Dorin Streinu, Leoaica fericirii (vol. 13 de versuri, 1997) [1]

***

Motoul volumului:

„Că la nunta mea
A căzut o stea”

(balada Mioriţa)

*

El şi ea

Viaţa este drumul meu spre tine
şi drumul tău spre noi,
spre sufletele noastre.

Eu fac un pas
spre mine,
pentru ca să facem, spre noi înşine,
paşi,
presăraţi cu grijă,
cu mare grijă
de pădurar,
de cel care apără pădurea
de umbră şi de uscătură.

Eu ştiu foarte bine,
că eu fără tine nu exist
şi tu, fără mine,
te prefaci că eşti fericită,
un fel de a nu crede în fericire
şi de a o dispreţui.

Dar, să ne luăm de mână şi
să fim fericiţi!

Să nu căutăm fericirea în urma noastră
ci în faţa noastră,
ca un covor roşu, regesc,
pe care trece el
şi ea
spre dincolo.

*

Incantaţie

Eu am nevoie de mâna ta
subtilă
pusă pe fruntea mea febrilă.

Eu am nevoie de părul tău
frumos,
ca să mă apere de gândul
dureros.

Eu am nevoie de ochii tăi
scrutători,
ca în cuvinte să mă botez
cu ninsori.

Eu am nevoie de tine, iubito,
eu am nevoie de dragostea mea de păun,
pe buza-ţi de smarald,
în tristeţi, cu dor, să mă spun.

*

În sărutul trubaduric

Ne sărutăm până
obosim de tăcere.

Ne dor frunzele copacilor,
până când frunzele copacilor
se îndrăgostesc privindu-ne pe noi
îmbrăţişaţi.

Ne sărutăm
şi nu ne mai oprim,
nu ne mai gândim,
parcă am încetat
să mai înţelegem ceva.

Lăsăm să curgă,
pe lângă noi,
timpul.

Iar noi ne sărutăm,
ne ţinem în braţe,
fără ca să ştim că facem
acest lucru
în faţa frunzelor de copac.

*

Doamne, m-am reîntors acasă…

Doamne, aici, mi-am găsit loc
şi mi-am făcut gând de iubire.

Mi-am pus ferestre
şi am băut un pahar cu apă,
pentru că sănătatea mea e sănătate
de om de cursă lungă.

Am mâncat,aici, lângă cuvinte
şi mi s-a făcut puţin teamă,
o nelinişte că eşti acasă
şi că nu mai vrei să pleci.

Dar trebuie să colind…
Mai e mult până la odihnă.

Însă acum sunt cu fruntea deschisă
şi cu zâmbet calm pe ochii inimii.

Trebuie să plec în alte locuri,
în ale ţări.

Trebuie să vin din alte locuri,
din alte ţări
şi să nu-mi dau seama
şi să nu-mi dau seama,
că eu am plecat de acasă,
că eu, un timp, nu am mai fost pe-acasă.

Acum, Doamne, am dat de femeia mea,
am dat de lumină în casă.

Aveam nevoie de lumină,
de lumină ca a soarelui.

Acum sunt mulţumit.
Ba cred că am lumină prea multă,
am lumină de risipit,
de risipit pe oriunde se găseşte.

Şi acum nu ştiu ce să Te mai rog,
Dumnezeul meu.

Nu mai am cuvinte
ca să mă mai rog.

Aşa, Doamne, fă, după cum există linişte,
să am aici, odihna mea,
care să mă ţină acasă!

*

Despre ştiinţă şi neştiinţă

A şti firul de iarbă înseamnă a fi fir de iarbă,
copile scump.

Trebuie să gândeşti ca el, să simţi
ca el, să suferi pentru el.

Dacă suferi pentru un fir de iarbă
ştii să suferi şi pentru tine
şi pentru ea
şi pentru toţi,
pentru toţi ceilalţi.

Nu te minţi pe tine şi să nu mă minţi
nici pe mine.

Dacă ştii adevărul, spune-mi-l!
Dar simplu, foarte simplu
sau deloc.

Lasă-mă pe mine să-l observ.
Şi, dacă îl observ, atunci
ştii ce este iarba, care înmugureşte
şi se pleacă vântului
cu seninătate.

*

Alături de tine

Eram doar noi doi
şi soarele ni se pierdea
în umeri,
atunci când ridicam paharul plin,
înnoptând câte o stea,
câte o stea micuţă.

Cine ne purta prin cimitir
era un înger,
cu care vorbeam ca un om,
deşi era o piatră
ce îmi asculta umbra.

Umbra mea se pierdea în
umbra lui.

Şi era uimitor, când nu mai aveam umbre
şi aveam gândurile simple,
ca descoperirea adevărului.

Umblam tihniţi,
inimaginabil de copţi,
pierzându-ne printre trenurile,
care rugineau
în fruntea norilor.

Atât eram de încrezători,
bărbaţi frumoşi,
ai unui suflet
care visează.

*