sfantul ierarh isaac al ninivei

***

Cele trei fragmente anterioare

*

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 352: „o beţie a gândurilor”.

Ibidem: „marea trupului”

Ibidem: „stomacul gol face cugetul nostru un loc pustiu”

p. 354: exemplele de oameni căzuţi în păcat şi reveniţi la pocăinţă ni s-au păstrat, în mod tradiţional, pentru ca „omul să ajungă la pocăinţă şi să nu mai păcătuiască fără grijă. Căci Dumnezeu a pus frica în toate Scripturile şi a arătat că păcatul este urât de El”.

p. 357: „Înaintea tuturor patimilor stă iubirea de sine. Iar înaintea tuturor virtuţilor, dispreţuirea odihnei”.

Când vrei să te odihneşti pe tine şi să îţi faci toate poftele, atunci începi să păcătuieşti. Când începi să lucrezi virtutea se vede, că nu te mai uiţi la tine şi la odihna ta păcătoasă, ci la munca ascetică şi teologică, care te zideşte.

p. 361-362: „Pocăinţa s-a dat oamenilor după Botez, ca un har peste har. Căci pocăinţa este a doua naştere din Dumnezeu şi darul, a cărui arvună am primit-o prin credinţă, îl primim şi prin pocăinţă”.

p. 362: „Pomul vieţii este dragostea lui Dumnezeu”, e dragostea de El.

p. 363: „Pâinea cerească este Hristos, Cel ce S-a pogorât din cer şi a dat lumii viaţă. Şi aceasta este pâinea Îngerilor.

Cel ce a aflat dragostea mănâncă pe Hristos; Îl mănâncă pe Hristos în fiecare zi şi ceas şi se face prin aceasta nemuritor”.

Românul spune: „Mânca-l-aş de băiat frumos!”. Şi nu vrea să spună că l-ar omorî şi l-ar mânca, precum un canibal, ci că e atât de frumos copilul cu pricina, atât de frumos, încât l-ar băga în inima lui şi l-ar face una cu sine.

Tot la fel: iubirea pentru Hristos ne face să nu mai vrem să fim cu altcineva în afară de El. Vrem să Îl facem una cu noi. Şi El Se face una cu noi tot timpul, dacă Îl iubim fără saţiu.

p. 363 : vinul care veseleşte inima omului, de la Ps. 103, 16 este harul iubirii de Dumnezeu.

p. 364. Frica de Dumnezeu e cârmaciul corăbiei pocăinţei şi ea ne face să ajungem la limanul dragostei de Dumnezeu.

Ibidem: „Nu există gând bun, care să nu se ivească în inimă venind din harul lui Dumnezeu”.

p. 365: „Omul, care a ajuns să-şi cunoască măsura neputinţei lui a ajuns la desăvârşirea smereniei”.

Adică omul, care a văzut cât de mare e slăbiciunea lui şi cât de repede cade în păcat fără ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns la smerenie desăvârşită, pentru că nu se mai încrede în sine, în răbdarea şi înţelepciunea sa, în puterea sa de a lupta cu păcatul.

El a înţeles că e prea slab, cel mai slab cu putinţă, dacă Dumnezeu nu îl sprijină o secundă în lupta sa cu patimile sale.

Ibidem: Inima care mulţumeşte continuu lui Dumnezeu, care se bucură de Dumnezeu, atrage darurile Sale întru ea.

Ibidem: „Cel mândru este lăsat [de Dumnezeu n.n.] să cadă în hulă; şi cel ce se trufeşte pentru virtutea cu fapta e lăsat să cadă în curvie. Iar cel ce se trufeşte cu înţelepciunea lui e lăsat să cadă în cursele întunecoase ale neştiinţei”.

Aici Sfântul Isaac se referă numai la oameni credincioşi şi nu la oricare om. Cel care se mândreşte cu cunoaşterea lui teologică e lăsat de Dumnezeu, în mod pedagogic, să ajunsă la necredinţă şi la hulă faţă de Dumnezeu în momentele de mare dramatism ale vieţii lui.

Cel care se crede Sfânt numai pentru faptele sale de milostenie sau pentru asceza sa e lăsat de Dumnezeu să cadă în curvie, pentru ca să îşi dea seama, că fără meşteşugul interior al virtuţilor şi fără smerenie, asceza nu e un bun în sine.

Iar cel care se încrede în cunoaşterea sa teologică şi în experienţa sa ascetică şi duhovnicească e lăsat să cadă în erezii şi în păreri dubioase, pentru ca să înţeleagă, că înţelepciunea se strică dacă e stagnantă, dacă nu e mereu umplută de slava lui Dumnezeu şi de noi experienţe sfinte, care să aducă şi mai multă iubire şi smerenie în viaţa noastră. Mai multă lepădare de sine ca până acum.

p. 366: „Iertarea a toată greşeala este semnul milei şi al dragostei” în inima cuiva.

Ibidem: „Dumnezeu ceartă din dragoste, nu ca să se răzbune…ci voieşte să vindece chipul Lui”, adică pe om.

p. 372: „sufletul milostiv va fi înţelepţit de Dumnezeu”.

p. 373: „Precum nu se nasc copiii fără mamă, aşa nu se nasc patimile fără împrăştierea cugetării şi nici păcatul împlinit, fără convorbirea cu patimile”.

Ibidem: înmulţirea răbdării în sufletul nostru e semnul faptului, că „am primit în ascuns harul mângâierii”, că Dumnezeu ne întăreşte mereu cu harul Său.

p. 376: „Sâmbăta adevărată şi neasemănată este mormântul”, adică adevărata odihnă a omului.

p. 379: sărutarea crucii Stăpânului, închinarea şi metaniile.

p. 385: „rugăciunea însingurată”.

p. 395: Semnul celor desăvârşiţi : „de vor fi predaţi de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor sătura de ei”.

p. 398:  calea împărătească a mântuirii şi cărările scurte spre desăvârşire ale celor plini de dorul de Dumnezeu.

p. 399: „cărările scurte ale virtuţilor sunt virtuţile cuprinzătoare”, sunt virtuţile, care înglobează zeci de virtuţi, ca dragostea de Dumnezeu, iertarea şi smerenia.

Ibidem: Nepătimirea nu consta în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi.

p. 403: „Cel smerit nu se simte niciodată înteţit, grăbit şi tulburat. În el nu sunt gânduri înfierbântate şi uşuratice”.

Did you like this? Share it: