Ce nu aş mai face ca şi creator de online
Dacă aş lua-o astăzi de la capăt, cu experienţa de acum, nu aş mai face câteva lucruri esenţiale şi, din păcate, acestea ar schimba cu totul modul meu de a mă raporta la scris şi la publicul cititor.
1. Nu aş mai scrie gratuit pentru alţii. Nu se merită. Nu este apreciat efortul de luminare al altora. Tu te oboseşti de mama focului iar cititorii sau audianţii se umplu, pe fiecare zi, de invidie şi de bădărănie. Dacă vor să te citească sau să te audieze, să plătească pentru asta. De ce ştiinţa de carte şi înţelepciunea duhovnicească online să fie gratis iar cea tipărită să coste bani?
2. Nu aş mai lăsa dreptul la comentarii. Am tras concluzia că oamenii, în majoritatea dintre cazuri, nu prea ştiu sau nu prea vor să comenteze profund, serios, creativ. De aceea nu are rost să le dai dreptul să te comenteze. Vor veni ca să îşi citească comentariile şi nu articolele tale.
3. Nu aş mai prelua articole de la nimeni, care nu se dovedeşte cu bun simţ şi cu simţul valorii pentru ceea ce facem la nivel online. Pentru că am fost generos cu alţii şi am preluat de la ei ceva anume, au tras concluzia, că trebuie să vină, în mod paranoic, ca să îmi manipuleze ratingul şi să îmi arate, că doar articolele lor sunt căutate la mine şi nu ceea ce scriu eu.
4. Nu aş mai publicita pe nimeni, care nu creează în mod constant, lucruri serioase. Tu eşti locomotiva, care îi tragi pe alţii după tine şi apoi se dau grande, că sunt şi ei cineva. Nesimţirea de a nu recunoaşte valoarea altuia mi se pare ieşită din comun în mediul online românesc, tocmai de aceea mai uşor cu mărinimia sau cu orzul pe gâşte.
Din păcate, acestea sunt concluziile juste pe care le pot trage, după contactul direct cu melanjul toxic al onlineului românesc actual.
Normalitatea irită azi.
Manifestarea pe internet descrie fidel cine suntem, cu adevarat, fiecare dintre noi.
Aparentul anonimat (anonimat nu există) dat de mediul virtual ne arată adevărata față. Ori, de multe ori, îți vine să dai shutdown.
,,Maretia crestinismului nu este doar in iubirea dusmanului, ci si in paradoxul ca insusi dusmanul sa te iubeasca”.
Misiune foarte grea,va doresc urcus duhovnicesc usor.
Blagosloviti si iertati!
Maria
Se merita, Parinte! Si sunteti foarte „comentat”. Cel putin in mediul unde ma misc eu. In sens pozitiv, tin sa va asigur. Dar mediul virtual ramane „virtual”.
Munca din spatele realizarilor dumneavoastra ramane obturata din cauza „gratuitatii” de care vorbeati.
Chiar daca pare paradoxal, acest amestec de spirite remarcabile cu nulitati galagioase e bun.
E bun in sensul in care fiecare om e pus in situatia de a gandi. Ei, acum sa aleaga, sa distinga, sa recunoasca valoarea.
Sa ma iertati pentru lipsa diacriticelor, chiar nu reusesc sa ma dumiresc…
Va doresc toate cele bune!
Şi eu vă doresc multă bucurie şi mult spor la scris, domnule Cristian Robu Corcan…şi sunt de acord cu dv. în toate!
Mă deranjează teribil faptul, că ştiu cine mă vizitează, de la nivel foarte înalt până la foarte jos…că sunt citit şi preluat în diverse feluri, dar nu există timp pentru bunul simţ…de a recunoaşte asta, chiar şi cu o poreclă…dacă nu cu numele tău.
Nu credeam că suntem atât de primitivi la relaţii. E o durere, pe care, cu siguranţă, o trăiţi şi dv.
Dacă nu va exista însă o schimbare, de proporţii, în mentalitatea noastră românească, riscăm să fim o nulitate numerică…care îşi decimează oamenii de valoare, şi aceia foarte puţini.
Mă bucur pentru semnul dv. de prietenie şi de sinceritate…Şi Dumnezeu vă va răsplăti pentru el!
Părinte, mă iertaţi că îndrăznesc, de exemplu eu şi finul meu, care e de o seamă cu mine, vă citim blogul în mod constant, dar am fost descurajaţi sa comentam pentru ca de fiercare data, urmează o critica aspra asupra opiniilor noastre.
Ori noi daca ne spunem parerea asupra unui subiect dintr-un articol inseamna că asa gândim si asa traim, asa suntem. Criticandu-ne comentariul ne criticati chiar felul nostru de a fi si de a trai.
Poate cateodata gresim dar critica d-vostră adusa comentariilor nu reuseste sa ne schimbe.
Poate asta e un motiv pentru care putini cititori au curaj sa comenteze pe blogul sfintiei voastre.
Suntem mai tineri, mai putini experimentati, suntem diferiti, nu putem gandi toti ca d-voastra, lasati-ne sa ne spunem parerea, si asa poate incepe un dialog. La nivelul calitativ al articolelor sfintiei voastre ar trebuie sa aveti foarte multe comentarii.
Dialogul cu tine, Claudiu, e pe măsura ta. Dacă mă comport într-anume fel şi dacă sunt mai experimentat decât tine la acest lucru, atunci fiecare mutare de şah a mea are o altă logică.
Bineînţeles, eu pot vorbi cu tine şirte mărgărite, tu să crăpi de fericire, dar să mori de mândrie şi de o bună impresie despre tine, ca şi acum.
De aceea nu te suport, pentru că tu te placi foarte mult! Şi e o mare sinceritate…ceea ce fac eu acum, faţă de tine.
Problema ta nu e că ai idei prea multe şi că mi le spui şi că eu nu mai am timp să gândesc asupra lor de atâta multitudine, ci problema ta e că spui lucruri, care nu te reprezintă…şi crezi că merită efortul să îţi răspund, că merită efortul să îmi pierd timpul cu tine.
A dialoga nu înseamnă a fi de acord cu celălalt, în mod neapărat, ci a avea ce să spui. A spune experienţă.
Ceea ce tu scrii acum pe blogul tău nu se numeşte experienţă, ci poveşti. Experienţa eşti tu, viaţa ta şi când ea devine dureroasă, profundă, adâncă, sclipitoare…poveştile devin grele şi reale.
Tu crezi că spui despre tine…Dar nu! Spui citiri! Citirile nu sunt experienţă, ci repetări.
De aceea nu îmi place nici glasul cuvintelor tale, nici ambiţia ta ca să fii ascultat de către mine, nici modurile în care vrei să placi…pentru că tu nu eşti tu.
Şi când oi discuta serios cu tine şi, apoi, oi vorbi serios cu mine, am să îmi dau seama, cum îmi dau seama şi când vorbesc cu alţii.
Şi tu ştii despre ce vorbesc acum…
Mai pe scurt: nu îmi place să îmi dai lecţii, când nu ţi-ai şters mucii de la nas. Când oi fi bun de lecţii, o să le iau eu de la tine, de unul singur.
Până atunci fii real…şi discutăm mult şi bine!
Atunci asteptati-va cititorii geniali sa va comenteze!
Noi prostii o sa comentam intre noi pe alte bloguri.
Prietene Claudiu,
tu scrii la nivel online, ca un om duhovnicesc şi cu experienţă. Scrii pentru tineri…şi e un lucru bun, acela să vrei să scrii pentru tineri.
Şi eu ţi-am răspuns ca unui om duhovnicesc, aşa cum te crezi tu.
Ca pentru un om duhovnicesc şi cu experienţă, care ştie glasul tinerilor, ca şi alţi predicatori ai noştri, tot la fel de neştiutori ca şi tine.
Şi vezi, cât de lamentabil, ai căzut la examenul duhovniciei?
Simplu…şi dureros!
Tocmai de aceea nu am prea vrut să mai vorbim: pentru că ai toate răspunsurile şi nu ai nevoie de altele.
Îţi doresc numai bine!
Eu va multumesc, Parinte!
Asa cum va spuneam, va citesc constant. La fel prietenii si amicii mei.
Multe din dilemele, dubiile si neintelegerile noastre pe marginea unor lecturi s-au volatilizat rapid, la o simpla citire a unui text de-al dumneavoastra.
Dar nu vreau sa ma lungesc aici… am pur si simplu o senzatie de disconfort.
Nu-mi place mediul online, nu-mi place mess-ul, nu-mi place mail-ul, nu-mi place telefonul.
Cu toate astea, le utilizez pe toate. Cat de putin e posibil…
De aceea, prin intermediul unui mail pe care am sa-l expediez, probabil, in cursul zilei de azi, va voi spune de ce consider eu mediul online ca fiind inadecvat proiectelor dumneavoastra.
Va doresc numai bine!
Într-o lume grăbită, atenţia cade pe ceea ce scrieţi iar comentariile pot veni cu nedumeriri, cu completări, cu întrebări, oricum altfel, dar nu la acelaşi grad de seriozitate sau maturitate.
E bine să rămână deschise, într-un fel rămâneţi conectat la adevăratele reacţii. Închizîndu-le e ca şi cum aţi trage termopanele şi nu aţi mai auzi gălăgia de afară în continuă desfăşurare.
E trist alt aspect. Faptul că munciţi mult la nivel online şi o faceţi gratuit. Este obositor şi nedrept într-o lume materială. Dar dacă dvs. vă veţi opri, cine va continua? E un fel de sacrificiu şi nu vreau să exagerez când afirm aceasta.
A prelua articole de la alţii e un semn de apreciere şi e păcat că oamenii urmăresc ratinguri în loc să pună accent pe calitate. E ca o armă cu două tăişuri.
Celebritatea la nivel online se mai urcă şi la cap. Priviţi la blogurile din fruntea Zelist şi veţi vedea că toată lumea recunoaşte lipsa calităţii din ele, dar cu toate acestea le consumă pe pâine.
Lucrurile serioase, de multe ori, deranjează sau sunt greu de digerat. Personal, am ales să scriu numai despre alţii şi abordez subiecte light iar despre mine să vorbesc numai în privat.
Ceea ce faceţi dvs. pe acest blog nu este uşor deloc. De fapt, foarte puţini o fac şi pentru asta este nevoie de curaj. Mult curaj. A fi constant într-o mare de variabile, nu e uşor. Unde mai punem că totul rămâne în arhivă!
Oamenii vin să-şi citească răspunsurile la comentarii. Sunt interesaţi de reacţii. Tuturor le place să-şi dea cu părerea şi probabil că aţi văzut ce proporţii pot lua duelurile verbale, când se toarnă gaz pe foc.
A avea ultimul cuvânt în faţa tuturor care citesc şi nu scriu, pentru ei înseamnă ceva. Nu ştiu dacă este gâdilarea proprului ego, dar atâta timp, cât evenimentele au un auditoriu, ne pierdem puţin din autenticitate.
Important este în final ce gândeşte fiecare atunci când rămîne singur, cu gândurile lui şi nu se mai poate minţi. Adevărul învinge întotdeauna.
Mulţumesc frumos, scumpa mea! Ai dreptate întru toate…
Şi ştiu că nu vrei să mă măguleşti, ci să-mi spui ceea ce crezi.
Asta am respectat şi am iubit întotdeauna la tine: puterea de a fi sinceră şi justă. Şi mă bucur pentru asta.
Fără să ştii mi-ai făcut o bucurie specială…pentru o zi specială.
Astăzi împlinesc 4 ani de la momentul, când am fost hirotonit diacon…adică 4 ani de diaconat.
Orice preot e mai întâi diacon. A fi diacon înseamnă a fi slujitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor. A sluji. Şi slujirea cuvântului sau prin cuvânt, a lui Dumnezeu şi a oamenilor, pe care o fac aici, e un lucru asumat. Face parte din viaţa mea.
Tu, la rândul tău, îţi cauţi vocaţia, chemarea ta…şi cred că o vei găsi.
Mă bucur pentru tine Ana şi Domnul să te umple de multă pace şi bucurie dumnezeiască!
Mulţumesc pentru lucrurile pe care mi le-ai reamintit!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vr3x_RRJdd4]
O îmbrăţişare pentru cel, ce se străduieşte să aducă în sufletele noastre puţină căldură.
Doamnă Irina, la nivel online, zilele acestea m-am procopsit /pricopsit rău de tot.
De ce?
Pentru că m-am îmbogățit cu prieteni frumoși, profunzi, integri, cu o amplă viziune asupra vieții…și, din statistica mea, rezultă că și dv. vă aflați printre acești prieteni.
Asta e: așa a căzut la zar!
Vă mulțumesc frumos pentru toate!
Se pare că rugăcinile multora ne sprijină în a găsi ideile, momentul și tema potrivită!
Apropo de îmbrățișările din toată inima…și gratuite.
Mai mulți tineri au făcut același lucru, anul trecut la București, în fața Teatrului Național și în Cișmigiu…
Prima dată, oamenii au fost reticenți…
Apoi și-au dat seama că e nu e nicio farsă…și au pactizat cu „agasanții” tineri, care nu aveau ce face…decât să aducă puțină armonie pe stradă.
De idei ca acestea trebuie să nu ducem lipsă, dacă vrem să fie mai bine.
Noi trebuie să facem să ne fie mai bine!
Nu trebuie să așteptăm mură în gură, ci să facem așa, lucruri par trăznite, idealiste, periculoase sau suspecte, dar, în cele din urmă, se dovedesc adevărate manifeste de umanitate și de bun simț.
Civilizația vine făcând ceea ce trebuie.
Thank you much more
Than a greeting can say,
Because you were thoughtful
In such a nice way!