Puterea de a spune nimicuri
Am fost fascinat (cu sensul de captivat şi nu de încântat), subjugat de emoţie, poate dintotdeauna, de oamenii care spun nimicuri…De oamenii care spun nimicuri, cu aerul, că au mai scris, încă odată, Sfânta Scriptură. Sunt fascinat, uluit de seninătatea cu care spun cele mai mari inepţii, de aerul lor galant, care mă îngrozeşte, îmi seacă orice urmă de dorinţă de a face ceva magistral.
Sunt fascinat de oamenii care se plac pe ei înşişi, care se adulează pe ei înşişi, care se socot nişte mici dumnezei, pe care îi seceră o răceală, un tetanus sau o enterocolită. Ce păcat! Nişte dumnezei atât de casanţi…
Însă îmi place să văd cât timp îţi ia să te pensezi, să îţi faci manichiura, să îţi înozi părul în mii de şuviţe, să te bărbiereşti pe faţă sau pe picioare…Sunt fascinat de glumele proaste, de accesele de isterie, de găselniţele stupide, care mă îngrozesc, de apucăturile grobiene, de laşitatea perfidă şi rece, care nu tremură când minte, care nu iartă niciodată, de răzbunarea cu ochi luciferici…
Mai am puţin şi fac 32 de ani şi nu am înţeles, nici până la această oră, cum poţi să scrii un articol banal sau să vorbeşti ceva, despre mere acre sau despre inelele lui Jupiter…şi oamenii să caşte. Nu am avut ocazia ca cineva să caşte, atunci când am vorbit.
Nu am înţeles însă, nici cum e să nu fii observat, când mă duc pe undeva, cum e să fiu un tip banal, fără personalitate şi fără bun gust. Şi, vai, mi-aş dori, în unele clipe să fiu un om şters, fără inimă, fără conştiinţă, grobian, bădăran până la exasperare, ca să văd cum se comportă un alt grobian, lângă mine.
Îmi doresc să ştiu cum e în ipostaza, ca să nu fiu enervat de toate lucrurile care mă disperă acum. Adică cum e să fii în partea opusă, să fiu rece, sadic, nesimţit, farsor, să mint şi să fur din priviri….şi, în acelaşi timp, să fiu considerat un „băiat de treabă” sau „un om cu personalitate”, un de-al nostru.
Pentru că asta mă fascinează de fapt: cum pot mitocanii şi inapţii să fie „oameni de treabă” şi hipergenialii să fie consideraţi, toată viaţa, nişte pierde vară iar, după moarte, să-i facem dumnezei ai ştiinţei şi ai culturii? Cum? Dacă ştiţi răspunsul, spuneţi-mi-l şi mie, pentru că îmi doresc să-l aflu!
Am încercat, de nu ştiu câte ori, să fiu altul decât sunt. Nu mi-a ieşit deloc. Chiar şi atunci, când am vrut să scriu o literatură foarte joasă şi disperant de proastă, în mod voit, n-am putut să conving pe nimeni…că sunt din tagma proştilor. Eu, de când mă ştiu, am fost cu deştepţii…şi niciodată asimilat cu proştii.
Tocmai de aceea îmi place să ştiu cum e să pierzi timpul degeaba şi să te crezi împlinit, cum e să vrei să fii animal la cravată şi şezlong, cum e să vrei să fii neam prost şi, deopotrivă, să te lauzi cu asta ca şi când ai avea un premiu Nobel pe masă.
Aş putea angaja un profesor, care să îmi predea: prostia, bineînţeles, la nivel academic, în aşa fel încât să fiu, măcar pentru o săptămână, un pierde vară? Nu ştiu…
Însă, până atunci, rămân cu fascinaţia vie pentru cei care văd filme proaste, citesc cărţi proaste, sunt robii modei, ai stereotipiilor, au căsnicii deplorabile, au copii proşti şi ursuzi, sunt proşti, sunt nesimţiţi, sunt tocsuni, sunt răi, sunt răzbunători, sunt ai dracu, cum se spune, păcătos, pe româneşte.
Rămân cu o fascinaţie vie, probabil, sordidă. Însă, până nu o descifrez, până nu o înţeleg, nu pot să mă împac deloc cu ce trăim, cu ce gândim, cu ce scriem, cu ce mâncăm…şi care sunt, în mare măsură, lucruri şterse, parazitare, superflue.
Sarut-mana, parinte!
Un posibil raspuns la intrebarea „cum pot mitocanii şi inapţii să fie “oameni de treabă” şi hipergenialii să fie consideraţi, toată viaţa, nişte pierde vară iar, după moarte, să-i facem dumnezei ai ştiinţei şi ai culturii?” ar fi urmatorul:
„Nimeni,…nu este prooroc in tara sa.” Si cel mai elocvent exemplu in acest sens este Mantuitorul nostru.
Si mai este ceva: Cel mai mult pretuim oamenii atunci cand nu-i mai avem langa noi.
De ce? Noi oamenii suntem, in general, foarte nerecunoscatori fata de orice ne da Dumnezeu.
Si doar atunci cand pierdem ceea ce am avut, pretuim cum trebuie darul care ni s-a dat.
Ce sa facem…mergem mai mult cu suturi, decat de buna-voie.
Eu zic ca iertarea si iubirea care izvorasc de la Dumnezeu ne pot ajuta sa-i iubim pe toti mitocanii si pe toti inaptii.
Nu cred ca e crestinesc sa ne incarcam cu un mare bagaj de prejudecati, cu multe filtre care sa sorteze in mintea noastra oamenii si sa-i categoriseasca ca prosti sau destepti.
Binele e mereu amestecat cu raul, in oameni, si numai Dumnezeu stie ce comori putem gasi chiar si-n cei „prosti” si neciopliti.
A fi prost nu e o prejudecată…ci o patimă.
Şi oamenii întotdeauna sunt categorisiţi tocmai de faptele lor.
Claudiu, se pare că vrei să ne spui, că nu te simţi bine…cu ceea ce eşti.
Ai dat un răspuns simplist şi general…unei probleme personale, ceea ce înseamnă că te-ai băgat ca musca în lapte.
Nu poţi vorbi despre lucruri personale la modul general.
E lucrul pe care nu l-ai învăţat nici acum, după 4 ani de teologie.
Da, Dane, noi suntem foarte nerecunoscători cu Sfnţii şi cu geniile…în timpul veţii,pentru ca, după moarte, să ne dăm de mari prieteni şi de ucenici ai lor.
Numa că istoria şi veşnicia nu suportă canaliile, nu suportă oamenii de nimic, care fac bani din Sfinţi, din presupuse ucenicii ale lor faţă de Sfinţi.
Curiozitatea a omorât pisica. Dar ea tot nu s-a învăţat minte, probabil ştie că are şi alte vieţi. Iar dacă nu ştia, cu certitudine a aflat atunci când şi-a riscat blăniţa.
Cu ceva mai mult timp în urmă eram super-încântata la ideea că a devenit posibilă regresia in trecut. Efectul secundar-posibilitatea de a rămâne blocată undeva, intr-o stare emotională mai puternică,nu era detaliu important.
Cine stie, poate fi leacul multor astfel de curiozităţi.
Însă toate nu sunt altceva decât nimicuri.
Spune Sf.Simeon în al său Imn 52 astfel:
„…Duhul Dumnezeiesc al Tău,
Pe care L-ai sălăşluit întru cele dinlăuntru ale mele.
Acesta singur este lemnul vieţii cu adevărat,
Acesta în oricare pământ s-ar sădi,adică în sufletul omului,
Şi în inima acestuia s-ar inrădăcina,raiul îl arată
Îndata,preastrălucit şi împodobit cu toate
Sadurile cele frumoase,şi cu pomi şi cu roade de multe feluri,
Împodobit cu flori şi cu crini cu mir mirositor…”
De ce-aş da eternitatea raiului sădit în sufletul meu pentru fascinaţia de-o clipă a banalităţii? De care,oricât aş fugi,peste ea dau la tot pasul.
Ps:Parinte, ce inseamnă tocsun? Dex-ul nu se pricepe să mă dumirească.
Tocsunul e omul închis în sine, care nu vrea să se bucure de nimic frumos, pentru că nu sunt ale lui şi pentru că îi invidiază pe cei care le-au făcut şi pe cei care sunt frumoşi, darnici şi mărinimoşi.
Tocsunul este invidiosul care urăşte cu silă, cu dezgust, ţi-o arată în faţă, tocmai când tu te bucuri, când eşti fericit.
Cel care îţi întoarce maţele pe dos…tocmai când eşti cel mai fericit.
Şi când te enervează…atunci începe bucuria lui.
Privită ca patimă, prostia pare a fi mai uşor de suportat. Multumesc pentru ingaduinţă,Părinte.
Prostia, ca patimă, e o calamitate enormă, pentru că înglobează foarte multe rele.
Prostia e mama mândriei, a iubirii de sine, a lenii, a iubirii de lume.
Numai un om care se crede extraordinar, pe degeaba, e prost şi, în acelaşi timp, mândru.
Numai un om prost nu înţelege că iubirea de sine îl face un idol pentru sine şi că se rupe de la viaţa lui Dumnezeu, de la comuniune.
Numai un om prost e leneş. Pentru că prostul nu ştie că toată ziua trebuie să studieze Scriptura, pe Sfinţi, canoanele Bisericii, să lucreze şi să se roage continuu.
Numai prostia te face să te umpli de dorinţa după a fi starul lumii de faţă, pentru că nu vede bucuriile veşniciei.
Şi ce înseamnă prostie?
Înseamnă să ai cuget trupesc, cuget de om vechi şi să nu fi renăscut, prin pocăinţă şi har, pentru viaţa cu Dumnezeu.
Eu nu mă refer la prostie ca retardare, handicap sau alienaţie mintală, pentru că retardarea e o boală a creierului, la nivel material.
Eu mă refer la prostie ca alegere. La prostia ca alegere, de care te bucuri şi în care te scalzi până în gât şi e formată din a nu vrea să citeşti, să te nevoieşti pentru mântuirea ta, a nu vrea să te schimbi continuu.
Doamnă Camelia,
dumneata îţi poţi închipui un Sfânt ortodox prost? Unul care să stea toată ziua şi să i se pară că e virtuos, că e un înger prin stele?
Eu nu am văzut astfel de „sfinţi”, decât prin locurile unde mârlănia şi nesimţirea, plus fariseismul sunt „virtuţi teologice”.
Pentru mine însă, prostia rămâne mai presus de toate,sursa tuturor răutăţilor.Răutatea vine din prostie,spunem noi in momente dificile,ca un soi de consolare.
Privită ca patimă,prostia mi se pare mai usor de suportat.Pentru că poate fi depasită,poate fi inlocuită cu cel puţin o virtute.Ştiind că virtuţile se atrag una pe alta.
Faptul că mă lovesc in mod repetat de răutăţi gratuite ale aceleiaşi persoane,fie ele şi închipuite uneori,mă întristează şi nu reuşesc să ajung la capătul firului.
Unde greşesc,Părinte?
……………….
R: Nicăieri nu greşiţi…Toate aceste se întâmplă, adesea, ca şicane gratuite din partea demonilor, pentru ca să le daţi atenţie…şi să vă pierdeţi timpul cu ele.
De mâine încerc să plec din oraş preţ de câteva zile bune.
Trebuie să mă despart de grijile şi confortul vieţii cotidiene şi să abordez simplitatea care îmi aduce în suflet bucuria şi pacea de care am atâta nevoie.
Primiţi dar,gândurile mele cele mai bune şi dorinţa ca tot binele să vă insoţească oriunde,atât pe Dvs. cât şi pe soţia Dvs.!
Până săptămâna viitoare,
Cu drag.
………………
R: Domnul să vă ducă şi să vă întoarcă cu pace, doamnă Camelia!
„Prostia e mama mândriei, a iubirii de sine, a lenii, a iubirii de lume.
Numai un om care se crede extraordinar, pe degeaba, e prost şi, în acelaşi timp, mândru.”
Again, I say thanks for this thought provoking and poetic posting, father. very lovely!
Dupa atatea comentarii inspirate, documentate, competente, intr-un cuvant, mi-e teama ca va parea simplu, naiv, ceea ce spun dar mi-au placut observatiile pe care le faceti asupra celor din jur, amaraciunea ca sunteti, intr-u fel, dator sa le semnalati, sa le supuneti judecatii si atentiei, poate in felul acesta ele se vor autoelimina sau macar indrepta.
Din pacate, eu cred ca prostia nu izvoraste din ignoranta.
Exista oameni simpli, necititi, inculti li se pune romaneste, dar care stau modesti pe felia lor de viata si nu ne tulbura cu impertinenta si aroganta lor cum fac cei cu o spoiala de educatie, de cultura, cei care isi insusesc din toate, praful si se mandresc de parca ar fi aur.
Chiar a scris cineva o carte Pierre Bayard, „Cum sa vorbesti despre cartile pe care nu le-ai citit”, carte care la prima vedere care de fapt, cum am citit intr-o recenzie, ” un bobarnac unui sistem de valori culturale bazat pe ipocrizie, fumuri si fite”.
Si eu am observat ceea ce semnalati dvs. si m-am lovit de asemenea oameni falsi, pseudointelectuali, pseudo valori, i-am vazut ca au reusit, ca s-au cocotat sus si dau ordine, dispozitii, fac regulamente, programe scoalare, manuale, etc.
Nu am avut puterea sa ma introduc si eu in lumea lor, puterea sau relatiile necesare, sau flerul de a simti cand e momentul sa ma „bag” in ceva.
Stau cuminte in bancuta mea si nu ma pot impaca cu aceasta situatie.catev acarti, nepareciate de cei mai multi,un titlu de profesoara la liceu cateva examene importante…ma abtin, ca iar vorbesc despre mine si unii m-ar putea acuza de falsa modestie.
Chiar sunt o nulitate si cine ma poate ajuta sa-mi accept soarta?
Parinte, e chia rau sa fii modest si sa vrei sa fii mai mult?
Nu-i invidiez pe cei care m-au depasit, darma doare daca o parte din ei, nu sunt mai buni ca mine, ba dimpotriva.
Iertati-ma, va rog, ca m-am abatut de la subiectului articolulu dvs atat de inspirat si captivant, fascinant, in sensul placut al cuvantului.
Va multumesc pentru rabdare!