taina lumii

***

Trezire

Încep dimineaţa cu trezirea din somn,
fereastra stând să lumineze camera,
cei patru pereţi albi,
o duşumea
de lemn galben şi un tavan,
de care atârnă fasungul şi becul luminii.

Mă întind, ca să nu mai adorm.
A doua oară: ca să-mi simt trupul uşor,
ca o pană de canar verde.
A treia oară:
dintr-un sentiment de satisfacţie,
că am prins tricoul de pe calorifer,
cu două degete şi
l-am pipăit.

O contuzie la umăr mă paşte,
ca şi cum din poezie am făcut
o fizionomică tulburare a cititorului,
o delectare în gol,
ca atunci când nu suporţi mirosurile
grele ale străzii
şi te închizi în carapacea ta cotidiană.

Fii binevenit, cititorule,
la trezirea mea din pat,
pentru că am visat frumos şi dulce
ziua Domnului ce o să vină,
răsplata scrisului meu continuu,
cât şi atenţia ta profundă şi solemnă,
cu fiecare rând al meu.

Sunt vinovat, cititorule,
că am început să mă autoplagiez,
în timp ce confraţii mei
mă iubesc ca pe propriul lor briceag.

De acum înainte,
adică de azi sau de mâine,
îmi voi retuşa gândurile,
le voi lumina să nu se clatine
şi voi fi,
pentru toţi,
un om de treabă.

N-am să mai fur niciun rând
de la mine.

Am să mă trezesc dimineaţa
şi am să mă privesc
şi, totodată, lumea din jur, bineînţeles.

Am să mă întreb cinstit,
dacă va mai răsări soarele
sau dacă voi mai primi o vizită de la
prietenii mei,
bunii mei prieteni de clorofilă,
care-mi satisfac apetitul de scoici.

Eu am să scriu,
am să scriu mereu,
adică zilnic,
adică mereu,
adică mult,
adică foarte mult…

Am să scriu,
cum aş scrie pentru mine
şi cum aş fi sincer cu mine,
chiar dacă nu lin,
ci uneori şi abstract
sau distant de obiectul reflecţiei,
ca să nu mă menajez prea mult.

Îmi voi da jos, pe fiecare zi, tot ce am pe mine, cititorule,
şi vei vedea lipsa mea de plăcere pentru mine
şi, totuşi, cum scriu bătut de o insolaţie gri,
de o partidă de şah între mine şi tine.

Îmi duc jugul pe fiecare zi
şi privesc pământul,
în care s-au trezit cârtiţele,
cu vederile lor oarbe
şi în care şi-au făcut nevoile.

*


Clipă obsesivă

Copiii din parc au simţit gustul jocului
şi şi-au scos mingea roşie
ca să se joace.

Unu, doi, trei…
şi mingea se înalţă în spaţiu,
lovind aerul gol…
şi se întoarce înapoi, aiurea,
adică în iarbă,
ca o reptilă fără sânge.

Pe mine mă ameninţa spaţiul,
prin care eu treceam
şi m-am întâlnit cu mingea,
răpită de libertate,
tocmai unde poezia vrea să arate,
ce mai e nou în noi
şi…pe lângă noi.

Copiii aceştia nu se cunosc unii pe alţii
dar se întâlnesc aici,
mâzgălindu-şi feţele cu praf de parc,
cu iarbă de parc,
după burta unei broaşte râioase.

Ce faceţi voi, copii, cu mâinile voastre slabe,
împotriva acestei mingi?

Nu-i aşa, că voi ştiţi multe glume,
multe râsete,
pe care le spuneţi numai acestei mingi,
nebăgată în seamă, ca şi voi?

Sau nu aţi ghicit voi, că în buzunarul drept e câte o batistă
albastră,
pe care o aveţi de la mamele voastre,
care v-au dat o minge
în loc de o îmbrăţişare afectuoasă?

Mi-am dat seama de multe,
când mingea a lovit un copac,
un mare copac neatins până acum.

Dar nu am spus nimănui numele,
nici chiar mie,
nici chiar spaţiului
sau cutiei cu beţe de chibrit.

E un mic secret al meu…

Când mingea s-a lovit de perete
şi s-a întors înapoi,
înapoi la mine,
mi-am dat seama,
că s-a întors cosmonautul
şi că râde, splendid,
ca o gumă de mestecat.

Copiii m-au privit miraţi,
ca pe o poveste cu extratereştri,
pentru că nu erau învăţaţi ca să li se vorbească
de la inimă la inimă,
ci erau învăţaţi să fie doar obiecte,
nişte fericite obiecte ale părinţilor lor,
pe premisa: „eu te-am făcut, eu te omor!”.

Ei vorbeau numai cu mingea,
cu asfaltul,
cu tăcerea,
cu moartea…
când vreunul încerca să îşi taie venele
din prea multă fericire.

O, copiii generaţiei mele sau ai generaţiilor ulterioare!…

Ei se joacă în parcuri goale
şi deschise hoţilor de iarbă,
ca nişte coşuri răsturnate
şi prinse de statui.

Ei se jucau cu mingea
şi nu ştiau că mingea se învârte,
că viaţa nu stă pe loc,
că te coace la foc mic…

Şi că eu trec pe lângă ei,
mă pun pe bancă,
după cum trenul sună în gară,
aidoma examenului la facultate,
pe care am să-l dau în curând.

Unu, doi, trei…

Mingea se înalţă, se înalţă mereu
şi nu i se aude înălţarea…

Şi deodată priveşti în jur, cum ea
s-a oprit în spaţiu,
cum nu mai vrea să vină spre tine,
cum tu îmbătrâneşti,
cum ai copii mulţi
şi multe griji….

Şi, deodată, cum ea coboară,
vine spre tine,
spre mine,
o biată minge,
care mă face să dau şut şi gol,
deşi nu era nicio poartă în faţa mea.

*

Reţetă culinară

După cum stă scris în
cartea de bucate,
se ia un polonic verde de coadă
şi se aruncă cu el
în buzele deşertului.

*

Timp de gândire

Bucuria acestei clipe
este de a sta în pat şi de a admira tăcerea,
de a trece prin ea citind,
pe sărite,
din ziarul de astăzi,
ziar ce miroase încă a tipar
şi pe care îl miros întotdeauna
înainte ca să îl citesc,
deşi literele se citesc,
nu mirosul.

Patul mi s-a înfipt în stomac
şi în câteva coaste
şi ele îmi cer ajutorul,
ca să nu le rup de tot amintirile,
să nu le las nesătule de vis,
să nu le ignor idealul lor,
idealul fiecărei celule în parte.

Fiecare os al meu are idealul său.

Şi mi-am dat seama de acest adevăr,
când am deschis uşa şi am intrat,
când am auzit ceasul ţârâind
şi telefonul sunând în furcă,
fapt care dovedeşte,
că vreau să vorbesc cu ea despre noi.

Am venit,
abia am sosit,
din oraşul ninsorilor
şi mă simt obosit.

Mă dor picioarele de praf
şi de întrebarea fericirii mele,
a unicei mele fericiri,
care nu se vede la orizont
şi care, seara, se ascunde în întuneric,
apoi în vis,
coborând scara albă
a memoriei mele.

Mă aşteaptă câteva examene de dat
şi am numai douăzeci de ani.

Şi viaţa îmi cere, aşa vrea ea,
o deliberare
pe muchie de cuţit,
după cum îţi cere şi ţie, cititorule,
trupul fiind vizat primul,
trupul cerându-şi rostul său,
faptul de a mânca, de a…şi toate celelalte.

Apoi urmează inima,
care are gusturile ei
şi care te atenţionează subtil,
dar în grabă,
că omul nu e de fier
şi că nu trebuie să îl baţi, când îl pupi
şi să nu-i dai sfaturi, dacă nu-l iubeşti,
ci că trebuie să îl laşi în pace,
ca să decidă el,
singur,
asupra singurului său drum
pe care îl are de făcut.

Când îi dai omului prea puţin
eşti zgârcit
şi nu ai inimă roşie,
nu ştii să îl iubeşti.

Îţi e frică de răspundere,
egoismul tău te subjugă,
eşti un laş.

Nu mai ştiu ce trebuie şi ce nu trebuie să înţeleg, pentru că tu vii şi-mi spui, că această culoare nu se potriveşte cu tine şi că e mult prea greu să munceşti, dacă nu ai muncit o viaţă întreagă.

Eu fac poezie
şi este ca şi cum nu aş face,
deoarece i-am rupt coroana împărătească
şi am făcut-o o slugă a vieţii
şi a experienţei omului,
dintr-o podoabă de lux.

Am scos-o de la vitrină,
de la naftalină
pe regina poezie
şi am făcut-o în aşa fel,
încât nu mai poţi să o ignori,
pentru că e frumoasă şi cu gust făcută
şi vorbeşte despre tine, cititorule!

Aşa am dedus eu,
că nu s-a făcut poezie pentru toţi până acum,
ci numai pentru vârfurile copacului
şi că, în anumite momente ale istoriei,
mai este nevoie şi de poezie pentru toţi,
de poezie ca toată lumea,
ca toţi să se simtă mulţumiţi
şi băgaţi în seamă,
de această doamnă galantă
dar şi vorbitoare de-a dreptul,
care e poezia,
cititorule!

Şi am zis, să se regăsească aici,
în toată culoarea lor prozaică,
şi bărbatul,
care îşi alungă femeia pe motiv de apetit sexual excesiv,
cât şi fata de nouăsprezece ani, care nu mai e domnişoară,
ci femeie,
dar, care nu are maturitate în gândire,
pentru că dezvirginarea ei s-a numit viol.

Vreau să aduc, cititorule, aici, cu noi,
şi pe copilul ce clădeşte, pe bancă, în parc, un vis măreţ,
pe care o să-l facă, cândva, când va fi mare,
când va ajunge mare
şi va avea destui bani,
pentru ca aripile visului său să zboare, ca nişte
zburătoare spre realitate.

Adică toţi, în poezia mea, să-şi dea mâna
şi să se regăsească de prieteni,
deşi, în viaţa reală, trec unii pe lângă alţii,
ca nişte mărfare pline cu sos picant.

Şi când e să bea,
toţi aceştia, să stea împreună la o singură masă,
să îşi răcorească gura, dar şi inima,
să vorbească ca oamenii şi
nu ca mitralierele.

(un fragment din poem)

Did you like this? Share it: