Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [5]

dealul cu luna

*

Primele 4 fragmente

***

Încăperile cuvântului

Locuiesc în camere largi şi tăcute;
răceala zidului te face să plângi
şi să adormi trist
şi tremurând.

Frigul de tine mă bântuie.
Frigul că nu am să te mai iubesc
şi că nu are să mă creadă nimeni,
nici chiar tu
şi nici chiar eu.

Indiferenţi şi plictisiţi,
ne vom întâlni pe o stradă
şi vom arunca,
ca dintr-un sac,
câteva scântei de cuvânt,
prin care vom vrea să ne exprimăm
părerea de rău
sau uitarea.

Eu scriu cuvinte
şi par naiv,
pentru că naivitate frumoasă
se cheamă plânsul
şi durerea din iubire.

Însă sunt demn de mine
cum, poate, tu nu eşti.

Necazul frunţii mele este o luntre,
care te duce
spre tăcerea deplină…

Neodihna mea de cuvinte
este lupta mea pentru nevinovăţie,
pentru puritatea mea simplă şi netrucată.

De aceea,
ca să scrii o scrisoare
nu ştii ce cuvinte să alegi.

Când vrei să vorbeşti despre tine
devii timid.

Sau pari prea sigur pe tine,
când ştii prea bine,
că îţi e teamă să se afle că eşti gol,
că eşti singur,
că eşti al nimănui…

Poţi să mă pizmuieşti,
de-ţi va face plăcere…
Şi cred că o vei face
din necesitate,
pentru că nu ştii
altceva mai bun de făcut.

Eu am să tac.
Îţi jur că am să tac.
Tăcerea mea va fi înţelepciune.

Dacă iubirea mi se afundă
în întuneric
nu mai am fericire.

Nu pot muri din iubire,
pentru că iubirea nu mă omoară,
ci mă înalţă.

Cu ea mă înalţ şi mă simt de nezdruncinat,
chiar dacă tu arunci o piatră,
numai ca să strici liniştea lacului.

Nu mă suspecta de vreun curent literar,
pentru că nu e unul al trecutului,
ci unul al prezentului.

Tot ce scriu eu este esenţial pentru mine.
Şi, pentru că sunt mai prezent decât toţi
sunt primul meu clasic.

Dacă mă îmbrac într-un costum vechi
nu înseamnă că sunt şi eu vechi.

Fiţi înţelepţi
şi mişcaţi-vă odată cu timpul!

Dacă rămâneţi în urmă
are să vă pară imposibil de înţeles…

Ţineţi-vă aproape,
ca să nu ne pierdem
şi să nu fim ostili degeaba,
când avem un singur Dumnezeu
şi un singur pământ.

Au înflorit trandafirii
şi au început să se scuture unii dintre ei,
mirosul lor pierzându-se
într-o casă de fum.

De aceea nu vreau să opresc creşterea,
nu vreau să opresc timpul,
nu vreau să îi gâtui memoria acestui
anotimp
şi nici nu vreau să o sfârşim adulterini şi trişti.

Vreau să alergăm fără osteneală.
Vreau să întrecem pisicile
jilave şi reci,
nopţile false şi zbanghii,
transpiraţiile fără posesor
şi fără măsură.

Trebuie să vrem liniştea noastră.

Trebuie să ne despărţim
de obiceiul de a ne bate cu pumnii,
pentru că ideea mea e mai mare decât ideea ta.

Pace vrem toţi,
dar nu ştim cum să ne complăcem în ea.
La pace sperăm şi când ne naştem
şi când murim.

Spre o viaţă de apoi
ne scurgem cu încrederi
şi incertitudini
şi, de cele mai multe ori,
cu frică,
sperând că nu vom mai muri
dincolo…

Cititorule,
fii onest
şi dezleagă iţele mele
şi pune cap la cap
odihna şi neodihna mea!

Am scris şi scriu pentru ca tu să fii
mai luminos
şi mult mai profund.

Vezi cât adevăr
şi câtă nădejde
sunt ascunse în cuvintele
mele şi în viaţa mea.

Încearcă să descoperi flacăra,
soarele, ceea ce mă face propriu tuturor
şi mă face să fiu poezia de dor
a întregii lumii.

Îmi e tare greu să par un fir
de pătrunjel,
dar tac
şi mut mă fac.

Las infinitul meu
să te devore,
să te cuprindă,
să te absoarbă…

Te las în cuvinte, ca să ţi se taie respiraţia
şi teama să fugă de la tine.

Te las în mirare
şi stupefacţia peşterii,
a adâncului viu
e la ochiul tău,
acum,
chiar acum.

Priveşte adânc,
cititorule,
şi nu te pierde în visări
picante!

Acolo unde tu vei fi iluminat,
eu voi fi prezent
şi voi plânge de fericire pentru tine.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *