Zi: 30 august 2009

Nu e nimic straniu în boală. Stranie e numai frica noastră faţă de boală, când ştim că boala e la ordinea zilei. Nimic mai aproape de noi ca boala cu insomnii, cu dureri, cu zvârcoliri…cu obsesii…

O mică neatenţie şi…te tai la mână cu cuţitul, pentru ca, în primele secunde, să nu mai ştii unde e sticla cu spirt şi unde să găseşti un petec de pânză prin casă, ca să te legi. Şi, chiar dacă te legi, sângele iese, ca o seducţie, prin pânză, oricât ar fi ea de curată sau de murdară.

Pe mine însă nu m-a interesat niciodată boala, boala ca generalitate…ci numai bolnavii, pentru că nici nu cred că există o boală generală, ci numai una particulară. Există doar bolnavi. Şi bolnavii sunt oameni, adică persoane. Şi ar trebui să îi respectăm ca atare…

M-am întâlnit ieri cu M., acelaşi om panicat de…posibile agresiuni la adresa sa. Dacă îi ştii viaţa nici nu te mai miri. I-au înscenat moartea mamei lui, da, care a murit pe trecerea de pietoni. Bineînţeles, criminalul a scăpat cu zile…Nu şi victima. Apoi, tot aşa, din întâmplare, i s-au furat banii din cont, deşi banca e mama securităţii, nu? Banca…faliţilor.

Şi, pentru că nu era de ajuns, aceiaşi nenorociţi, aceiaşi gangsteri, au vrut să îl otrăvească într-o zi, când mânca la un restaurant, din ăsta, mai nepiperat…Cel care a încercat să îi facă bucata era o ea şi nu…un el. Deşi, în prima clipă, ar fi vrut să arunce masa în sus şi să o dea cu capul de  toţi pereţii, pe această ea, care a venit, zâmbitoare, să îl servească – bineînţeles: din ordinul lor – în ultima clipă s-a abţinut, a încercat să zâmbească, dar cu sarcasm…şi s-a făcut că mănâncă.

A profitat (mă dezgustă conţinutul verbului a profita) de neatenţia ei, a celorlalţi (niciodată nu a ştiut cine sunt ei…dar îi simte, îi simte în ceafa lui tot timpul) şi a fugit…Nici el nu ştie cum. L-au lăsat? A fost doar o glumă? Cum de au vrut să îl omoare? Cum de toţi îl priveau suspect şi ultimativ…şi, deodată, într-o clipă de neatenţie?, el poate să fugă de acolo…şi să nu i se întâmple nimic vreo 5 luni?

Cred că simţeam relaxarea lui…cât şi frica lui. O conversaţie e  amestecul a două suflete, o simţire din lăuntru, reciprocă. Eu nu înţelegeam însă altceva: de ce nu le dejoacă iţele, gândurile? De ce nu devine el, la rândul lui, urmăritorul celor care îl urmăresc?

– Pentru că am înţeles, cum sau, mai ales, cum ar dori să se infiltreze  în viaţa mea, ce vor. Vor să trăiesc  întotdeauna cu impresia că sunt urmărit, că sunt ştiut, că ştiu ce e în inima mea, ce gândesc eu. Însă e o iluzie acest lucru! Dar ei…vor să trăiesc cu iluzia asta: că mă ştiu…că nu pot să fac un pas…şi ei să nu îl ştie.

– Cine sunt ei de fapt?

– Nişte indivizi şterşi, caricaturali, care pozează în altceva. Da, sunt sus…Au puterea în mâna lor…Au diverse pârghii de putere…Dar nu ştiu un lucru: cât de slabă e aparenţa puterii lor. Nu ştiu, că eu mizez pe factorul surpriză…care începe să îi afecteze. Adică şoarecele, cel urmărit, poate deveni pisică, dacă ştie să folosească aceleaşi tertipuri împotriva pisicii proaste, neinteligente.

N-am înţeles niciodată, de ce M. nu mă consideră şi pe mine un…el, care sunt în tagma lor. Bătrâneţea, se pare, că are mirosuri mai agere la oameni. Însă, M. nu e un om curat…cum ar părea la prima impresie. Cum altfel ar fi devenit o ţintă cineva, care nu ar fi făcut nimic interesant…pentru ei?

Adică era o reglare de conturi, nu între două pisici mature, obraznice, cutezătoare, ci între doi pisicuţi mai mici, care nu au fost şi nu vor ajunge niciodată…cotoi. De ce? Pentru că vor fi decapitaţi mai înainte de vreme…potrivit legii spionajului de abator.

M., de fapt şi la urma urmei, se culcase, în urmă cu 20 de ani, cu nevasta celui căruia…trebuia să îi dea informaţii. Iarăşi un moment de neatenţie…de care M. profitase (Luiza era o femeie superbă la acea dată. A murit, săraca, într-un accident teribil de avion…) şi de care, pisicuţul din tabăra adversă, aflase din dosarul unei nade, pe care el o urmărea şi acum. Însă nu numai culcatul era important în această afacere, ci şi faptul, că din acest culcat a reieşit Nadia, singura copilă a pisicuţului revanşard.

Tocmai de aceea cazul se complică…iar eu habar am, cum de sunt considerat un om loial cauzei, dacă nu am nimic de-a face cu cauza. Însă M., cu siguranţă, vorbeşte cu mine ca unui preot, ca unui om, care poate să îi lase în spate toate afacerile lui murdare, ca eu să mă rog pentru ele lui Dumnezeu.

E ceva special în toţi aceşti securişti şi informatori şi gealaţi ai statului, care fac curăţenie civică: nevoia de credibilitate. Vor ca cineva să îi creadă pe cuvânt şi nu pe scripte. Vor să fie crezuţi. Să fie crezuţi, în adâncul lor, nişte oameni…şi nu nişte căsăpitori plătiţi, ceea ce, de fapt, şi sunt.

Eu îl ascult, îl aprob, de multe ori îmi vine să îl şi cred…deşi habar am, dacă spune sau nu spune ceva real. Totul pare ireal, deşi, această irealitate, dacă e reală până la urmă…e dramatică, pentru că ei, aceşti oameni enervanţi şi stupizi de multe ori, susţin zâmbetul şi vitalitatea celor care ne conduc. Ei fac deratizarea societăţii de rozătoare, deşi, fac parte şi ei dintre rozătoare. Numai că ei sunt rozătoarele statului şi nu inamicii statului.

Până la urmă nici nu mai ştii, care e diferenţa. Nici M. nu mai ştie care e diferenţa, atâta timp cât crimele odioase, aruncarea maşinilor în aer, intrările pe silence în casa altuia şi tot felul de manevre sardonice îi fac să fie nişte brute fără Dumnezeu, ca toate brutele de acest fel.

– Cum de nu acţionezi,…aşa cum ştii?

– Eu aş acţiona, numai că la mijloc e o altă problemă. Dacă par slab în aceste momente e un lucru bun…pentru că ei mă vor lăsa în pace. Ei ştiu că eu deţin secrete despre ei, pe care le pot livra oricând opiniei publice, fără ca să am nicio problemă… şi acum vor să vadă cum mă comport. Acum e timpul comportamentului impecabil…E un clişeu, care pare ridicol din afară, dar la noi…aşa se procedează…

Lustra de la capul lui M. îi dădea un aer mohorât. Mohoreala se întindea şi peste pat, bibliotecă, televizorul dat  mereu drumul…pentru ca să putem vorbi pe şoptite. De fapt, viaţa lângă el…e mereu o taină, mereu o reţinere, mereu o disculpare…

Habar ai ce simte cu adevărat. Disimulează continuu. Am avut, la început, senzaţia acută, cum că discuţiile noastre sunt o greşeală, o violare a cine ştie cărei legi. Şi acum cred asta. Îmi trebuie două-trei ore, după ce vorbesc cu el, ca să scap de starea de teamă şi de laşitate şi de vâscozitate şi de insolenţă, în acelaşi timp, pe care o am, după ce plec de la el.

Cine mai sunt eu…după ce vorbesc cu el? De ce nu sunt suspect…ca toţi ceilalţi? Sau, poate, toate aceste întâlniri ale noastre, sunt de fapt o cacealma…pentru că eu sunt cel lucrat…şi nu există, de fapt, nicio dramă? Tot ce am aflat de la el…poate să fie o minciună ordinară, pentru că eu sunt, cel asupra căruia se încearcă o imixtiune interioară?

M-am perpelit cu aceste gânduri până la moartea lui. Un septembrie neîncheiat. Porţiunile de frig din viaţa lui şi a mea…s-au încheiat brusc. N-a urmat nimic.

Era cu adevărat informator secret? A vrut să se lase, drept moştenire, cuiva, pe care şi l-a ales în mod deliberat? A fost un joc sau un mijloc de expiere? Cu siguranţă, eu nu am fost…din tagma lor.

La înmormântare, am primit, de la fiica lui (habar am dacă e sau nu e fiica lui) o scrisoare închisă. Mi-e frică să aflu adevăruri noi…De aceea nu am deschis nici acum scrisoarea…