Să iei premiu, auzi?!

Așa era pe vremuri. Te duceai la școală, învățai și luai premiu. La sfârșit de an ți se punea coroniță pe cap și ți se dădea o foaie, fără prea mare importanță pentru tine, pentru că chestia tare era că spuneai o poezie, învățată pe de rost (adică: pe din afară) și ți se punea coronița pe cap, chiar de către tovarășa învățătoare.

Iar tovarășa învățătoare a mea era un tovarăș…dar m-a inspirat să văd, că, cartea e adevărata împlinire a omului. Și îi mulțumesc pentru asta.

Însă acum am înțeles altă fază, faza a doua: că nu cartea mă face dăștept, ci pilele. Și parcă îmi vine să pun pariu, că băieții, care au inventat pilele, nu au luat niciodată, da niciodată, premiu. Adică premiu pe bune.

De ce? Pentru că premiul te învăța nu numai să știi, dar și să fii. Să ai coloană verticală și nu adusă de spate. Și, adesea, observ, mă întâlnesc, cu bărbați și femei cu premiu, care luau premii, care au făcut ceva cu viața lor și văd, că și ei cred același lucru.

Adică, să iei premiu, e încă valabil! Chiar dacă în jur, în jurul tău, se trece cu banu’ în pungă și cu băiatu’ lu’ mama, prietene, în timp, asta se vede! Iar tu, care ai luat premiu și ai muncit cinstit și ți-ai luat examenele în mod cinstit și ești un om integru și muncitor, vei fi împlinit, chiar dacă vei fi sărac. Pentru că tu știi, că nu din cauza ta ești sărac…ci pentru că trăim într-o lme nedreaptă. Nedreaptă, pentru că e falsă.

5 comentarii la „Să iei premiu, auzi?!”

  1. [youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_tHgtzAJePo]

    Bună seara!

    Articolul, bănuiesc, că se doreşte a fi o pledoarie pentru studiu în detrimentul ignoranţei crase atât de prezentă în „funcţii”.

    Frumos.

    Iuvenal in Satira XIV, spunea ca: “cel mai mare respect il datorăm copilului”, în dorinţa de a exprima ideea de protecţie a copilului de vorbele sau obiceiurile noastre urâte.

    Putem modela caractere, putem fi formatori de opinii, putem fi modele, putem prin trupul nostru sa creem urmaşi. Dar sufletul, poate să-şi facă urmaşi?

    Eu personal, nu am fost adepta premiilor.

    Nu mi-am învăţat copiii „să tragă pentru premiu”, ci să se informeze cât îi ţin puterile, indiferent de cât şi cum sunt apreciaţi.

    De ce? Pentru că de cele mai multe ori scopurile obsesive sunt cele mai rele.

    Am dorit mereu pentru copiii mei, să guste din plin libertatea cu care am fost cu toţii înzestraţi încă de la creaţie.

    Libertatea de a iubi, de a se juca, de a munci, de a se relaxa, de a alege,de a face lucruri diferite, de a studia ce-a ce li se pare apropiat sufletului lor, de a-şi împărţii timpul, de a se ruga etc.

    Am dorit să ajungă ca acţiunile lor să nu se rezume la: „aşa trebuie”, ci: la „aşa simt”.

    Nu merg la Biserică pentru că aşa trebuie, nu mă rog pentru că aşa trebuie, nu învăţ pentru că aşa trebuie, nu ajut pentru că aşa trebuie, nu mulţumesc pentru că aşa trebuie

    Nu cred în mitul geniului.

    Orice copil, care are 10 pe linie ar trebui socotit un mic geniu.

    Una e să tinzi spre perfecţiune şi alta e să îţi faci un scop în sine pentru aceeasta.

    Odată devenit scop apare, automat, ideea demonstraţiei. Vrei să demonstrezi că eşti mai bun, vrei competiţie, ajungi în vârf şi te îmbată puterea, atingi corzile ascunse ale mândriei şi socoţi, că totul ţi se cuvine pentru munca depusă.

    Îmi amintesc o sindrofie la care am participat, când copilele mele erau încă eleve.

    Doamnele îşi lăudau, aşa cum de altfel e şi firesc, copiii.

    Toate aveau copii numai de 10 (norocul lor, că nu aveau copiii în aceeaşi clasă, vă imaginaţi ce rivalităţi s-ar fi iscat), eu nu spuneam nimic şi am fost întrebată (provocată) să vorbesc despre copilele mele.

    Mi-a plăcut răspunsul uneia dintre copilele mele: „mama se bucură în tăcere, pentru că are copii normali” (menţionez faptul, că avea pe atunci 13 ani).

    A life without humor is like a road without inns.

    Altfel spus, acea seriozitate din spatele glumei nu este, decât răspunsul religios în faţa dizarmoniilor vieţii, un „mai înalt” punct de vedere despre viaţă, de unde soluţia definitivă sau enigma absolută par prostioare, demne de a fi tratate cu o înţelegere părintească.

    Normalitatea, cumpătarea, asta e marea lecţie a vieţii!

    „Dragostea e atunci când ţi se oferă o bucată din sufletul tău, despre care nu ai ştiut niciodată că lipseşte” a spus poetul italian Torquato Tasso.

    Cine îşi imaginează, că inteligenţa dobândită îi aparţine sieşi în totalitate şi se mândreşte cu performanţele proprii, nu e decât un biet nebun, care a uitat, că fără voia şi puterea lui Dumnezeu ar fi rămas la ignoranţa şi mintea dobitoacelor.

  2. Foarte frumos, doamnă Irina și cu multă elocință.

    E și asta o metodă,tot la fel de valabilă: să lași lucrurile să curgă de la sine, însă, când copiii au înclinații reale spre carte.

    Cu mine așa s-au petrecut lucrurile: nimeni nu m-a împins să fac, pentru că nu mai era nevoie. Eu și așa făceam de trei ori mai mult, decât mi se cerea.

    Cu toate astea mai trebuie și o muștruluială, o amenințare, o impulsionare, că fără astea copilul se lasă pe tânjală.

    Când vine vorba de cei râzgâiți…lucrurile sunt și mai întoarse la față: acolo trebuie să pui mâna pe idei de constrângere, că nu se poate.

    Vă mulțumim foarte mult pentru că v-ați decis să fiți cu noi și să ne împărtășiți din experiența dv., care, se dovedește a nu fi mică, ci foarte robustă!

    Doamnă, nici nu e bine să ai experiență mică de viață, ci foarte bogată!

    Dacă ai, ai de unde să dai!

    Vă așeptăm cu mare drag, doamnă, mai ales, că Maramureșul e pentru mine o fascinație din poze.

    Nu am avut timp să călătoresc și nici mari sume de bani la teșcherea…dar unul dintre locurile mirifice și foarte neînțelese pentru mine, un sudist, e și Maramureșul.

    Numai bine și sănătate, dv. și familiei dv.!

  3. Doamne ajută!

    Multumesc! Aceleaşi gânduri de bine şi familiei dvs.

    Da, avem multe locuri mirifice, dar mai avem şi „Memorialul durerii” de la Sighet.

    Un loc în care eu nu pot intra nici acum, fără să mă cutremur şi greu îmi stăpânesc lacrimile la fiecare „poveste de viaţă”.

    Poate, cândva, veţi ajunge pe aceste meleaguri şi vom avea personal onoarea să vă însoţim pe această oază a iubirii, Maramureşul omului frumos, la care făcea referire şi Dan Puric.

  4. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele.

    Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In.15, 5).

    Mulţumesc, doamnă Camelia!

    Mă simt onorată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *