Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 24 august 2009

Puterea de a spune nimicuri

cand graul e inca verde

Am fost fascinat (cu sensul de captivat şi nu de încântat), subjugat de emoţie, poate dintotdeauna, de oamenii care spun nimicuri…De oamenii care spun nimicuri, cu aerul, că au mai scris, încă odată, Sfânta Scriptură. Sunt fascinat, uluit de seninătatea cu care spun cele mai mari inepţii, de aerul lor galant, care mă îngrozeşte, îmi seacă orice urmă de dorinţă de a face ceva magistral.

Sunt fascinat de oamenii care se plac pe ei înşişi, care se adulează pe ei înşişi, care se socot nişte mici dumnezei, pe care îi seceră o răceală, un tetanus sau o enterocolită. Ce păcat! Nişte dumnezei atât de casanţi…

Însă îmi place să văd cât timp îţi ia să te pensezi, să îţi faci manichiura, să îţi înozi părul în mii de şuviţe, să te bărbiereşti pe faţă sau pe picioare…Sunt fascinat de glumele proaste, de accesele de isterie, de găselniţele stupide, care mă îngrozesc, de apucăturile grobiene, de laşitatea perfidă şi rece, care nu tremură când minte, care nu iartă niciodată, de răzbunarea cu ochi luciferici…

Mai am puţin şi fac 32 de ani şi nu am înţeles, nici până la această oră, cum poţi să scrii un articol banal sau să vorbeşti ceva, despre mere acre sau  despre inelele lui Jupiter…şi oamenii să caşte. Nu am avut ocazia ca cineva să caşte, atunci când am vorbit.

Nu am înţeles însă, nici cum e să nu fii observat, când mă duc pe undeva, cum e să fiu un tip banal, fără personalitate şi fără bun gust. Şi, vai, mi-aş dori, în unele clipe să fiu un om şters, fără inimă, fără conştiinţă, grobian, bădăran până la exasperare, ca să văd cum se comportă un alt grobian, lângă mine.

Îmi doresc să ştiu cum e în ipostaza, ca să nu fiu enervat de toate lucrurile care mă disperă acum.  Adică cum e să fii în partea opusă, să fiu rece, sadic, nesimţit, farsor, să mint şi să fur din priviri….şi, în acelaşi timp, să fiu considerat un „băiat de treabă” sau „un om cu personalitate”, un de-al nostru.

Pentru că asta mă fascinează de fapt: cum pot mitocanii şi inapţii să fie „oameni de treabă” şi hipergenialii să fie consideraţi, toată viaţa, nişte pierde vară iar, după moarte, să-i facem dumnezei ai ştiinţei şi ai culturii? Cum? Dacă ştiţi răspunsul, spuneţi-mi-l şi mie, pentru că îmi doresc să-l aflu!

Am încercat, de nu ştiu câte ori, să fiu altul decât sunt. Nu mi-a ieşit deloc. Chiar şi atunci, când am vrut să scriu o literatură foarte joasă şi disperant de proastă, în mod voit, n-am putut să conving pe nimeni…că sunt din tagma proştilor. Eu, de când mă ştiu, am fost cu deştepţii…şi niciodată asimilat cu proştii.

Tocmai de aceea îmi place să ştiu cum e să pierzi timpul degeaba şi să te crezi împlinit, cum e să vrei să fii animal la cravată şi şezlong, cum e să vrei să fii neam prost şi, deopotrivă, să te lauzi cu asta ca şi când ai avea un premiu Nobel pe masă.

Aş putea angaja un profesor, care să îmi predea: prostia, bineînţeles, la nivel academic, în aşa fel încât să fiu, măcar pentru o săptămână, un pierde vară? Nu ştiu…

Însă, până atunci, rămân cu fascinaţia vie pentru cei care văd filme proaste, citesc cărţi proaste, sunt robii modei, ai stereotipiilor, au căsnicii deplorabile, au copii proşti şi ursuzi, sunt proşti, sunt nesimţiţi, sunt tocsuni, sunt răi, sunt răzbunători, sunt ai dracu, cum se spune, păcătos,  pe româneşte.

Rămân cu o fascinaţie vie, probabil, sordidă. Însă, până nu o descifrez, până nu o înţeleg, nu pot să mă împac deloc cu ce trăim, cu ce gândim,  cu ce scriem, cu ce mâncăm…şi care sunt, în mare măsură, lucruri şterse, parazitare, superflue.

O „gingăşie” nerecomandată

asceza palmierului

Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare [legături, închisoare]
Pre ceia ce-s chişavi [îndărătnici, răi] da-le-va strânsoare,
I-a pune movile ca şi în pustie,
Să şază mormânturi, pentru gingăşie.

