Balzacianisme

Contele Costel Boboc, conte de castel nelocuit, pe esplanadă, ca să îl vadă toată lumea; cu demisol spaţios, 30 x 30 m, a fost fericitul posesor al unei contese durdulii, nu prea tinere şi nici prea bătrâne, nici prea proastă şi nici prea deşteaptă, nici prea înaltă şi nici prea scundă, nici prea de la oraş şi nici prea de la ţară, nici prea-prea…nici foarte-foarte.

El, un bărbat şocat de viaţă, de peste 50 de ani în existenţa ingrată a oamenilor de lux (adică bătând la vreo 80-90 de ani), cu mustaţă fină şi rară, abia inexistentă, cu gât zgomotos şi mic, cu o limbă mare şi behăită, de fazan răpciugos, dar cu o inimă rece şi suavă, de nimeni nu poate să scoată bani de la el, nici măcar cu satârul; cu haină de modă nouă, care stă pe  el, ca pe struţ titlul de academician; cu pantalon strâns pe picior, de i se văd şireturile de la pantofi…sta, în momentul povestirii noastre, la masa din salonul lui, capitonat de acum două secole…pentru că afară ploua cu tona.

Firimiturile de apă, care cădeau din cer, loveau cu neîncetare geamul. Ceasornicul vechi, cu două bucle de aur în partea stângă şi din lemn de canabis, fasonate încet de doi meşteri cioplitori în os, arăta ora 3 după amiaza, o oră aţipindă, dacă ne gândim, că contele B., se trezise în acea dimineaţă  pe la ora 5. Cinci şi un minut, mai precis.

Un vechi obicei al său, de când trăia soţia lui, acea femeie apetisantă şi dulce, contesa de Bruxelles: Emilia Boboc, cu ochi atât de ţâşnitori şi de fâşneţi, cu o gură atât de prozaică şi de languroasă, de parcă ceaiul şi cafeaua nu i se opreau niciodată pe buze; cu mâini lăturalnice şi niciodată astâmpărate, cu picioare atât de zvelte, de parcă nici nu îţi dădeai seama că are 150 de kilograme şi cu papucii ei de macrame, pe două ochiuri în sus şi pe două în jos, cu care păşea alene, tiptil sau jucăuş, în urma pisicului ei alb şi enervant, căruia îi cădea părul de bătrân ce era.

Ploaia uda totul în jur. O ploaie ca un cântec tehno, care e numai în si bemol tot cântecul şi, în timpul căruia, prost să fii, că tot înnebuneşti şi îţi vine să îţi scoţi, din urechi, fiecare sunet strident şi comun şi fără finalitate.

Contele aştepta ceva, parcă…ca noi toţi, de altfel. Faţa lui atât de tâmpită şi de hâdă i se părea, în oglinda din faţa lui, o faţă de tânăr rege finlandez, cu eşarfe şi discuri de Beatles, cu ciucuri şi chiloţi tanga, cu multe bilete de tren spre insula Paupaşilor şi cu o egală şi neţărmurită satisfacţie de sine, idioată şi senilă, ca fiecare pompă goală de conţinut şi de semnificaţie.

La ce se putea gândi contele B.? Se gândea la momentul, când a întâlnit-o pe lady Emily, o fată atât de suavă şi de genială, cântăreaţă la pian, cu două mâini şi uneori şi cu nasul (dar asta e o altă poveste…bahică), a cărei rochiţă roşie şi tulburătoare, îi servise drept pretext, să îi spună rolul lui în viaţă şi în societate, faima lui de curvar de meserie şi mai ales, de hoţ de buzunare? Sau poate că se gândea, la acele multe zile nesemnificative ale vieţii lui, petrecute la împuşcat de fazani şi la hoinărit după iepuri, în loc să îşi scrie marea sa operă literară, la care a sperat toată viaţa şi la care, încă, mai speră?

Însă îmi sunt refuzate gândurile lui…ale acestui om adânc inclus în egoismul propriu şi care nu se poate gândi decât la sine. El se adoră pe sine. Îşi iubeşte mâinile: aceste cobiliţe nenorocite, date cu parfum, ca să nu se vadă mirosul  intenţiilor sale. Îşi iubeşte gura: această spurcată uşă, pe unde ies toate strategiile sale infame, de la cine trebuie violată în district şi până la cine trebuie căsăpit în propriu pat, cu un cuţit de bucătărie de 15 cm grosime la lamă.

Îşi iubeşte nasturii aceia roşii, tărcaţi cu negru. Îşi iubeşte pipa: acea goarnă de fum, care îi spoieşte plămânii, de zor, cu un cancer pulmonar de-o frumuseţe sadică. Îşi iubeşte firele de păr, care îi cad pe covoarele slinoase şi multe şi tăbăcite şi insolente. Îşi iubeşte aroganţa. Îşi iubeşte lipsa de înţelepciune cu care se mândreşte, cu care se făleşte. Îşi iubeşte zâmbetul de om prost, candriu, acea asfixiere a oricărei pretenţii de sinceritate cu el.

Chiar şi acum, în această clipă, cu unghiile de la mâna stângă în gură, musteşte de bucurie porcoasă, pentru că, cineva, fuge prin ploaie, pentru că i s-a rupt umbrela…

3 şi un sfert….şi ploaia curge ca un ropot de aplauze. Nicidecum pentru sine.  Exclus! Dacă ar mai fi trăit lady E, acum, cu siguranţă, ar fi cântat simfoniile ei lamentabile, ca un cap ciuruit de intenţii infidele…şi el s-ar fi uitat, cu ochii lui spălăciţi şi amorţiţi în confuzii, cum semitonurile se arcuiesc şi se reped în urechi sălbatice şi stihiale, cum fiecare nod de virtuozitate plâgăcioasă al lady E tremură tavanul şi uşile şi canaturile de la uşi, şi până şi acele mici tigve, puse la uscat…

Însă lady E a murit de… beată, într-o zi, cântând de zor, până când s-a prins cu nasul între coardele pianului. A dat în septicemie în 10 minute, au luat-o cu targa ca pe Michael Jackson şi, a doua zi, în ziar, se spunea că a murit o mare artistă…Acum nu tot ce scriu ziarele sau nu tot ce spun criticii literari sau muzicali e uşă de Biserică. Uneori mai e şi vrăjeală… Şi, în cazul ei, câteva adjective în plus sau în minus erau teribil de false.

Au îngropat-o într-un sicriu dublu, pentru că supraponderalitatea asta nenorocită e doamnă mare. Avea pe cap o frumoasă bearcă de pălărie  roşie, cumpărată de la Viena de Mr. Boboc şi costumul acela bej, cu nasturi mari, albi şi parcă şi cu o pensulă de verde cu negru, alături de pantofii aceia cu toc, cu toc spaniol (habar am de ce spaniol!), care făcea fiţe şi figuri de tot felul, la toate balurile mascate din district.

Odată, îmi aduc aminte, am văzut-o dansând atât de teribil cu un bărbat mai tânăr (dar asta nu se pune!), că toţi rămăseseră cu berea în gură şi nu mai ştiau ce să facă: să o înghită sau să o vomite. Însă despre morţi, numai de bine…chiar dacă e de rău!

Numai că ploaia nu mai conteneşte. Contele Boboc, pe care nu îl mai ia moartea odată, bate tacticos din degetele mânii drepte, care e răzimată de masa cea lungă, de 12 persoane, cu acea faţă de masă de turcoaz cumpărată din Libia. Habar am la ce se gândeşte. Nu mă interesează tăcerea lui. Nu mă interesează nici vorbele lui. Nici măcar grohăiturile lui. Ci mă interesează numai să termin odată balzacianismele astea interminabile, să beau ceva rece…şi să îmi vină mintea la cap, pentru că suntem în anul 2009. Acum se fură şi se trăieşte bine! Trai neneacă…