Să îl faci pe altul să se simtă bine cu tine
Mitocani sunt destui. La orice colț de stradă, în orice oraș, în orice comună, în orice loc… Ceea ce contează e aceea, să nu fii confundat cu gloata, cu anonimatul, ci să lași prezența ta…în mintea și în inima lor, a celor care te-au văzut, te-au auzit, te-au înțeles…
O să-ți dai seama de cât de importantă e treaba asta în timp și, mai ales, la ananghie, la bătrânețe, când ai cea mai mare nevoie de oameni, care să te știe…și nu doar să profite de tine.
Mi-a plăcut strategia politicoasă și mincinoasă, în același timp, a celor de la Facebook, prezentă în fotografia articolului de față. E o minciună faptul, că mulți dintre prietenii mei au venit, din cauza mea, pe platforma lor. Eu i-am găsit acolo. Însă platforma Facebook a vrut, prin această minciună delicată, să mă facă să mă simt important, necesar, de-al lor.
O, ești de-al nostru! Ai făcut ceva vital pentru noi! Îți mulțumim pentru că ești un bun colaborator, un bun angajat, un bun coleg, un bun prieten! Gestul de a-ți mulțumi, nu neapărat, pentru că ai făcut marea cu sarea, ci pentru ca să te simți bine, și mai bine cu ei, și să muncești și mai mult sau să fii și mai cu bucă, cu obraz subțire.
Pentru mitocani, treaba cu mulțumitul și cu zâmbitul frumos și cu lăsarea unei dâre de parfum și nu de nesimțire în urmă…pare o prostie. Însă aceste lucruri sunt o mare filosofie, ceva vital, ceva care atrage pe oameni și te fac foarte plăcut, pentru ca apoi oamenii să vadă caracterul tău, munca ta, eforturile tale, duhovnicia ta, înțelepciunea ta, pudoarea ta, sinceritatea ta…
Niciodată nu poți să fii cunoscut de la distanță. Trebuie să fii văzut de aproape, de foarte aproape. Și un om e văzut din cărțile lui, din faptele lui, din vorbele lui, din lucrurile care rămân după el. Bineînțeles, că dacă nu rămâne nimic după tine, o să te țină minte toți, după cum toți ținem minte…norii de pe cer.
Și cum faci, ca să fii plăcut? Cum faci, ca să se simtă bine oamenii cu tine? Păi aici se vede cât de ortodox, de intelectual, de cu școala vieții ești: dacă știi să faci pe altul să se simtă bine cu tine, în compania ta, să se simtă întărit de întâlnirea cu tine, să afle soluții, să fie inspirat de prezența și munca ta.
Dacă ești duhnos, dacă ești măgar cu oamenii, dacă nu știi să râzi, să ai spirit, dacă nu ai experiență, dacă nu ești uzat/îmbătrânit în înțelepciune, plictisești, cum te plictisești de televizor. Și, ca să fii plăcut, trebuie să știi să pui pe celălalt în evidență și nu pe tine, în primul rând. Trebuie să scoți omul din om. Să scoți binele din om. Să îl inviți la reflecție, la profunzimea lui, la omenitatea din el, la bunătatea din el.
Pentru că, dacă nu sunt toate astea, poți sta acasă, cu căștile pe cap, precum urechile lungi ale unui anume tip de cățel…și gata! Comunicarea e comuniune și nu bla-bla-bla și hi-hi-hi…și ce mai spune pe net și la televizor…și ce ai mai auzit pe la colțuri de stradă. Comunicarea e spuma lucrurilor trăite și gândite și rumegate și bine exprimate.
Dacă mitocanii sunt atât de prezenți e pentru că nu i-a învățat nimeni că au suflet și că sufletul are minte foarte tăioasă și sensibilitate profundă, foarte fragilă și încăpătoare, și voința de a fi mereu altul, mereu mai bun. Nu trebuia să îi învețe părinții, școala, Biserica, statul român, să fie oameni? Oare nu trebuia, ca toți din jurul lui să se implice, în a forma caractere?
Și, dacă numărăm delicvenții și pușcăriașii, și mitocanii și nesimțiții lumii, aflăm câte ratări, de câte ratări suntem vinovați cu toții. Fiecare dintre noi e vinovat pentru că lumea e rea și proastă și coruptă. Ne-am adus aportul fiecare. Dacă arăți cu degetul spre altul, inevitabil, îl îndrepți și spre tine, oricare ai fi tu. Am făcut mai puțin, decât eram datori să facem.
Însă, dacă se înmulțesc oamenii care dau exemplu, scade numărul oameniilor, care sunt contra-exemple. Este vizibil acest fapt. Când impui respect, impui și celui care te înjură și celui care te invidiază și celui care te iubește. Nu treci fără să faci valuri. Nu treci ca inexistența. Se simte…
Lucrurile se schimbă, chiar dacă oamenii sunt slabi sau fricoși și nu recunosc asta. Fiecare însă știe cine este el, chiar dacă mârâie și se dă de fată mare în public. Lucrurile se vor schimba năucitor de mult, într-un timp foarte rapid. Și cine rămâne în urmă, va rămâne, din păcate, definitiv.
Observ cum lucrurile se schimbă. Onlineul face ca lucrurile să nu mai fie niciodată la fel. Transformările vor fi din ce în ce mai rapide în oameni, pentru că distanța informațională nu mai există. Vom palpita la unison din ce în ce mai mult. Și ne vom înțelege, din ce în ce mai mult, limitele și potențele, pentru că ritmul comunicării ne va demonstra cine suntem și, mai ales, cine nu suntem.
Duhovnicia sau lipsa de duhovnicie va fi și mai transparentă pe viitor, tocmai din producțiile literare, de imagine sau audio, pe care le vom elabora. Dacă pășești în luma interconectivității continue devii un om real. De ce? Pentru că ceilalți, care te urmăresc, te privesc pas cu pas și înțeleg cine ești tu. Ești o continuă prezență, care se descoperă.
Cel care nu e la nivel online nu e un om real, ci un om statistic, inventariat în baza de date a statului din care aparține. Numai cel care dovedește că e capabil să vorbească despre sine, cu alții, cu mulți alții, să se descrie și să comunice ceea ce are drept valori, crezuri…e un om reperabil, un om interesant, plăcut…Spuneți-i cum doriți!
Așa, Manuela, Marin, Corcodel, cu sau fără poză, nu spune nimic nimănui, dacă nu arăți că ești capabil de ceva…care să îi atragă, pe mulți alții, la tine și să îi faci să te urmărească cu plăcere, cu bucurie, cu interes, chiar în mod obsesiv…
Eu nu cred că onlineul însingurează (că nu trăim în pixeli), ci onlineul creează valori și tot la fel și deșeuri, în funcție de omul care îl creează, și, mai ales, creează relații, extinde zonele de cercetare și interese personale, dă soluții, sugestii, oferă garanții pentru modul tău de a fi…
Deci un mic mulțumesc, un mic zâmbet, o încurajare, un sfat, un ajutor efectiv…nu te fac să pari prost și nici nesimțit, ci un om plăcut.