Versurile sunt din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (Ps. 67, 25-28). Le-am evocat pentru că ne dau prilejul să adăugăm încă un termen la Dicţionarul nostru: gingăşie sau gingăşitură.

Într-un mod cu totul neaşteptat, gingăşie nu indică aici ceea ce ştim noi, ci este sinonim cu desfătarea, îmbuibarea, iubirea de plăceri.

Poate că sensul nu ar fi fost atât de evident, în contextul de mai sus, dacă Dosoftei nu ar fi repetat  – cu aceeaşi trimitere la nerăbdarea nesăţioasă a evreilor în pustie, când au cârtit împotriva Sfântului Moise – această sintagmă şi în Ps. 77, din care reproducem versurile 85-90:

Ca arina [nisipul] mării sta de multe
Pasări pregiur tabără nezmulte
De mâncară şi să săturară,
Şi gingăşitura nu-ş uitară.
Şi nu căuta că li-i gura plină,
Ce poftiia pepeni şi slănină.

Gingăşitura aceasta e un corespondent al unui termen mult mai bine cunoscut, moleşeala patimilor şi a plăcerilor, a iubirii de confort şi viaţă uşoară. Ambele contexte dosofteiene îl circumscriu însă în sfera lăcomiei de mâncăruri bune.

Un alt context, din Letopiseţul lui Grigore Ureche, ne lămureşte şi mai bine în privinţa a ceea ce înseamnă acest cuvânt:

[Moldovenii] le-au ieşit înaintea turcilor la Podul Înalt, pre carii i-au biruit Ştefan-vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul. Că întăi au fost învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor cei gingaşi [=graşi, bine hrăniţi]. […]

Gingaş era deci un om (sau chiar un animal) care trăia bine, bine întreţinut.

În Biblia de la Bucureşti [1688], gingaşii (substantiv) înseamnă mai marii cetăţii.

Sensul acesta negativ s-a pierdut în limba română modernă.

Din dumnezeiasca experienţă a Sfântului Isaac al Ninivei [5]

sfantul ierarh isaac al ninivei

*

Pentru primele 4 fragmente

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 407: „patimile sunt un adaos dintr-o pricină sufletească. Pentru că sufletul este prin fire nepătimitor”.

Ibidem : Sfântul Isaac credea, că chipul lui Dumnezeu se referă numai la suflet şi nu şi la trup.

p. 408: „patimile au intrat în suflet pe urmă [, prin păcat şi nu sunt constitutive persoanei umane n.n.] şi nu e drept să se spună, că patimile ţin de suflet”.

Ibidem: „sufletul suferă durerile împreună cu trupul, precum şi trupul, împreună cu sufletul”.

p. 408-409: 1. starea firească a omului: cunoaşterea prin simţuri şi prin minte

2. starea mai presus de fire: vederea dumnezeiască

3. starea potrivnică firii: mişcarea spre patimi.

p. 409: când Dumnezeu porunceşte ceva, care pare necuvenit [Sfântul Proroc Oseea se căsătoreşte cu o femeie curvă sau Sfântul Ilie Tesviteanul omoară pe preoţii mincinoşi].

p. 410: „virtutea este, în chip firesc, sănătatea sufletului”, pe când „patimile sunt boli ale sufletului”.

p. 412: „cele ce sunt ale firii [umane n.n.] nu vatămă firea”.

p. 413: cel curat cu mintea nu este cel care nu cunoaşte răul, ci „curăţia minţii este cugetarea [umană n.n.] ajunsă în cele dumnezeieşti [atât ca vedere extatică, cât şi prin contemplare şi cugetarea continuă la cele sfinte şi rugăciune n.n.], după lucrarea virtuţilor”, pe măsură ce ne-am umplut de harul dumnezeiesc, prin împlinirea virtuţilor.

Ibidem: „cercarea gândurilor [ispitele la nivelul minţii n.n.] înseamnă nu a se supune lor, ci a pune începutul luptei cu ele”, a începea să ne opunem, în mod vehement şi constant, ispitelor la nivelul gândurilor.

p. 414: „omul nu poate, până la moarte, să nu aibă gânduri şi război [interior, ispite continue n.n.], cât timp se află în viaţa trupului acestuia”.

Ibidem: „patimile se mişcă în tot cel ce poartă un trup, fie că voieşte, fie că nu voieşte”.

p. 415: există diferenţă între curăţia minţii şi cea a inimii.

Mintea se curăţeşte prin citiri dumnezeieşti, post, priveghere şi liniştire de sine, dar curăţia ei nu e statornică.

