Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [2]
Primul fragment…
*****
Aşteptare
Cerul este albastru
iar câteva păsărele s-au găsit să cânte,
în zborul lor dulce
şi căutător de cuib…
Interludiu.
Când m-am gândit la poezie,
am ţinut minte, ca să le spun şi altora:
nu e bine să scrii, atunci când vrei să spui ceva,
ci atunci, când nu vrei să spui nimic!
Dacă vrei să fii tu însuţi, atunci
trebuie să te laşi dus
de valul mării în larg,
pentru ca naufragiul să nu fie atât de dureros,
ca tristeţea mare să te cuprindă
şi să iei sau să laşi loc disperării.
Paşii mici creează gândurile mari.
Iar înţelegerea partenerială
ajunge, pentru a face o afacere profitabilă.
Trebuie să ştii ce vrei,
până unde urci în cer
şi de ce ţi-ai ales acest cer cu ferestre
adânci
şi nu unul fără ferestre,
dintr-un tomberon
sau un veceu părăsit.
Şi, plecând la drum,
cerul fiecăruia contează,
surâsul fiecăruia contează,
modul cum ştie să aleagă
şi să plătească florile la piaţă
sau să servească la masă,
când ţi-ai invitat prietenii,
acasă,
contează foarte, foarte mult.
Cu toate că eu zâmbesc,
propag indiferenţă
faţă de ceea ce se întâmplă în albastru.
Paradoxal…
Şi mă enervează la culme,
că oamenii mă ascultă
şi rămân la fel de chiori,
de noduroşi,
de vâscoşi…
Să treci pe lângă cel cu mâna întinsă
şi să-l scuipi?!
Să arunci hârtiile pe stradă,
ca şi cum ţi-ai arunca chiloţii murdari?!!
Vai, trăim într-un secol,
care are tomberoane nefolosite!
Unu, doi, trei,
patru, cinci, şase,
şapte, opt, nouă…
zece?!
Şotronul te face să transpiri
dar ajută la sănătate.
După cum şi alergările,
seara, prin parc sau pe câmp,
ajută la întărirea muşchilor
şi la limpezirea minţii.
Cititorule,
sunt foarte fericit
şi nu mai am cuvinte
de adăugat la fericirea mea.
Iau căţelul şi mă plimb cu el în parc
şi vreau să-i dau biscuiţi imaginari,
pentru că şi el e ditamai imaginarul.
Mă duc, uneori, la film
şi mă înspăimântă mizeria cinematografului,
cea plină de şobolani.
Beau câte o bere
sau câte un rachiu prăpădit
şi îmi umplu tricoul de aşteptări.
E o problemă discutabilă
fericirea.
Viaţa te face să-ţi smulgi creierul
şi să-l pui la prăjire,
pentru ca o cafea să fie neîndulcită
şi aruncată în ceaşcă la repezeală,
servită de o femeie greţoasă,
cu şolduri late şi sânii lăsaţi,
care a învăţat să-şi prindă părul acum 50 de ani
şi de atunci nu a mai învăţat nimic.
Îmi miros mâinile
a aşteptare.
Mereu mâinile mele sunt altele:
mai mari şi mai calde,
deşi frigul nervilor e tot
atât de cald
ca şi dragostea,
pe care o chem
şi mă cheamă.
Mi s-a spus că sunt prea complex şi
eu am început să râd.
De ce? Pentru că vorbeam
cu cineva
şi acela a rămas uimit
de ceea ce puteam să-i spun.
Deşi îi vorbeam despre banalităţi, ca: spiritul, infinitul,
sfinţenia, geniul, Dumnezeu,
moartea, dragostea, viaţa de apoi…
lui i s-a părut că spun lucruri minunate
şi pe care trebuie să şi le noteze undeva,
nu ştiu, undeva,
ca să nu se piardă.
Degeaba îi repetam eu, că nu sunt special,
că nu sunt alesul
ci un ratat,
căruia îi e frică de viaţă
şi nu vrea să îi încerce dulceaţa,
că prefer să scriu orice numai să nu sufăr,
numai să nu pătimesc din cauza oamenilor,
el o ţinea una şi bună,
că eu sunt mare
şi minunat.
De aceea am râs
şi nu am înţeles
de ce acest om era atât de orbit de mine,
de ce nu vedea,
ca toţi ceilalţi,
că nu am nimic special.
Să trecem, totuşi,
peste detalii.
Colegul şi prietenul meu e în pat
şi învaţă, în chiloţi albi,
de mama focului,
pentru examene.
Eu şi el terminăm liceul…
Însă examenele vor trece şi ele…
numai că trebuie să le trecem cu brio.
Aşa ni s-a spus: să le luăm cu nota zece,
dacă se poate!
Şi cred că se poate…
Avem putere de muncă
şi nu ne este silă să muncim.
Iubim ceea ce facem
şi sperăm în viaţă,
deşi tranziţia nu s-a terminat
iar inflaţia ne paşte continuu
ca pe o herghelie de cai.
Mai avem puţin
şi păşim (sau sărim)
în al treilea mileniu creştin
şi vrem să ducem şi omul
în al treilea mileniu,
indiferent dacă el
vrea sau nu vrea.
Să-l ducem noi,
care putem
şi să-i dăm
şi recuzita necesară,
cu care să-şi schimbe masca,
pentru că, până la urmă,
masca trebuie înlocuită cu o alta
sau putem trăi fără mască.
Acum sunt de-a dreptul original
şi nu ştiu ce vor zice
criticii mei
despre o astfel de poezie,
pentru că poezia nu are definiţii
şi nici nu are o formă stabilă.
Dar aceasta, fiind cea mai nouă
şi naturalistă la culme
şi cam exagerat de adevărată,
atunci e cea mai bună.
Ura!
Da, pe loc repaus!
Nici nu mai ştim
cum se moare.
Nu am mai murit
de câteva clipe
şi îmi e tare frică
să nu mă apuce din nou
crizele de seriozitate
şi să stric poemul tocmai
acum,
spre final.
Mihai spunea că este romantic
şi am tins să cred acest lucru.
Iar Nichita, cel puţin aşa spun
manualele de clasa a doisprezecea,
a fost un romantic contemporan.
Eu am găsit de cuviinţă
să mă numesc esenţialist,
pentru ca să termin cu trecutul
şi să încep cu prezentul,
adică cu ceea ce se spune
şi mai se poate spune astăzi.
E mai multă filosofie,
decât îţi închipui, cititorule,
în spatele
acestui termen!
Pentru că fiecare se naşte pentru ceva.
Şi acest curent literar
s-a născut
pentru ceva anume,
ca să spună ceva anume
şi să reprezinte pe cineva anume.
Şi esenţialismul vorbeşte despre
tot ceea ce este esenţial pentru noi
şi pentru toţi care ne stau în faţă.
De aceea artiştii sunt săraci:
pentru că ei sunt foarte prezenţi.
Sacoşele ei erau grele.
Venea de la piaţă
şi o trăgea şi pe nepoţica ei după dânsa.
Un copil micuţ, de vreo trei anişori,
cu fundiţe
în codiţe.
Şi s-a împiedicat fetiţa
sperând ca bunica ei să o ridice.
Dar ea i-a tras o palmă,
spunându-i câteva vorbe condamnabile
şi lăsând-o să se vaiete
din cauza zgârieturii la picior.
Poezia se termină,
cititorule!
Ceea ce contează e să fii
şi să vorbeşti poezie.
Dacă simţi cum se face asta
eşti o fiinţă poetică.