Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [2]

altitudinile nu sunt imposibile

Primul fragment…

*****

Aşteptare

Cerul este albastru
iar câteva păsărele s-au găsit să cânte,
în zborul lor dulce
şi căutător de cuib…

Interludiu.

Când m-am gândit la poezie,
am ţinut minte, ca să le spun şi altora:
nu e bine să scrii, atunci când vrei să spui ceva,
ci atunci, când nu vrei să spui nimic!

Dacă vrei să fii tu însuţi, atunci
trebuie să te laşi dus
de valul mării în larg,
pentru ca naufragiul să nu fie atât de dureros,
ca tristeţea mare să te cuprindă
şi să iei sau să laşi loc disperării.

Paşii mici creează gândurile mari.
Iar înţelegerea partenerială
ajunge, pentru a face o afacere profitabilă.

Trebuie să ştii ce vrei,
până unde urci în cer
şi de ce ţi-ai ales acest cer cu ferestre
adânci
şi nu unul fără ferestre,
dintr-un tomberon
sau un veceu părăsit.

Şi, plecând la drum,
cerul fiecăruia contează,
surâsul fiecăruia contează,
modul cum ştie să aleagă
şi să plătească florile la piaţă
sau să servească la masă,
când ţi-ai invitat prietenii,
acasă,
contează foarte, foarte mult.

Cu toate că eu zâmbesc,
propag indiferenţă
faţă de ceea ce se întâmplă în albastru.

Paradoxal…

Şi mă enervează la culme,
că oamenii mă ascultă
şi rămân la fel de chiori,
de noduroşi,
de vâscoşi…

Să treci pe lângă cel cu mâna întinsă
şi să-l scuipi?!

Să arunci hârtiile pe stradă,
ca şi cum ţi-ai arunca chiloţii murdari?!!

Vai, trăim într-un secol,
care are tomberoane nefolosite!

Unu, doi, trei,
patru, cinci, şase,
şapte, opt, nouă…
zece?!

Şotronul te face să transpiri
dar ajută la sănătate.

După cum şi alergările,
seara, prin parc sau pe câmp,
ajută la întărirea muşchilor
şi la limpezirea minţii.

Cititorule,
sunt foarte fericit
şi nu mai am cuvinte
de adăugat la fericirea mea.

Iau căţelul şi mă plimb cu el în parc
şi vreau să-i dau biscuiţi imaginari,
pentru că şi el e ditamai imaginarul.

Mă duc, uneori, la film
şi mă înspăimântă mizeria cinematografului,
cea plină de şobolani.

Beau câte o bere
sau câte un rachiu prăpădit
şi îmi umplu tricoul de aşteptări.

E o problemă discutabilă
fericirea.

Viaţa te face să-ţi smulgi creierul
şi să-l pui la prăjire,
pentru ca o cafea să fie neîndulcită
şi aruncată în ceaşcă la repezeală,
servită de o femeie greţoasă,
cu şolduri late şi sânii lăsaţi,
care a învăţat să-şi prindă părul acum 50 de ani
şi de atunci nu a mai învăţat nimic.

Îmi miros mâinile
a aşteptare.
Mereu mâinile mele sunt altele:
mai mari şi mai calde,
deşi frigul nervilor e tot
atât de cald
ca şi dragostea,
pe care o chem
şi mă cheamă.

Mi s-a spus că sunt prea complex şi
eu am început să râd.
De ce? Pentru că vorbeam
cu cineva
şi acela a rămas uimit
de ceea ce puteam să-i spun.

Deşi îi vorbeam despre banalităţi, ca: spiritul, infinitul,
sfinţenia, geniul, Dumnezeu,
moartea, dragostea, viaţa de apoi…
lui i s-a părut că spun lucruri minunate
şi pe care trebuie să şi le noteze undeva,
nu ştiu, undeva,
ca să nu se piardă.

Degeaba îi repetam eu, că nu sunt special,
că nu sunt alesul
ci un ratat,
căruia îi e frică de viaţă
şi nu vrea să îi încerce dulceaţa,
că prefer să scriu orice numai să nu sufăr,
numai să nu pătimesc din cauza oamenilor,
el o ţinea una şi bună,
că eu sunt mare
şi minunat.