Curăţia inimii se dobândeşte „prin multe necazuri şi lipsuri şi prin depărtarea de părtăşia cu toate cele din lume şi prin moartea faţă de ele”.

Curăţia inimii e statornică şi îl face pe om, ca să nu se mai sperie de înfricoşătoarele lupte cu demonii.

p. 415-416: Curăţia dobândită fără prea mult efort trece repede. Cea însă, care se „câştigă prin multe necazuri şi zidită în vreme îndelungată nu se înfricoşează de vreun atac mic în vreo părticică oarecare a sufletului”.

p. 417: „dracii necuraţi” nu se apropie de noi, decât pentru a ne păcăli şi nu pentru a ne aduce vreun folos, vreun lucru benefic în viaţa noastră.

p. 417-418: „dracii nu au nicidecum putere să mişte în noi gândurile fireşti în cugetare. Căci e cu neputinţă fiilor întunericului să se apropie de lumină”.

p. 418: „dracii au repeziciune, dar nu lumină”.

p. 419: „Sfinţii Îngeri revarsă în noi din cunoştinţa lor despre mişcările lucrurilor, din cunoştinţa pe care o gustă şi o înţeleg ei mai întâi şi apoi ne-o predau şi nouă”.

Ibidem: „eu ştiu cu adevărat, că mintea noastră poate să se mişte şi fără mijlocirea Sfinţilor Îngeri, de la sine, spre bine, fără să fie învăţată. Dar cunoştinţa celor rele nu o primesc simţurile fără mijlocirea dracilor, nici nu se mişcă în ele”.

Adică, dacă fără Sfinţii Îngeri, mintea noastră luminată de har poate să înţeleagă şi să facă binele, păcatul îl învăţăm numai prin intermediul demonilor şi se mişcă în noi patimile numai prin lucrarea lor.

Tocmai de aceea Satana e numit tatăl tuturor păcatelor, al tuturor scârnăviilor, pentru că el a inventat păcatul şi ni-l insuflă şi nouă, ne momeşte cu el.

Ibidem: „binele e sădit în fire [în persoana umană n.n.], iar răul, nicidecum”.

p. 420: „mintea noastră are o putere naturală, de a se mişca spre contemplarea (vederea) dumnezeiască”.

p. 423: În veşnicie, Sfinţilor, Dumnezeu va da fiecăruia „ceea ce e potrivit cu vrednicia sa, de la Stăpânul, după măsura însuşirilor celor bune ale lui”.

Ibidem: „eu zic, că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii”. Vor fi biciuiţi, vor resimţi ca pe un mare chin, tocmai slava lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, pe care au urât-o toată viaţa.

Ibidem: Dragostea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi chinuie iar pe cei Sfinţi îi veseleşte.

p. 423-424: semnul desăvârşit al iertării păcatelor : când vom simţi, în sufletul nostru, că ne urâm păcatele pe care le-am făcut, cu desăvârşire, din toată inima şi când nu mai trăim, în mod potrivnic, lui Dumnezeu.

p. 424: „şi Sfinţii sunt cu lipsuri în privinţa desăvârşirii lor”

Ibidem: „Călătoria înţelepciunii nu are sfârşit. Cel ce o urmăreşte se înalţă până se uneşte cu Dumnezeu”.

p. 425: omul înţelept e cel care a cunoscut hotarul vieţii, moartea şi a pus hotar păcatelor.

Ibidem: e un om fără minte cel care vrea să fie înţelept în cele ale cunoaşterii lumii şi ale sufletului omenesc, dar nu se curăţeşte de patimi.

Ibidem:  în „viaţa în lăfăială…se ascunde mirosul ruşinii”.

p. 426: „Nu se poate apropia cineva de Dumnezeu fără necaz şi nu poate păzi dreptatea sa neschimbată fără El”.

Ibidem: „Lumea este o ispititoare, care atrage, prin poftirea frumuseţii ei, pe cei care o văd”.

p. 427: „crucea este voinţa, care e gata să primească orice necaz”.

p. 429: „chilia călugărului să fie în sărăcie şi în lipsuri”.

p. 432-433: „temelia a toată virtutea sunt postul, privegherea şi trezvia întru slujirea lui Dumnezeu, întru răstignirea trupului toată ziua şi toată noaptea”.

p. 433: „marele drum spre tot lucrul bun este postul cu dreaptă socoteală (cu discernământ)”.

Dorin Streinu, Leoaica fericirii (vol. 13 de versuri, 1997) [2]

numai de la inaltime vezi

*

Prima parte…e aici.

***

Reţeta mea de suflet

Ai rana apusului de soare în ochi
şi-ţi jur, că nu te vei vindeca de ea,
până nu te sărut cu inima
aerului târziu.

O văd eu
şi îţi spun cinstit,
cinstit ca în faţa icoanei,
că eu te pot vindeca de acest
con de umbră,
ce a căzut pe corzile chitarei.

Îţi voi cânta melodiile serii,
melodii cu vârstă plină
şi mă voi bucura,
când voi vedea că te vei vindeca,
deodată,
de apusul soarelui roşiatic.

Tu te vei vindeca
prin minunea mea de-a vorbi.

*

Repetarea festinului

Dezacordat sunt de pasul cerbului.

Mă plimb în acest oraş,
oraş care îmi suspină părul,
mâinile, tăcerea,
ca şi cum am adormit în somn;
somn verde şi dulce.

Dar eu
abia m-am trezit
şi am privit seara
în toată splendoarea ei castanie,
aşa cum îmi place mie:
în consoane de dor.

Am pus umărul
în tristeţea mea dezmărginită.

De aceea soarele,
cu mersul lui inocent,
a şters copilului
lacrimile sale de mamă.

*

Dansul metafizic

E greu să dai cu piciorul morţii,
când ea e lângă tine,
ca o soţie cu buze roşii.

E greu să nu săruţi moartea,
să nu o strângi de talie
şi să nu-i spui, uşor,
ca o adiere de răsuflare:
„Te aştept, iubito!
Vino să bem o gură,
împreună,
o gură de
îmbrăţişare!”

E greu,
e tare greu
să te ştii cu ea în piept,
ca ceasul într-un turn al Londrei,
bing-bang,
bing-bang,
bing-bang…

Eu să ascult încet
şi ea să mă sărute.

Eu să ascult încet
şi ea să mă îmbrăţişeze.

*

Compendiu pentru înflorire

Cât de naivi
şi de fericiţi suntem!

Cât de naivi am devenit,
pe lângă avioane şi maşini!

Alergăm în iluzii şi nu ştim
dacă suntem noi.

Ne facem muşuroaie de furnică,
termite care invadează nedescoperita
Americă de către Columb.

Calculăm centimetrul nostru de vis
cu un ochean prea mare,
cu care poţi privi
peştii din acvariu.

Nu ar fi bine să sperăm
totul de la viaţă?

Ah, ce iluzii scumpe
renegăm!

Şi tocmai,
tocmai iluzia ne aduce
cea mai mare fericire:
gândul la fericirea pe care nu o avem.

*


Călătorii străzilor mele

Pe străzile mele tânguitoare
stelele ascund tristeţea.

Pe străzile mele
călătorii îşi ascund tristeţea în stele.

Fără vârstă,
fără ocupaţie,
fără linişte,
ei îşi ascund tristeţea lor în stele,
o pun la lumină,
îşi pun tristeţea în lumină.

Ah, ce călători!
Ah, ce tristeţi infinite,
nepovestite,
stinghere!
Ah, ce străzi ca
niciunde!

Călătorii mei au o viaţă neliniştită.

Îi dor umbrele copacilor,
pisicile care miorlăie
sinistru,
bolile care nu au leac.

Ar merita mai mult.
Ar merita totul.
Le-aş da totul
călătorilor mei.

Numai umbra simfoniei lui Beethoven
să nu cânte,
atunci când răsare soarele lor.

*

Întrebările copacilor mei

În patul despărţirilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cu cine sunt asemănate gândurile?

Atunci când te tulbură marea,
când soarele te face să tremuri
şi să te încălzeşti de dor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cine te crezi şi de ce mai vorbeşti?

Când plâng frunzele
şi înfloresc pustiurile
de alb,
de liliachiu, de roşu
şi turme de porci mistreţi
mănâncă ghinda stejarilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce sunt lacrimile acestea dureroase?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
de ce eu nu pot să vorbesc,
ca tine, nimic?

De ce nu mai ştiu să vorbesc?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce nu mai ştiu
şi de ce am uitat tot ce-am ştiut?

*

Zâmbetul în cuvânt

Mă pierd în tăcerea
zâmbetului tău
şi nu îmi pare rău.

Nu mai resimt nicio boală.
Sunt complet vindecat
de faptul de a fi rază,
prin care lumea să tot cază.

Mă pierd în tufişul memoriei
şi tai cu sabia
pădurea fermecată
a dirijorului de cameră.

Cu bagheta lui simplific copacul,
îl fac mai surprinzător,
ca un poem de dor.

Un lucru e sigur:
steaua e mică
prin tăcerea frunzelor.

*

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno