, dar dureros, la Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Nu mai am inimă tare…Sunt prea sensibil, în ultimul timp, la mâinile întinse, care cerşesc şi nu primesc nimic, la panicile dirijate sistematic spre inima noastră, la stratul gros de nesimţire din cei de sus sau de jos,  la tot ce  se mişcă aiurea sau…senin pe lângă mine.

De multe ori trec prin faţa unor cimitire din al doilea război mondial, ale soldaţilor străini, care au murit la noi. Albul…şi crucile în serie… Crucile unidimensionate, militarizate…La fel, crucile ascunse în văzul lumii, din Piaţa Universităţii sau crucile de lângă librăria Noi, care, deloc paradoxal, sunt lângă poarta unui club dubios, cu poartă netransparentă…

Nu numai că am senzaţia, dar trăiesc sentimentul, că, pentru mulţi dintre noi, ei, eroii şi martirii neamului…au murit degeaba. Nu ne-au adus nimic. Nu ne-au schimbat deloc. Ne-au lăsat cu totul reci.

Trebuia să fie egoişti, ca noi. Sfinţii de dinainte de noi trebuia să fie egoişti şi laşi ca noi. Trebuia să nu facă nimic, aidoma nouă, pentru că nu merităm nimic. Suntem prea netrebnici să fim luaţi în seamă. Suntem josnici. Ridicol de mici şi de cocârjiţi în libidinala noastră prefăcătorie.

Mai putem oare să fim, cumva, pentru o clipă, lucizi? Putem, între două mese copioase, cu bani de la stat, să mai fim…eroi? Ce fel de eroi? Care mai e Dumnezeul nostru în afară de ban…şi de traiul bun? Oare mai putem accepta un Dumnezeu deasupra capului sau mai credem în evlavia simplă şi atât de profundă a Sfinţilor, ca să mai putem pune în practică, ceea ce tot bolborosim în predicile noastre?

Glumeşti, prietene! Oricine este lucid va primi opiu ca să tacă. Îi vom da morfină, parafină, amfetamină, glicerină… Îl vom face nebun. Îl vom face să fie ridicol. O, numai noi nu suntem ridicoli! Noi suntem puterea! Noi suntem legea! Noi suntem oamenii din umbră, cei care tragem sforile!

Sunt dezamăgit de tot mai mulţi oameni, care credeam că mai au coloană vertebrală, bun simţ, ceva sfânt pe lumea asta. Însă, dezamăgirea mea…vine tocmai din aceea, că am contat prea mult pe faptul, că ei…sunt oameni şi nu nişte târâturi. Da, se pare că am crezut în ei…mai mult decât ei înşişi. E o formă profundă de omenitate: aceea de a crede în oameni.

Ce se întâmplă, când, în masă, nu vom mai crede în oameni şi vom încerca, fiecare dintre noi, să ne scăpăm pielea? Vom deveni nişte monştri, care sfâşie totul în jur, pentru ca să-şi scape propria-şi piele.

O, nu, nu e întâmplare! Dacă numărul monştrilor e din ce în ce mai mare în filme e pentru că trebuie să ne pregătească cu o astfel de existenţă demonică. Se fac paşi siguri spre o tot mai violentă şi nesigură societate umană, desfrunzită de orice taină profundă şi urmărită şi în pat şi la veceu şi la serviciu şi…oriunde.

Portofelul naşte mulţi monştri. Contul bancar, burduşit cu tot ce s-a putut fura e un…antihrist. Oricine nu vede pe Hristos în oameni şi în liniştea şi profunzimea naturii şi în pace şi în bună înţelegere…e un antihrist, un antimodel. Şi monstrul este un antimodel al Sfântului, care este un antimodel al răului.

Sfinţii se fac tot mai goi de ei…şi tot mai plini de alţii. Portofelul se face tot mai plin de sine şi tot mai gol…de altceva. Şi când te baţi pe portofel şi crezi în veşnicia portofelului, o, frate drag, portofelul te dezgoleşte de tot ce ai primit…şi te aruncă, mai apoi, ca pe o rufă murdară la coşul de zdrenţe murdare al iadului.

Nu, eu cred că Martirii acestui neam nu au murit degeaba! Sensul morţii lor e sensul vieţii noastre. Moartea lor a fost viaţa noastră, libertatea noastră, bucuria noastră, darul credinţei noastre. Dacă vom fi, pentru o clipă-două lucizi, dacă vom înţelege acest lucru, ni se va lumina mintea şi vom înţelege, că suntem sensul morţii lor. Tocmai de aceea viaţa noastră are sens dumnezeiesc, bun, pentru că e un rod al unor jertfe martirice.

Îmi doresc să nu fiu trist, însă sunt trist, nu pentru mine, ci pentru cei care m-au dezamăgit. Tristeţea mea poate fi alungată de semnele îndreptării lor, a omeniei lor înviorate, revenite la viaţă. Cine sunt ei?…Dumnezeu să-i ierte şi să ne ierte!

Românii nu citesc cărţi grele

soarele din noi

E o concluzie dezarmantă pentru un scriitor şi, mai ales, pentru un teolog. Editurile româneşti ştiu că produsele intelectuale (ce expresie degradantă!), adică cărţile grele nu se vând, cele ştiinţifice, cele foarte muncite, ci se vând cele uşurele. Adică nu e bine să fii foarte deştept în România, pentru că deşteptăciunea este o anomalie, o adevărată SIDA a minţii.

Şi, pentru că costă mai mult şi eşti plătit mai bine să tencuieşti o casă, decât să gândeşti şi să scrii o carte, e bine să te faci zidar, gunoier, traficant de droguri, prostituat, vânzător de loz în plic, decât un om specializat într-un domeniu.

Eramus de Rotterdam, scria şi edita, cu amărăciune, în 1509, o carte numită Elogiul prostiei (Laus Stultitiae) şi tema, ca atare, e la modă. E substanţa vieţii noastre. Prima întrebare, paradoxal, venită de la intelectuali, care mi se pune e ce mai fac şi nu ce am mai gândit sau ce am mai scris. Ce mai fac…e ce am mai gândit…adică ce am mai ajuns.

Şi ce am ajuns, pentru mine, nu înseamnă să ajung protoiereu sau magnat…ci un om tot mai conştient de păcatele mele şi de nevoia de mântuire. Dacă sunt teolog, trebuie să gândesc ca un teolog şi să mă comport ca un teolog. Dar, dacă mă comport ca un teolog (şi eu mă cam comport ca un teolog) de aceea sunt muritor de foame şi nu magnat.

Ca să te faci magnat trebuie să te ocupi cu zona ocultă şi să fii prost de dai în gropi la lucrurile înalte ale vieţii. Ca să fii teolog trebuie să te umpli de har, pe măsură ce renunţi la tine însuţi şi la moda şi trufia vieţii. Însă, moda de astăzi de a fi preot…e tocmai aceea de a fi un magnat al parohiei, un om care adună, strânge…care mulge parohia, dar nu dă nimic altora.

Bineînţeles e o poziţie inversă a preotului această postură, care e indiferentă faţă de turmă, dacă produsele turmei sunt aşa dulci. Însă viitorul religios al României, aşa presimt eu, poate mă înşel, va smeri atitudinea noastră preoţească în faţa credincioşilor noştri. Adică, nu avem nevoie numai de slujbe şi de lucruri spuse pe deasupra, pe de rost, de plăci care  cântă pe aceeaşi tonalitate,  fără conştientizarea a ceea ce spunem, ci avem nevoie de preoţi, care să ştie puterea credinţei şi să fie oameni ai sfinţeniei.

Aşa cum nu poţi confunda o carte proastă cu una genială, tot la fel nu poţi confunda un preot, care se ocupă cu paharul sau cu afaceri diverse, cu un preot care se ocupă cu viaţa cu Dumnezeu. Emit un sunet diferit sau lasă o urmă specifică în spatele lor.

Însă, de ce românii vor să fie proşti, adică de ce nu vor să mai citească cărţi grele, în masă sau majoritatea să citească cărţi grele? Pentru că se plăteşte mai bine ipocrizia, lenea, impostura, incultura, bădărănia. Există o legătură durabilă între necredinţa oamenilor şi parşivenia noastră, a preoţilor, care luăm tot şi nu ghidăm, spre mântuire, pe nimeni. Există un consens dubios: ei ne văd că suntem vai de mama noastră, noi ne dăm după ei, ca toată lumea să aibă un iad uşor, paşnic…

Şi Biserica Ortodoxă şi Şcoala românească sunt responsabile, in corpore, pentru că românii nu mai citesc cărţi grele, pentru că nici nu mai sunt apţi să le citească, la nivel majoritar. Sunt bune clădirile. Sunt buni şi minerii, şi lăcătuşii mecanici, şi spoitorii de garduri, şi albinele care fac polenizarea… Însă o ţară fără teologi sfinţi şi fără oameni de cultură cu apetit teologic  coerent e o ţară de pripas, o ţară plină de ştir.

Nu poţi să te schimbi fără Dumnezeu şi fără  Tradiţie! Nu poţi să te schimbi citind doar acatiste şi nu şi Filocalii! Nu poţi să stai doar la apă mică, pentru că te împuţi, ca peştele care moare, din cauza apei încinse, de la mal. Trebuie să mergi spre adânc, spre mâlul din adânc, spre tainele lui Dumnezeu, pentru ca să fii creştin ortodox şi român şi om.

De aceea trebuie să ne întoarcem la cărţile grele ale Ortodoxiei şi ale lumii, la experienţa sfinţeniei şi a umanităţii, pentru ca să ne simţim oameni. Fără acest lucru suntem sub oameni, nişte verzala zidului fără rost.

România va deveni puternică, numai când românii vor fi teologi vii, sfinţi, chiar dacă sunt magnaţi, profesori, miniştri, spoitori, argintari sau fierari. Nu poţi să fii o valoare în absenţa legăturii cu Dumnezeu, Care te face să fii valoric. Şcoala fără Biserică naşte oligofreni ai spiritului. De aceea nu putem ieşi afară din şcoală, din nou, prin excluderea orei de Religie, pentru că va creşte, tot mai mult, sufocant de mult, indiferentismul de orice fel, nu numai  cel religios, la nivelul ţării noastre.

Şi, dacă eşti indiferent faţă de Dumnezeu şi de marile cărţi ale lumii, nu dai doi bani pe un om…şi de aceea eşti o nulitate fără seamăn.

Hristos Dumnezeu în realitatea vieţii noastre

[viddler id=4133facb&w=437&h=370]

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

h. Temporalitatea umplută de eternitate în Hristos şi legătura Lui cu noi

p. 137-138

[Sunetul acestui podcast are carenţe. E vorba  de o eroare de procesare a platformei Viddler. Îmi cer scuze pentru ea.]