De aceea am râs
şi nu am înţeles
de ce acest om era atât de orbit de mine,
de ce nu vedea,
ca toţi ceilalţi,
nu am nimic special.

Să trecem, totuşi,
peste detalii.

Colegul şi prietenul meu e în pat
şi învaţă, în chiloţi albi,
de mama focului,
pentru examene.
Eu şi el terminăm liceul…

Însă examenele vor trece şi ele…
numai că trebuie să le trecem cu brio.

Aşa ni s-a spus: să le luăm cu nota zece,
dacă se poate!

Şi cred că se poate…

Avem putere de muncă
şi nu ne este silă să muncim.

Iubim ceea ce facem
şi sperăm în viaţă,
deşi tranziţia nu s-a terminat
iar inflaţia ne paşte continuu
ca pe o herghelie de cai.

Mai avem puţin
şi păşim (sau sărim)
în al treilea mileniu creştin
şi vrem să ducem şi omul
în al treilea mileniu,
indiferent dacă el
vrea sau nu vrea.

Să-l ducem noi,
care putem
şi să-i dăm
şi recuzita necesară,
cu care să-şi schimbe masca,
pentru că, până la urmă,
masca trebuie înlocuită cu o alta
sau putem trăi fără mască.

Acum sunt de-a dreptul original
şi nu ştiu ce vor zice
criticii mei
despre o astfel de poezie,
pentru că poezia nu are definiţii
şi nici nu are o formă stabilă.

Dar aceasta, fiind cea mai nouă
şi naturalistă la culme
şi cam exagerat de adevărată,
atunci e cea mai bună.

Ura!

Da, pe loc repaus!

Nici nu mai ştim
cum se moare.

Nu am mai murit
de câteva clipe
şi îmi e tare frică
să nu mă apuce din nou
crizele de seriozitate
şi să stric poemul tocmai
acum,
spre final.

Mihai spunea că este romantic
şi am tins să cred acest lucru.
Iar Nichita, cel puţin aşa spun
manualele de clasa a doisprezecea,
a fost un romantic contemporan.

Eu am găsit de cuviinţă
să mă numesc esenţialist,
pentru ca să termin cu trecutul
şi să încep cu prezentul,
adică cu ceea ce se spune
şi mai se poate spune astăzi.

E mai multă filosofie,
decât îţi închipui, cititorule,
în spatele
acestui termen!

Pentru că fiecare se naşte pentru ceva.
Şi acest curent literar
s-a născut
pentru ceva anume,
ca să spună ceva anume
şi să reprezinte pe cineva anume.

Şi esenţialismul vorbeşte despre
tot ceea ce este esenţial pentru noi
şi pentru toţi care ne stau în faţă.

De aceea artiştii sunt săraci:
pentru că ei sunt foarte prezenţi.

Sacoşele ei erau grele.
Venea de la piaţă
şi o trăgea şi pe nepoţica ei după dânsa.
Un copil micuţ, de vreo trei anişori,
cu fundiţe
în codiţe.

Şi s-a împiedicat fetiţa
sperând ca bunica ei să o ridice.

Dar ea i-a tras o palmă,
spunându-i câteva vorbe condamnabile
şi lăsând-o să se vaiete
din cauza zgârieturii la picior.

Poezia se termină,
cititorule!
Ceea ce contează e să fii
şi să vorbeşti poezie.
Dacă simţi cum se face asta
eşti o fiinţă poetică.

Porţiuni de frig

frig

Nu e nimic straniu în boală. Stranie e numai frica noastră faţă de boală, când ştim că boala e la ordinea zilei. Nimic mai aproape de noi ca boala cu insomnii, cu dureri, cu zvârcoliri…cu obsesii…

O mică neatenţie şi…te tai la mână cu cuţitul, pentru ca, în primele secunde, să nu mai ştii unde e sticla cu spirt şi unde să găseşti un petec de pânză prin casă, ca să te legi. Şi, chiar dacă te legi, sângele iese, ca o seducţie, prin pânză, oricât ar fi ea de curată sau de murdară.

Pe mine însă nu m-a interesat niciodată boala, boala ca generalitate…ci numai bolnavii, pentru că nici nu cred că există o boală generală, ci numai una particulară. Există doar bolnavi. Şi bolnavii sunt oameni, adică persoane. Şi ar trebui să îi respectăm ca atare…

M-am întâlnit ieri cu M., acelaşi om panicat de…posibile agresiuni la adresa sa. Dacă îi ştii viaţa nici nu te mai miri. I-au înscenat moartea mamei lui, da, care a murit pe trecerea de pietoni. Bineînţeles, criminalul a scăpat cu zile…Nu şi victima. Apoi, tot aşa, din întâmplare, i s-au furat banii din cont, deşi banca e mama securităţii, nu? Banca…faliţilor.

Şi, pentru că nu era de ajuns, aceiaşi nenorociţi, aceiaşi gangsteri, au vrut să îl otrăvească într-o zi, când mânca la un restaurant, din ăsta, mai nepiperat…Cel care a încercat să îi facă bucata era o ea şi nu…un el. Deşi, în prima clipă, ar fi vrut să arunce masa în sus şi să o dea cu capul de  toţi pereţii, pe această ea, care a venit, zâmbitoare, să îl servească – bineînţeles: din ordinul lor – în ultima clipă s-a abţinut, a încercat să zâmbească, dar cu sarcasm…şi s-a făcut că mănâncă.

A profitat (mă dezgustă conţinutul verbului a profita) de neatenţia ei, a celorlalţi (niciodată nu a ştiut cine sunt ei…dar îi simte, îi simte în ceafa lui tot timpul) şi a fugit…Nici el nu ştie cum. L-au lăsat? A fost doar o glumă? Cum de au vrut să îl omoare? Cum de toţi îl priveau suspect şi ultimativ…şi, deodată, într-o clipă de neatenţie?, el poate să fugă de acolo…şi să nu i se întâmple nimic vreo 5 luni?

Cred că simţeam relaxarea lui…cât şi frica lui. O conversaţie e  amestecul a două suflete, o simţire din lăuntru, reciprocă. Eu nu înţelegeam însă altceva: de ce nu le dejoacă iţele, gândurile? De ce nu devine el, la rândul lui, urmăritorul celor care îl urmăresc?

– Pentru că am înţeles, cum sau, mai ales, cum ar dori să se infiltreze  în viaţa mea, ce vor. Vor să trăiesc  întotdeauna cu impresia că sunt urmărit, că sunt ştiut, că ştiu ce e în inima mea, ce gândesc eu. Însă e o iluzie acest lucru! Dar ei…vor să trăiesc cu iluzia asta: că mă ştiu…că nu pot să fac un pas…şi ei să nu îl ştie.

– Cine sunt ei de fapt?

– Nişte indivizi şterşi, caricaturali, care pozează în altceva. Da, sunt sus…Au puterea în mâna lor…Au diverse pârghii de putere…Dar nu ştiu un lucru: cât de slabă e aparenţa puterii lor. Nu ştiu, că eu mizez pe factorul surpriză…care începe să îi afecteze. Adică şoarecele, cel urmărit, poate deveni pisică, dacă ştie să folosească aceleaşi tertipuri împotriva pisicii proaste, neinteligente.

N-am înţeles niciodată, de ce M. nu mă consideră şi pe mine un…el, care sunt în tagma lor. Bătrâneţea, se pare, că are mirosuri mai agere la oameni. Însă, M. nu e un om curat…cum ar părea la prima impresie. Cum altfel ar fi devenit o ţintă cineva, care nu ar fi făcut nimic interesant…pentru ei?

Adică era o reglare de conturi, nu între două pisici mature, obraznice, cutezătoare, ci între doi pisicuţi mai mici, care nu au fost şi nu vor ajunge niciodată…cotoi. De ce? Pentru că vor fi decapitaţi mai înainte de vreme…potrivit legii spionajului de abator.

M., de fapt şi la urma urmei, se culcase, în urmă cu 20 de ani, cu nevasta celui căruia…trebuia să îi dea informaţii. Iarăşi un moment de neatenţie…de care M. profitase (Luiza era o femeie superbă la acea dată. A murit, săraca, într-un accident teribil de avion…) şi de care, pisicuţul din tabăra adversă, aflase din dosarul unei nade, pe care el o urmărea şi acum. Însă nu numai culcatul era important în această afacere, ci şi faptul, că din acest culcat a reieşit Nadia, singura copilă a pisicuţului revanşard.

Tocmai de aceea cazul se complică…iar eu habar am, cum de sunt considerat un om loial cauzei, dacă nu am nimic de-a face cu cauza. Însă M., cu siguranţă, vorbeşte cu mine ca unui preot, ca unui om, care poate să îi lase în spate toate afacerile lui murdare, ca eu să mă rog pentru ele lui Dumnezeu.

E ceva special în toţi aceşti securişti şi informatori şi gealaţi ai statului, care fac curăţenie civică: nevoia de credibilitate. Vor ca cineva să îi creadă pe cuvânt şi nu pe scripte. Vor să fie crezuţi. Să fie crezuţi, în adâncul lor, nişte oameni…şi nu nişte căsăpitori plătiţi, ceea ce, de fapt, şi sunt.

Eu îl ascult, îl aprob, de multe ori îmi vine să îl şi cred…deşi habar am, dacă spune sau nu spune ceva real. Totul pare ireal, deşi, această irealitate, dacă e reală până la urmă…e dramatică, pentru că ei, aceşti oameni enervanţi şi stupizi de multe ori, susţin zâmbetul şi vitalitatea celor care ne conduc. Ei fac deratizarea societăţii de rozătoare, deşi, fac parte şi ei dintre rozătoare. Numai că ei sunt rozătoarele statului şi nu inamicii statului.

Până la urmă nici nu mai ştii, care e diferenţa. Nici M. nu mai ştie care e diferenţa, atâta timp cât crimele odioase, aruncarea maşinilor în aer, intrările pe silence în casa altuia şi tot felul de manevre sardonice îi fac să fie nişte brute fără Dumnezeu, ca toate brutele de acest fel.

– Cum de nu acţionezi,…aşa cum ştii?

– Eu aş acţiona, numai că la mijloc e o altă problemă. Dacă par slab în aceste momente e un lucru bun…pentru că ei mă vor lăsa în pace. Ei ştiu că eu deţin secrete despre ei, pe care le pot livra oricând opiniei publice, fără ca să am nicio problemă… şi acum vor să vadă cum mă comport. Acum e timpul comportamentului impecabil…E un clişeu, care pare ridicol din afară, dar la noi…aşa se procedează…

Lustra de la capul lui M. îi dădea un aer mohorât. Mohoreala se întindea şi peste pat, bibliotecă, televizorul dat  mereu drumul…pentru ca să putem vorbi pe şoptite. De fapt, viaţa lângă el…e mereu o taină, mereu o reţinere, mereu o disculpare…

Habar ai ce simte cu adevărat. Disimulează continuu. Am avut, la început, senzaţia acută, cum că discuţiile noastre sunt o greşeală, o violare a cine ştie cărei legi. Şi acum cred asta. Îmi trebuie două-trei ore, după ce vorbesc cu el, ca să scap de starea de teamă şi de laşitate şi de vâscozitate şi de insolenţă, în acelaşi timp, pe care o am, după ce plec de la el.

Cine mai sunt eu…după ce vorbesc cu el? De ce nu sunt suspect…ca toţi ceilalţi? Sau, poate, toate aceste întâlniri ale noastre, sunt de fapt o cacealma…pentru că eu sunt cel lucrat…şi nu există, de fapt, nicio dramă? Tot ce am aflat de la el…poate să fie o minciună ordinară, pentru că eu sunt, cel asupra căruia se încearcă o imixtiune interioară?

M-am perpelit cu aceste gânduri până la moartea lui. Un septembrie neîncheiat. Porţiunile de frig din viaţa lui şi a mea…s-au încheiat brusc. N-a urmat nimic.

Era cu adevărat informator secret? A vrut să se lase, drept moştenire, cuiva, pe care şi l-a ales în mod deliberat? A fost un joc sau un mijloc de expiere? Cu siguranţă, eu nu am fost…din tagma lor.

La înmormântare, am primit, de la fiica lui (habar am dacă e sau nu e fiica lui) o scrisoare închisă. Mi-e frică să aflu adevăruri noi…De aceea nu am deschis nici acum scrisoarea…