Biserica Apuseană şi, în mod special, Biserica Romano Catolică, în perioada Evului Mediu, s-a ocupat, în mod serios, de definirea a ceea ce se înţelege prin Sacrament. Însă definiţia Sacramentelor, în versiunea romano-catolică, se ocupă de cine este autoritatea eclesiastică, de intenţia celui care slujeşte ca membru ierarhic şi de materia, care se foloseşte la slujbe, adică de pâinea, vinul, uleiul, care se vor sfinţite.
Însă, definiţia sacramentologică, fiind un produs tipic al gândirii scolastice, are amprentă profund juridică.
În timpul controverselor Reformei, atât discuţia despre natura sau fiinţa Sacramentelor, cât şi discuţia despre numărul lor au devenit subiecte de ceartă între protestanţi şi catolici.
Poziţia Romei în aceste controverse teologice a fost aceea, că există doar 7 Sacramente. Pentru protestanţi, în marea lor majoritate, existau doar două Sacramente: Botezul şi Euharistia şi aceştia dădeau diverse explicaţii despre ele.
Numai că, prin această înţelegere apuseană a Sacramentelor (deşi nu în mod intenţionat) s-a dezvoltat o concepţie despre lume, care a dus la secularism. Pentru că Sacramentele Bisericii au fost definite ca momente unice şi speciale, strict eclesiale, în interiorul lumii seculare, care Îl fac pe Dumnezeu prezent pentru umanitate.
Se observă astăzi, cum diverse mişcări protestante se îndreaptă, cu mare viteză, spre o concepţie seculară despre lume, pentru că Bisericile protestante nu mai au Taine, ca lucrări ale lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, ci numai simple ritualuri sau acte de supunere în faţa lui Hristos. Chiar şi acolo unde mai există o urmă de percepere a Tainei, ea este un lucru nebulos.
Însă locul pe care îl ocupă Sfintele Taine în Biserica Răsăriteană este cu totul altul. Pentru ortodocşi, ceea ce apusenii numesc Sacramente, ei numesc Taine. Şi denumirea vine din limba greacă veche, pentru că desemnează ceea ce este tainic şi necunoscut tuturor. Aceste Dumnezeieşti Taine, în primele secole ale Bisericii, nu făceau parte din viaţa publică, ci erau acte sfinţitoare tainice, reprezentând viaţa interioară a membrilor Bisericii.
Acest lucru ni-l confirmă textul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, spre exemplu, unde, la sfârşitul Liturghiei cuvântului, diaconul spune: „Câţi sunteţi catehumeni ieşiţi!”. Liturghia credincioşilor (în cadrul căreia se sfinţesc pâinea şi vinul şi se împărtăşesc membrii Bisericii), începe cu exclamaţia: „Câţi suntem credincioşi, iarăşi şi iarăşi, în pace, Domnul să ne rugăm!”.
Catehumenii, adică cei încă nebotezaţi, dar care erau iniţiaţi în învăţătura şi viaţa Bisericii, de către unii dintre membrii Bisericii, specializaţi pentru acest lucru, părăseau, la cuvintele diaconului, spaţiul Bisericii. Numai cei credincioşi, adică cei care fuseseră botezaţi anterior, mai rămâneau în Biserică până la sfârşitul Liturghiei şi se puteau împărtăşi.
În practica liturgică primară a Bisericii, Sfânta Euharistie era primită numai de cei botezaţi şi miruiţi cu Marele mir. Iar Botezul era primit de către cei, care nu cunoscuseră până atunci Sfintele Taine ale Bisericii. Însă nu exista în practica credincioşilor Bisericii, ideea speculaţiilor privitoare la natura /firea sau felul Sfintelor Taine.
Ceea ce exista în Biserica primară era un consens şi o învăţătură clară a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în ceea ce priveşte Sfânta Euharistie, care era văzută ca pâinea şi vinul, care devin /se fac, cu adevărat, Trupul şi Sângele lui Hristos. Însă nu se încerca nicio speculaţie asupra faptului, cum se petrece un astfel de lucru. Şi eu m-am întrebat, adesea, dacă nu e un lucru lipsit de evlavie să mă întreb aşa ceva.
De asemenea, Sfântul Botez, era înţeles ca o unire a noastră cu Hristos, Cel mort şi înviat, ca Botez săvârşit în Trupul lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi curăţire a noastră de toată fărădelegea. Şi Sfânta Euharistie era văzută cu aceleaşi urmări dumnezeieşti în viaţa noastră, ca şi Sfântul Botez.
Realitatea eclesială a Botezului, cu tot ce se petrecea atunci, făcea parte din învăţătura de credinţă a Bisericii. De aceea, Botezul nu era o problemă colaterală credinţei Bisericii.
Pe de altă parte, nu vom găsi nicăieri, la primii Părinţi ai Bisericii, o învăţătură eminamente simbolică sau anamnetică a Sfintelor Taine. Şi aceasta, pentru că simbolismul liturgic nu putea să se dezvolte fără o filosofie nominalistă, în cadrul căreia să se exprime. Însă interpretarea simbolică a Tainelor nu a existat în canonul primar al cugetării Bisericii.
Relaţia dintre Taine şi Icoane însă e o chestiune de secol 8 d. Hr., o problematică răsăriteană, care va fi dezbătută la Sinodul VII Ecumenic. Cei care se opuneau zugrăvirii şi cinstirii Sfintelor Icoane, care era o practică tradiţională a Bisericii, au adus argumentul, cum că „Sfânta Euharistie este singura şi reala icoană” a Bisericii şi că numai ea trebuie venerată. Existau iconoclaşti, care considerau că Sfânta Cruce este o icoană, care trebuie venerată.
Răspunsul ortodocşilor, al celor care cinsteau Sfintele Icoane, a fost acela, că Sfânta Euharistie nu este o icoană, ci este realul Trup şi Sânge al lui Hristos. Aceasta a fost prima distincţie netă, care s-a făcut atunci, în cadrul disputei cu iconoclaştii.
Icoanele sunt reprezentări ale Domnului şi ale Sfinţilor Lui şi ele nu sunt identice cu cei care sunt reprezentaţi pe ele. Icoana lui Hristos nu este Hristos Însuşi, în mod idolatric, şi Icoanele sunt altceva decât Trupul şi Sângele lui Hristos euharistice.
Sfântul Teodor Studitul este unul dintre cei care au dat semnificaţiile limbajului dogmatic iconografic. El a subliniat foarte mult, în scrierile sale, cum anume e reprezentat cineva în Icoană?
Terminologia trinitară şi hristologică a Bisericii a fost foarte mult dezbătută până în secolul 6 d. Hr., pentru a se preciza ce înseamnă persoană sau ipostas şi esenţa, fiinţa sau natura unei persoane şi relaţia dintre persoană şi natură. Din acest motiv, Sfântul Teodor Studitul a precizat faptul, că Sfintele Icoane sunt reprezentări ale lui Hristos (şi ale Sfinţilor), însă nu şi ale fiinţei lui Hristos.
De ce? Pentru că definiţia reprezentării ne spune, că o fiinţă nu poate fi reprezentată/iconizată /pictată. Însă poate fi pictat un om, adică o persoană.
Icoana lui Hristos însă, nu face altceva, decât să afirme faptul, că Hristos S-a făcut om, dar nu un om fără caracteristici personale. Hristos, cu adevărat, a luat firea noastră şi ea se regăseşte în persoana lui Hristos. Din acest motiv, Sfântul Teodor a învăţat faptul, că Sfintele Icoane au fost recunoscute de Sinoadele anterioare ale Bisericii şi de aceea, a afirmat venerarea Sfintelor Icoane, ca expresie plenară a învăţăturii Bisericii.
Icoana „îl face prezent, pe cel la care se referă”: a dogmatizat Sinodul VII Ecumenic. Dar prezenţa iconică a lui Hristos sau a Sfinţilor este o „reprezentare a persoanei” lor, o „reprezentare ipostatică” – în termenii Sfântului Teodor Studitul – şi Icoanele nu sunt, acelaşi lucru, cu Sfânta Euharistie.
Depăşind limbajul sinoadelor, putem spune, că în Tainele Bisericii noi participăm la însăşi viaţa dumnezeiască.
În dialogurile teologice cu Apusul, Biserica Ortodoxă, afirmă, uneori, exisenţa doar a 7 Taine, ca şi Biserica Catolică, deşi Ortodoxia patristică afirmă şi tunderea în monahism ca Taină.
Însă ortodocşii nu au avut nimic mai puţin, la nivel liturgic, în primul mileniu, în comparaţie cu Apusul. Unii au afirmat, că nu există un număr limitat de Taine. Şi pot să stea astfel lucrurile, pentru că nu e o chestiune de dogmă această afirmaţie.
Însă cred că e mai bine să se spună, că Biserica vorbeşte despre faptul, că Dumnezeu S-a unit cu noi şi noi cu El, prin Tainele Bisericii. Însă prin aceasta, nu spunem că Dumnezeu nu Se poate uni cu noi şi în alt fel, decât în mod sacramental.
Mai mult decât atât, lumea are un caracter iconic. Lucrurile însele nu sunt numai ceea ce sunt, ci ele au un sens dincolo de ele. Pentru lumea secularizată însă, lucrurile sunt numai simple obiecte şi de aceea, relaţiile dintre ele sunt numai la nivelul minţii umane, care face interconexiuni între ele.
Însă secularismul a ştampilat modul de gândire al contemporanilor noştri, fapt pentru care omul contemporan e atât de trist.
Dar Biserica, în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic, afirma faptul, că „Icoanele fac, prin intermediul culorilor, ceea ce face Scriptura, prin intermediul cuvintelor”, făcând astfel conexiunea între Icoane şi Scriptură, mai degrabă, decât între Scriptură şi Taine.
Dar noi Îl găsim pe Hristos, în mod iconic, în Scriptură şi astfel cunoaştem prezenţa Sa. Ni s-a dat adevărul, dar în reprezentare iconică şi în întâlnirea cu ea şi cu Scriptura. Şi acest mod de a gândi Scriptura nu este acelaşi lucru cu adevărul propoziţional al gânditorilor „Reformei”. Adevărul propoziţional funcţionează bine, numai într-o lume secularizată, unde există numai lucruri. Pentru că adevărul, într-o lume secularizată, se înţelege ca o sumă de idei şi nu ca o întâlnire cu Dumnezeu.
Noi putem să cunoaştem Adevărul, însă propoziţiile despre adevăr sunt adevărul în forme precare. Eu cred că învăţătura despre Sfintele Icoane este adevărată. Însă ce putem să spunem despre Icoane nu este acelaşi lucru cu a sta în faţa Sfintelor Icoane, a le cinsti şi a ne întâlni, în mod personal, cu Hristos, prin intermediul lor.
Pentru că Scriptura, citită cu adevărat, este o întâlnire cu Hristos cel viu. Şi aceste întâlniri cu Domnul, ştim cu toţii, nu pot fi exprimate, pe deplin, în cuvinte.
La Vecernia ortodoxă, după cum ştiţi, avem, la început, psalmul 103, în care, la versetul 25, citim: „Cât de multe sunt lucrurile Tale, Doamne! Întru înţelepciune le-ai făcut pe ele”. Cinstirea lucrărilor lui Dumnezeu este, de fapt, o recunoaştere nu a ce s-a făcut, ci a Celui care le-a făcut.
De aceea şi icoanele sunt numite adesea „ferestre spre cer” şi Biserica trebuie să propovăduiască astăzi, cu putere, despre aceste ferestre către Dumnezeu. Căci noi nu trăim ca nişte lucruri printre alte multe lucruri, ci trăim, cu multă teamă şi minunare alături de creaţia din jurul nostru, cea atât de diversă, care a fost făcută întru înţelepciune de către Dumnezeu.
Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta, Doamne! Aşa au spus Îngerii, care văd ceea ce noi refuzăm să vedem şi care ne descoperă, în mod continuu, această icoană a creaţiei lui Dumnezeu, numai să avem ochi, ca să o vedem.
Astfel există o distincţie tradiţională ortodoxă între Icoană şi Taină, dar ambele ne aduc bunele vestiri ale iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Ambele ne deschid cerul şi pământul, pentru o întâlnire cu Dumnezeu şi pentru comuniunea cu El şi între noi.
A învăţa să trăiască în această lume şi cu Dumnezeu în acelaşi timp este un drum greu pentru omul modern. Noi suntem, după cuvintele lui C. S. Lewis, „oameni fără inimă”, pentru că am pierdut cunoaşterea inimii, această mare taină a omului.
Sfintele Icoane şi Sfintele Taine sunt o întoarcere spre acea înţelegere dumnezeiască, care e mântuirea oamenilor, care acum nu au inimă.