sfantul ierarh isaac al ninivei

*

Pentru primele 4 fragmente

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 407: „patimile sunt un adaos dintr-o pricină sufletească. Pentru că sufletul este prin fire nepătimitor”.

Ibidem : Sfântul Isaac credea, că chipul lui Dumnezeu se referă numai la suflet şi nu şi la trup.

p. 408: „patimile au intrat în suflet pe urmă [, prin păcat şi nu sunt constitutive persoanei umane n.n.] şi nu e drept să se spună, că patimile ţin de suflet”.

Ibidem: „sufletul suferă durerile împreună cu trupul, precum şi trupul, împreună cu sufletul”.

p. 408-409: 1. starea firească a omului: cunoaşterea prin simţuri şi prin minte

2. starea mai presus de fire: vederea dumnezeiască

3. starea potrivnică firii: mişcarea spre patimi.

p. 409: când Dumnezeu porunceşte ceva, care pare necuvenit [Sfântul Proroc Oseea se căsătoreşte cu o femeie curvă sau Sfântul Ilie Tesviteanul omoară pe preoţii mincinoşi].

p. 410: „virtutea este, în chip firesc, sănătatea sufletului”, pe când „patimile sunt boli ale sufletului”.

p. 412: „cele ce sunt ale firii [umane n.n.] nu vatămă firea”.

p. 413: cel curat cu mintea nu este cel care nu cunoaşte răul, ci „curăţia minţii este cugetarea [umană n.n.] ajunsă în cele dumnezeieşti [atât ca vedere extatică, cât şi prin contemplare şi cugetarea continuă la cele sfinte şi rugăciune n.n.], după lucrarea virtuţilor”, pe măsură ce ne-am umplut de harul dumnezeiesc, prin împlinirea virtuţilor.

Ibidem: „cercarea gândurilor [ispitele la nivelul minţii n.n.] înseamnă nu a se supune lor, ci a pune începutul luptei cu ele”, a începea să ne opunem, în mod vehement şi constant, ispitelor la nivelul gândurilor.

p. 414: „omul nu poate, până la moarte, să nu aibă gânduri şi război [interior, ispite continue n.n.], cât timp se află în viaţa trupului acestuia”.

Ibidem: „patimile se mişcă în tot cel ce poartă un trup, fie că voieşte, fie că nu voieşte”.

p. 415: există diferenţă între curăţia minţii şi cea a inimii.

Mintea se curăţeşte prin citiri dumnezeieşti, post, priveghere şi liniştire de sine, dar curăţia ei nu e statornică.

Curăţia inimii se dobândeşte „prin multe necazuri şi lipsuri şi prin depărtarea de părtăşia cu toate cele din lume şi prin moartea faţă de ele”.

Curăţia inimii e statornică şi îl face pe om, ca să nu se mai sperie de înfricoşătoarele lupte cu demonii.

p. 415-416: Curăţia dobândită fără prea mult efort trece repede. Cea însă, care se „câştigă prin multe necazuri şi zidită în vreme îndelungată nu se înfricoşează de vreun atac mic în vreo părticică oarecare a sufletului”.

p. 417: „dracii necuraţi” nu se apropie de noi, decât pentru a ne păcăli şi nu pentru a ne aduce vreun folos, vreun lucru benefic în viaţa noastră.

p. 417-418: „dracii nu au nicidecum putere să mişte în noi gândurile fireşti în cugetare. Căci e cu neputinţă fiilor întunericului să se apropie de lumină”.

p. 418: „dracii au repeziciune, dar nu lumină”.

p. 419: „Sfinţii Îngeri revarsă în noi din cunoştinţa lor despre mişcările lucrurilor, din cunoştinţa pe care o gustă şi o înţeleg ei mai întâi şi apoi ne-o predau şi nouă”.

Ibidem: „eu ştiu cu adevărat, că mintea noastră poate să se mişte şi fără mijlocirea Sfinţilor Îngeri, de la sine, spre bine, fără să fie învăţată. Dar cunoştinţa celor rele nu o primesc simţurile fără mijlocirea dracilor, nici nu se mişcă în ele”.

Adică, dacă fără Sfinţii Îngeri, mintea noastră luminată de har poate să înţeleagă şi să facă binele, păcatul îl învăţăm numai prin intermediul demonilor şi se mişcă în noi patimile numai prin lucrarea lor.

Tocmai de aceea Satana e numit tatăl tuturor păcatelor, al tuturor scârnăviilor, pentru că el a inventat păcatul şi ni-l insuflă şi nouă, ne momeşte cu el.

Ibidem: „binele e sădit în fire [în persoana umană n.n.], iar răul, nicidecum”.

p. 420: „mintea noastră are o putere naturală, de a se mişca spre contemplarea (vederea) dumnezeiască”.

p. 423: În veşnicie, Sfinţilor, Dumnezeu va da fiecăruia „ceea ce e potrivit cu vrednicia sa, de la Stăpânul, după măsura însuşirilor celor bune ale lui”.

Ibidem: „eu zic, că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii”. Vor fi biciuiţi, vor resimţi ca pe un mare chin, tocmai slava lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, pe care au urât-o toată viaţa.

Ibidem: Dragostea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi chinuie iar pe cei Sfinţi îi veseleşte.

p. 423-424: semnul desăvârşit al iertării păcatelor : când vom simţi, în sufletul nostru, că ne urâm păcatele pe care le-am făcut, cu desăvârşire, din toată inima şi când nu mai trăim, în mod potrivnic, lui Dumnezeu.

p. 424: „şi Sfinţii sunt cu lipsuri în privinţa desăvârşirii lor”

Ibidem: „Călătoria înţelepciunii nu are sfârşit. Cel ce o urmăreşte se înalţă până se uneşte cu Dumnezeu”.

p. 425: omul înţelept e cel care a cunoscut hotarul vieţii, moartea şi a pus hotar păcatelor.

Ibidem: e un om fără minte cel care vrea să fie înţelept în cele ale cunoaşterii lumii şi ale sufletului omenesc, dar nu se curăţeşte de patimi.

Ibidem:  în „viaţa în lăfăială…se ascunde mirosul ruşinii”.

p. 426: „Nu se poate apropia cineva de Dumnezeu fără necaz şi nu poate păzi dreptatea sa neschimbată fără El”.

Ibidem: „Lumea este o ispititoare, care atrage, prin poftirea frumuseţii ei, pe cei care o văd”.

p. 427: „crucea este voinţa, care e gata să primească orice necaz”.

p. 429: „chilia călugărului să fie în sărăcie şi în lipsuri”.

p. 432-433: „temelia a toată virtutea sunt postul, privegherea şi trezvia întru slujirea lui Dumnezeu, întru răstignirea trupului toată ziua şi toată noaptea”.

p. 433: „marele drum spre tot lucrul bun este postul cu dreaptă socoteală (cu discernământ)”.

Did you like this? Share it: