Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 22 august 2009

Spaţiul ca întâlnire cu Dumnezeu şi cu oamenii

[viddler id=d7698f25&w=437&h=370]

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

4. Supraspaţialitatea lui Dumnezeu şi participarea creaturilor spaţiale la ea

a) Spaţiul, ca mediu al comuniunii cu baza în Sfânta Treime

p. 139-141

Constatări pe vârf de marmeladă

sa se faca odata lumina in noi

Nu prea mai există marmeladă. Cândva, marmelada era un dulce, ceva de dulce pentru inima copilului. Luai puţină, pe vârful cuţitului şi o întindeai pe  felia de pâine. Mâncai bine, mai luai şi un măr, un strugure sau o felie de pepene şi…trăiai o copilărie plină de isteţime şi de candoare, plină de  vise mari, cu tot plictisul închiderii noastre ideologice.

Ce fel de copilărie isteaţă se mai poate trăi astăzi? Poate că se mai poate… şi se poate din belşug, acolo unde câmpul, muntele, izvorul şi… sărăcia, mai ales sărăcia…îţi umezesc copilăria. Însă la bloc, copilul e ţinut departe de viaţă, de viaţa câmpului, de viaţa animalelor şi a păsărilor, de viaţa căzăturii, de viaţa mizeriei…fapt pentru care, nu trebuie să te miri, că, mai târziu, nu ştie să lupte cu sine, cu fricile şi neşansele sale.

Toţi avem de câştigat şi de pierdut lucruri, după care tânjim sau ne dor. Când eram mai mic îmi spuneam, că trebuie să ating performanţele cutare şi cutare, că acela e rostul meu în viaţă.  Era adevărat: gândeam bine, chiar foarte bine pentru anii mei puţini.

Numai că eu doream să creez, să scriu, să fiu (ca şi acum), fapt pentru care m-am schimbat tot timpul…dar cei care erau de vârsta mea, dar lumea din jurul meu… nu s-a schimbat aproape de loc. Doar eu m-am schimbat profund, la modul absolut. Cei din jurul meu au stagnat. Au rămas la fel.

Nu cunosc pe nimeni din prietenii mei de copilărie, care să se fi schimbat radical. Pentru ei, lumea e cam aceeaşi…şi nu au orizonturi nici mari şi nici veşnice.

Ce te faci într-o lume, în care, numai puţini vor…altceva? Ce te faci, când înţelegi, că doar tu eşti altul…şi toţi au rămas la fel, pentru că prostia şi nemunca abisală e sensul lumii noastre?

Da, prostia şi lipsa de muncă reală, de muncă creatoare sunt substanţa existenţei celor mulţi, fapt pentru care nu se stresează de loc să se schimbe, în sensul schimbării minţii şi al ascezei ortodoxe, care cere continua curăţire de patimi.

Pe măsură ce mă simt altul, pe măsură ce cresc în relaţia cu Dumnezeu şi în cunoaştere…mă simt din ce în ce mai singur şi mai neînţeles. La modul real şi nu închipuit.

Pentru că nu mai găsesc prea mulţi oameni sau mai deloc, care să aibă căutări şi trăiri abisale, ci numai copii tineri şi copii în vârstă, care se gândesc la cât de frumoşi, deştepţi şi înalţi sunt ei, dar nu iese nimic din ei…nici măcar…troscot.

Despre acest pericol, al singurătăţii abisale şi al faptului de a nu fi iubit, pentru că nu eşti înţeles, se vorbeşte foarte puţin în Biserica noastră şi în teologia ortodoxă. Creşterea în sfinţenie este o creştere în singurătate şi în neînţelegere. Nu e o bucurie, sfinţenia, în relaţiile cu oamenii, ci o corvoadă. De ce? Pentru că cel Sfânt gândeşte, se simte, vorbeşte, se manifestă…în alt fel decât ceilalţi, pentru că el este altfel.

Altfel în mod fundamental.

Bineînţeles că şi Sfinţii sunt oameni, că şi ei merg la veceu, că şi ei au boli, că şi ei se spală, mănâncă, respiră, greşesc mai mult sau mai puţin…Însă, la nivelul experienţei nu au, cel mai adesea, cui să transmită, cu adevărat, ce cred şi simt, pentru că, nu au cui.

Priviţi cărţile Sfinţilor Părinţi! Cât de mari şi neînţelese sunt şi acum şi vor fi şi peste o mie de ani! Câţi i-au înţeles? Câţi l-au înţeles şi l-au iubit pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pe Sfântul Simeon Noul Teolog? Doar 1-2, pe fiecare în parte, de-a lungul întregii vieţi.

Şi… restul ce au făcut?

Un alt loc de reflecţie…De ce vieţile Sfinţilor români sunt atât de scurte şi datele despre ei sunt atât de insignifiante…dacă noi suntem credincioşi şi îi iubim pe Sfinţi? De ce nu ne-am luat notiţe? De ce nu ne luăm notiţe (pentru că şirul Sfinţilor Bisericii nu s-a încheiat încă)?

Pentru că nu ne interesează Sfinţii, geniile, marii oameni ai istoriei, eroii…Nu ne interesează decât pe foarte puţini. De ce? Pentru că e un efort imens să te apropii de Sfinţi, de genii, de eroi. Trebuie să renunţi la tine, pentru ca să fii cuprinzător, să înţelegi multe.

Şi dacă renunţi la tine şi te deştepţi şi nu mai eşti orb, în prostia ontologizată de păcat, nu te mai poţi întoarce înapoi…ci trebuie să mergi înainte. Şi, ca să avansezi, trebuie să vrei să fii valoric. Şi dacă eşti altul, atunci nu te mai înţelegi cu nimeni din ceilalţi, ci numai cu cei de seama ta, de calibrul tău.

Cred că aţi văzut-o şi pe asta…A murit un mare preot, un mare artist, un mare mare…şi vine reportera sau reporterul şi întreabă pe rude, vecini, cunoscuţi, pe gură casă…ce părere au despre…cel adormit. Însă, se pare, că nu îşi pun problema, dacă l-au înţeles vreunul pe cel…mare.

Ce, dacă e mama, fratele, ruda sau vecina mea…şi nu mi-au citit nicio carte şi nu au stat de vorbă cu mine, în mod fundamental, pot să ştie ce cred eu sau cine sunt eu? Normal că habar au cine sunt. De ce? Pentru că doar eu sunt altul (pentru că mi-am dorit şi îmi doresc asta continuu), pe când ei, cunoscuţi sau rude ale mele, mă cunosc la faţă, vorbesc banalităţi cu mine, lucruri de duzină…şi niciodată lucruri mari. De ce? Pentru că nici nu pot să o facă şi nici nu şi-o doresc.

Însă, Doamne fereşte!, dacă faci vreo gafă şi ajungi la tribunal, şi vin rudele sau prietenii tăi şi dau mărturie pentru sau împotriva ta, te poţi îngrozi la ce  ţi-ar auzi urechile. De ce? Pentru că se elimină, din start, în justiţia de drept uman, gradul valoric şi duhovnicesc al celui care dă mărturie. Cel care dă mărturie, crede justiţia umană, că e nevoie să spună doar ce a văzut şi ce a auzit…Însă ce vezi şi ce auzi se poate interpreta diferit şi la diverse nivele, de către fiecare om în parte.

Iar pentru un om duhovnicesc, cu atât mai mult, mărturiile despre el sunt de la sfinţenie la abjecţie, pe măsura celor care vorbesc despre el. Una e să vorbească despre un Sfânt alt Sfânt şi alta e să vorbească un om orb, bont la vederi profunde.

De aceea, repet, sfinţenia nu e trăită ca o mare binecuvântare între oameni, ci ca o mare durere. Da, în relaţie cu Dumnezeu, să simţi cu toată fiinţa ta, că eşti plin de slava lui Dumnezeu şi că vezi şi înţelegi lucruri inexprimabile e o mare fericire, cea mai mare fericire posibilă a unui muritor. Dar, când stai de vorbă cu oamenii, când te mişti printre ei, când le asculţi gândurile şi păcatele, modul îngust în care îşi trăiesc existenţa şi se proiectează în lucrarea lui Dumnezeu…e o mare durere, o tristeţe enormă, pentru că nu găseşti oameni cu gânduri întraripate, ci numai pietre de moară.

Tocmai de aceea şi Sfinţii au nevoie de prieteni pe măsură. Au nevoie de duhovnici pe măsură, de confidenţi pe măsura lor, de prieteni, ucenici, rude, credincioşi pe măsura lor. Nu doar ei mari şi noi mici! Pentru ca să fie ceva frumos, din ambele părţi, trebuie să fim şi noi vrednici de ei.

M-am uitat (după ce doamna preoteasă, soţia mea, a editat articolul referitor, la ce a spus doamna preoteasă Argentina despre Fericitul Constantin) la nivel online, ca să văd câte fotografii ale preotesei Argentina, soţia şi omul de-o viaţă al Părintelui Galeriu, există. Nu am găsit niciuna! Dar absolut… niciuna.

De ce? Pentru că în egoismul celor care l-au iubit pe Părintele Galeriu, toţi s-au gândit la el şi la cum ar fi ei cu el…nebăgând-o în seamă pe preoteasă, pe cine?, tocmai pe cea cu care Părintele Galeriu a trăit o jumătate de veac.

Pentru mine asta e inadmisibil! Nu poţi să îl iubeşti pe un Sfânt şi să fii indiferent faţă de familia lui, de şcolile făcute de el, de locurile pe unde a fost, de cărţile şi de lucrurile rămase de la el.

Dacă cineva doreşte să îmi spună, că se poate iubi in vitro, adică făcând abstracţie de viaţa Sfântului şi de cele ale lui şi că noi iubim numai persoana lui, doar pe ea, atunci acel om nu are simţăminte ortodoxe. Pentru că ortodoxul, care iubeşte pe cineva, iubeşte, prin acela, tot ce iubeşte acela.

Raportarea aceasta exclusivistă la Sfinţi e semn că e mult egoism în iubirea noastră. Şi, mai ales, că noi gândim sfinţenia în mod abstract, fantezist, când sfinţenia se personalizează în om în mod real şi e în el tot timpul, oriunde ar merge şi ar fi acela.

Tocmai de aceea Sfântul nu e Sfânt numai la Biserică, ci şi la piaţă, şi la veceu, şi pe câmp, şi în pădure, şi acasă, şi pe tren, şi când taie lemne, şi când spală vase, şi când se spală, şi când e în pat cu soţia (dacă e căsătorit) şi când cade în păcat gândeşte altfel păcatul decât noi şi când primeşte daruri dumnezeieşti, nu le consideră niciodată ale sale sau nu se crede vrednic de ele.

Pentru el sfinţenia e viaţa lui de zi cu zi. Tocmai de aceea are nevoie de prieteni pe măsură…şi nu de oameni, care să-l tragă înapoi, să îl chinuie tot timpul sau, dimpotrivă, să îl ironizeze şi să îl hărţuiască cu întrebări stupide şi părut interesante.

E nevoie, din când în când, să întindem marmelada pe pâine. Să stăm cu noi şi să vedem: cât suntem ceea ce credem că suntem şi cât ne minţim despre ceea ce suntem? Adică: cât de şarlatani suntem cu noi înşine? Cât de bandiţi suntem cu noi şi cu cei de lângă noi? Cât de farisei şi de cruzi şi de proşti şi de orbi?

Sunt întrebări care trebuie să ne pocnească în moalele capului şi să ne facă să începem să gândim despre noi la modul serios. În afară de luarea vieţii noastre la modul foarte serios…nu rămâne din noi, decât beteala bradului aruncat la tomberon.

Marmeladă…şi un brad aruncat la tomberon…

Un tomberon…şi marmeladă…

Multă murdărie…

Prea multă…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno