numai de la inaltime vezi

*

Prima parte…e aici.

***

Reţeta mea de suflet

Ai rana apusului de soare în ochi
şi-ţi jur, că nu te vei vindeca de ea,
până nu te sărut cu inima
aerului târziu.

O văd eu
şi îţi spun cinstit,
cinstit ca în faţa icoanei,
că eu te pot vindeca de acest
con de umbră,
ce a căzut pe corzile chitarei.

Îţi voi cânta melodiile serii,
melodii cu vârstă plină
şi mă voi bucura,
când voi vedea că te vei vindeca,
deodată,
de apusul soarelui roşiatic.

Tu te vei vindeca
prin minunea mea de-a vorbi.

*

Repetarea festinului

Dezacordat sunt de pasul cerbului.

Mă plimb în acest oraş,
oraş care îmi suspină părul,
mâinile, tăcerea,
ca şi cum am adormit în somn;
somn verde şi dulce.

Dar eu
abia m-am trezit
şi am privit seara
în toată splendoarea ei castanie,
aşa cum îmi place mie:
în consoane de dor.

Am pus umărul
în tristeţea mea dezmărginită.

De aceea soarele,
cu mersul lui inocent,
a şters copilului
lacrimile sale de mamă.

*

Dansul metafizic

E greu să dai cu piciorul morţii,
când ea e lângă tine,
ca o soţie cu buze roşii.

E greu să nu săruţi moartea,
să nu o strângi de talie
şi să nu-i spui, uşor,
ca o adiere de răsuflare:
„Te aştept, iubito!
Vino să bem o gură,
împreună,
o gură de
îmbrăţişare!”

E greu,
e tare greu
să te ştii cu ea în piept,
ca ceasul într-un turn al Londrei,
bing-bang,
bing-bang,
bing-bang…

Eu să ascult încet
şi ea să mă sărute.

Eu să ascult încet
şi ea să mă îmbrăţişeze.

*

Compendiu pentru înflorire

Cât de naivi
şi de fericiţi suntem!

Cât de naivi am devenit,
pe lângă avioane şi maşini!

Alergăm în iluzii şi nu ştim
dacă suntem noi.

Ne facem muşuroaie de furnică,
termite care invadează nedescoperita
Americă de către Columb.

Calculăm centimetrul nostru de vis
cu un ochean prea mare,
cu care poţi privi
peştii din acvariu.

Nu ar fi bine să sperăm
totul de la viaţă?

Ah, ce iluzii scumpe
renegăm!

Şi tocmai,
tocmai iluzia ne aduce
cea mai mare fericire:
gândul la fericirea pe care nu o avem.

*


Călătorii străzilor mele

Pe străzile mele tânguitoare
stelele ascund tristeţea.

Pe străzile mele
călătorii îşi ascund tristeţea în stele.

Fără vârstă,
fără ocupaţie,
fără linişte,
ei îşi ascund tristeţea lor în stele,
o pun la lumină,
îşi pun tristeţea în lumină.

Ah, ce călători!
Ah, ce tristeţi infinite,
nepovestite,
stinghere!
Ah, ce străzi ca
niciunde!

Călătorii mei au o viaţă neliniştită.

Îi dor umbrele copacilor,
pisicile care miorlăie
sinistru,
bolile care nu au leac.

Ar merita mai mult.
Ar merita totul.
Le-aş da totul
călătorilor mei.

Numai umbra simfoniei lui Beethoven
să nu cânte,
atunci când răsare soarele lor.

*

Întrebările copacilor mei

În patul despărţirilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cu cine sunt asemănate gândurile?

Atunci când te tulbură marea,
când soarele te face să tremuri
şi să te încălzeşti de dor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cine te crezi şi de ce mai vorbeşti?

Când plâng frunzele
şi înfloresc pustiurile
de alb,
de liliachiu, de roşu
şi turme de porci mistreţi
mănâncă ghinda stejarilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce sunt lacrimile acestea dureroase?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
de ce eu nu pot să vorbesc,
ca tine, nimic?

De ce nu mai ştiu să vorbesc?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce nu mai ştiu
şi de ce am uitat tot ce-am ştiut?

*

Zâmbetul în cuvânt

Mă pierd în tăcerea
zâmbetului tău
şi nu îmi pare rău.

Nu mai resimt nicio boală.
Sunt complet vindecat
de faptul de a fi rază,
prin care lumea să tot cază.

Mă pierd în tufişul memoriei
şi tai cu sabia
pădurea fermecată
a dirijorului de cameră.

Cu bagheta lui simplific copacul,
îl fac mai surprinzător,
ca un poem de dor.

Un lucru e sigur:
steaua e mică
prin tăcerea frunzelor.

*

Did you like this? Share it: