Zi: 1 septembrie 2009

*

Primele două fragmente….

****

Goarna pământului

Pământul era plouat şi iarba
crescuse verde…
Şi azi am săpat, cu mâna,
pământul
şi pământul era
strămoşii mei,
care se bucurau
ca să mă vadă…

Fiecare lovitură
în străbunii mei
era un ecou,
un ecou al sângelui
iar un cântec
este o legănare,
un dor nestins.

Fiecare clipă a fost
o reîntoarcere în mijlocul
naturii.
Iar natura
era liniştea pe care o cauţi,
cititorule,
şi, de multe ori,
nu o găseşti în cărţi.

Măgarii păşteau în voie,
păşteau în voie iarba…

Pe când macii, da, macii aceia roşii…
mă orbeau
cu roşul lor aprins.

Pe când pădurea mă înnopta
cu negrul ei aprins.

Pe când cerul mă afunda
cu albastrul lui aprins.

Pe când iarba mă ascundea
cu verdele ei aprins…

Iar copiii…şi ei,
se jucau în voie,
se jucau de-a viaţa,
făcând din viaţă o jucărie simplă,
ce poate fi râsă
sau plânsă
sau dezmierdată
după bunul plac.

Ce măgari albi,
cu şalele rupte şi prinse de măgari!

Ce ape adânci,
ale vederii mele de acum,
se împânzesc în urechi şi în ochi!

Cântă boii apelor,
cântă a veşminte de preot gol
şi pus pe iarbă.

Cânt şi eu
şi nu mă aude nimeni.

Parcă nu se mai aude veselia
şi nu mai se ştie durerea,
acel urlet al dacilor,
când omorau lupi sau urşi…

Se face linişte
după trecerea cailor.
Căruţa e grea şi cu roţi de fier.

Satul a rămas cu vălul pe faţă.

El nu a fost furat
şi nici cumpărat cu ceva,
fapt pentru care se pierde în taina lui…

Observ,
asist la retragerea satului
în propria lui poveste neînţeleasă.

Nu am pierdut însă izvorul.
Izvorul cu apă lină şi calmă
nu s-a ascuns.

Tu te-ai ascuns
şi nu-l mai vezi.

Tu te-ai uitat
şi nu-l mai ţii minte.

Am scos două-trei găleţi de apă
îmbietoare şi rece
şi am fost bucuros să simt,
cât de naturală e naturaleţea,
pe care ne-o renegăm prosteşte.

Trebuie să ştii, cititorule,
să reţii,
că Paradisul a rămas şi este un loc pentru toţi,
în comparaţie cu Iadul,
care are locuri plătite la preţuri foarte mari,
inacceptabile…

Bea şi tu
şi nu te îmbăta cu vorbe!

Bea din apa aceasta lină,
răcoritoare,
vitală!

Bea şi tu şi fii convins,
că arta este prezentă în noi,
că noi îi slujim,
cu fiinţa noastră înaltă, lui Dumnezeu.

Aş fi fericit să-ţi smulg
un zâmbet,
să te fac sincer, cititorule,
sincer ca nemărginirea
şi, în ochi, să-ţi rodească
sâmburele tău de libertate.

Aş fi fericit să te văd
zburând,
să ai aripi înalte,
cu ciocârlia să te asemeni tu, cititorule!

Dar când mă plâng
să ştiu, că tu
îmi aduci o batistă.

Dar când mă plâng, iartă-mă şi ajută-mă,
ca să înfig suliţa în nori.

Va fi mai uşor
decât singur
şi singur
mai mult decât cu nimeni.

*