Zi: 17 septembrie 2009

Despre față

One comment

Articolul a pornit de la fotografia asta. Cum să vezi gura ca un…vagin? De ce vagin? Pentru că e o idee, care ține de noua ideologie față de trup. O idee care se încadrează în teoria sexualizării depline a persoanei umane. Cu cât vezi trupul uman mai sexualizat, cu atât îl scoți de sub iradierea harului lui Dumnezeu, îl dez-duhovnicești și nu îi mai dai valoare, cinste, demnitate, prestanță omului.

Sfintele Icoane ne conduc spre fața Sfinților, a Domnului, a Maicii lui Dumnezeu. Fața iconizată e absorbitoare. Punctul central e fața…și nu mâinile, picioarele, culorile, relieful ascetic din jurul Sfinților.

Iisus Hristos, Domnul nostru

Din fața lui Hristos înțelegi cine este El și cine ești tu. Îți dai seama că El este împlinirea ta și te uiți la fața ta, care ar trebui să fie alta: plină de bucurie, de pace, de har, transparentizată.

Cine a avut un accident și i s-a ars fața sau are un neg pe față sau o vătămare a feței…simte că nu se mai poate uita clar la alții. De ce? Pentru că nici alții nu se  mai pot uita bine, cu toată inima, la o față distrusă, destructurată de boală sau de un accident.

Iar când tu accepți că gura ta sau că fața ta e ca un vagin…accepți, de fapt, că ești ceva de folosit, că ești un prezervativ pentru spermă sau că ești o gură de closet.

Nu e mare diferența  între prima poză… și Sfânta Icoană a Domnului, aceeastă venerabilă frescă ortodoxă? Ba da! Una radicală. În prima, o față umană, cu o anume grimasă, era însoțită de un titlu. În chipul Domnului din icoană vedem măreția feței umane, îndumnezeita față umană a Domnului, de la care așeptăm „mare și bogată milă”.

E radicală înfățișarea, prestanța omului în imaginea destructurată, caricaturală și aceasta: transfigurată.

Așa putem să facem diferența, tot timpul, între o reclamă, o modă vestimentară, un trend și tradiționala și clasica îmbrăcăminte ortodoxă,  în pas, totuși, cu vremea noastră, adică de haina cu gust și de bun simț.

Moda, trendul e un experiment, dar unul care  lasă urme, pentru că se face pe om. De aceea îți faci astăzi șuvițe și îți pui belciug, mâine îți pare rău de tatuaj sau îți cade părul, de atâta vopsire a lui.

Când ai față și când ai o haină, care să te exprime interior și când ai un mod de a fi, care degajă personalitatea ta…atunci îți respecți demnitatea de om. Când lucrezi pe ascuns, când scrii sub pseudonime…arăți că nu mai ai față, că ești altceva, un subom, pentru că ți-e rușine de tine sau nu crezi că ești demn de băgat în seamă.

Discurs cu stil

2 comments

E încă în curs emisiunea de pe TVR 1, unde Crin Antonescu ne dovedește, că e omul în fața căruia se poate întreba coerent și poate să răspundă cu stil.

Răspunsuri clare, civilizate, asumate, cu probe.  Calm, elegant, atent, cu putere combativă clară. Deci se poate candidatul Obama și pentru România, care să vorbească, să salute, să zâmbească și nu să jongleze cu cuvintele.

Caut loc de muncă

6 comments

Saituri și ziare cu oferte. Anunțul. În loc să îți spună ce condiții oferă angajatorul, cum arată angajatorul, ce cutume, ce religie, ce fițe are angajatorul în cap, câți bani îți dă în mână, lucrează la negru sau nu…el vrea să știe, în anunț, ce experiență ai în domeniu și, cel mai adesea, se cere trei ani de experiență.

Adică nu poți munci, mai mult de trei ani…la o firmă privată? Adică nu trebuie să faci pui? Păi, atunci, nici nu poți fi serios. Iar, de implicare, nici nu mai poate fi vorba, atâta timp, cât ești privit ca o mână de lucru, adică precum un obiect.

Toate anunțurile sunt stereotipe. Adică niciunul nu prea știe…arta anunțului. Anunțul trebuie să aibă un prizbriz, un chițibuș, un vino-n coa(ce), muncitorule de cursă lungă!

Însă, de ce să îți muncești prea mult capul? Oferta de muncă e spusă chior și din ea nu afli nimic. Din ea afli ce îți trebuie…nu: ce vei primi.

De ce se negociază salariul? De ce nu poate cere angajatul, de la mahărul de angajator, cât valorează el, spus pe față, dacă vrea să aibă anagajați ca lumea și nu scursuri?

Pe de altă parte, de ce ai nevoie ca paznic, ca bătător la calculator, ca făcătoare de cafea…și de alte treburi (nu?!), de experiență? Experiență doi-trei ani? Dacă ești considerat un rebut…de ce trebuie să fii un rebut cu experiență?

Ce am mai observat…Nu există meserii serioase pe piața de muncă românească. Nu sunt cereri reale de muncă, ci numai manufacturizări și lucruri de asamblare. Adică suntem țara făcătorilor de piulițe pentru export, dar și țara unde se angajează numai femei care îngrijesc de copii, paznici de noapte, secretare, ospătărițe, coafeze și vânzătoare.

Adevăratele meserii nu se publicitează. Acelea se iau ori trecând pe sub șef, ori cu ochi dulci, ori cu împingeri de card, ori cu alte pesticide.

Cât timp va mai dura mârșăvia asta? Până când vor fi tot mai puține locuri de muncă, pentru o tot mai mare masă de oameni? De ce nu se poate, ca toți să aibă locuri de muncă și să muncim din zori până  în seară, lucruri care ne plac, să avem de toate, dar să știm și să trăim frumos, să ne odihnim, să ne simțim bine?

Cine nu ne lasă…să ne facem viața frumoasă? Cine nu ne lasă să inventăm noi munci, noi resurse, noi produse, noi moduri de a vedea munca, viața, interrelaționarea, succesul, odihna, bucuria?

Poate că soarele toamnei…

Experiență anticarială

Leave a comment

Cum îți dai seama că o carte a fost studiată îndelung de către posesorul ei dinainte? O găsești la anticariat cu foile, puține câte sunt, pe ici pe colo, nedezlipite și fără nicio însemnare pe ea. Poate, cel mult, vreo dedicație pe prima foaie, pe foaia de titlu, dacă a primit-o cadou sau vreo subliniere firavă, ca să dea vreun citat nu știu unde.

Cărțile mele în foaie, când vor ajunge pe mâinile altora, sunt enervante rău. De ce? Sunt subliniate, mâzgălite, am scris pe ele, am făcut comentarii la comentarii, am subliniat greșelile, am pus virgule unde lipseau, mi-am dat cu părerea pe carte, am șters pasajele aiurea sau le-am încercuit până la enervare.

Dacă aș găsi, la anticariat, cărți de cititori și nu cărți doar ținute în bibliotecă, ca păpușile mapeț sau bibelourile spălăcite, numai din astea aș cumpăra. Pentru că sunt cărți cu personalitate. Cărți muncite. Cărți transpirate, cărți din care a ieșit ceva.

Aș vedea, cum au reacționat alții la ce scrie pe foaie. Ar fi ca un blog cu comentarii serioase, cu comentarii în forță. Însă, se pare, că am rar, foarte rar plăcerea asta, de unde, deducția logică, că cei care le-au vândut…au siluit cărțile, s-au dat de mari colecționari și cititori și nu au citit cărți.

O carte se citește ca mâncatul unei bucăți de tort. Se savurează, până o înfuleci. Sunt cărți ca strugurii: le mănânci bob cu bob. Cărți ca moartea: nu mai știi când să le termini. Cărți ca lumina: când te iluminezi și te sfințești prin ele. Cărți ca paralizia: rămâi șocat de la prima la ultima filă. Cărți ca febra: iei boala și o tot tragi după tine. Cărți ca lepra: le citești, tocmai pentru ca să te enervezi și nu pentru ca să te alegi cu ceva.

Anticariatele, rare dintre ele, sunt făcute cu cap, pentru că nu sunt făcute de scriitori și de cititori împătimiți, ci de ageamii. Toate au ideea de stratificare, de bibliotecă, de aranjament floral și niciunul, aproape, de…pod cu cărți. Anticariatul trebuie să fie un pod cu cărți, aruncate alandala, printre care să faci slalom și prin care să mergi ca un expeditor…la Polul Nord.

Când aud că mă întreabă ce carte vreau sau de ce am nevoie…îmi dau seama ce înseamnă pentru dumnealor cartea. Adică nimic. Adică numai bani, pentru că nu au făcut în viața lor cărți, de aceea  ele, bucățile de  hârtie scrisă nu reprezintă nimic pentru ei. Însă pentru cel care scrie cărți, o carte a însemnat o boală, pierderea vederii, nopți și zile de durut în fund sau de dor de șale de stat la calculator, enervări peste enervări, bucurii peste bucurii, multă viață, dar și multă singurătate și neumblare asumate.

O carte e îndurerată. E puțină moarte a autorului. Și, când vine inividul și mă întreabă ce vreau…eu ce să-i spun: Crezi că ai toate cărțile din lume la tine în prăvălie? Crezi că știi ce vreau? Crezi că te-ai pregătit să îmi satisfaci dorințele cititoriale? Pierdere de timp…

Mă duc la anticariat tocmai ca să găsesc…ce nu știu, dar, s-ar putea, să am nevoie. Cartea e o noutate (cea pe care o cumpăr) și o revelație pentru mine. Tocmai de aceea trebuie să o caut, fără să știu că ea există.

Însă, când eu am căutări…dar nu găsesc nimic, atunci mă lovește rău de tot tristețea, pentru că îmi dau seama că, în ciuda faptului că se crede, că s-a scris mult…adevăratele subiecte nu au fost cercetate încă, metodic și cu rigoare…și eu nu mai pot citi orice. De ce? Pentru că am maturitatea să dau cu cartea de pământ, la două fraze din carte, pentru că am înțeles că e de cacao.

Concluzie concluzionistă: 1. Nu poți să fii librar, dacă nu ești scriitor. / 2. Nu poți avea un anticariat adevărat, dacă nu ai vedere genială asupră aranjamentului și a mărfii / 3. Nu poți fi scriitor, dacă nu ai vocație. Iar de vocații se ocupă Dumnezeu și nu editorii, nici cititorii, nici criticii literari, nici măcar mama ta, care te-a făcut.

O scrisoare arhiprietenoasă de la doamna Sandra Saliscan

4 comments

intelepciunea maturitatii

Va multumesc mult, Parinte, pentru atentia Dumneavoastra si, nu in ultimul rand,  pentru cuvintele Dumneavoastra.

Cine sunt ?

Intr-o lume anormala, ma consider un om normal, care traieste intr-un anonimat normal, si pentru asta, ii multumesc lui Dumnezeu.

Nu sunt scriitoare, nu public, nu creez, deci, nu am cum exista pe internet. O carte vreau sa scriu, dar mult mai tarziu, in timp, pentru ca intai trebuie sa traiesti si apoi sa spui ceea ce ai de spus, iar eu, mai am mult de slefuit la mine. Si ca sa auzi glasurile artei, trebuie sa faci liniste in tine. Nu poti da nimanui, ceea ce tu nu ai.

Am inceput multe si le-am lasat la jumatatea drumului…pentru ca omul se descopera tarziu.

Balzac spunea: „Viata incepe dupa 30 de ani”.

Eu as spune, ca viata incepe dupa 40 de ani, pentru ca, pana  atunci, omul bajbaie, acumuleaza, se formeaza, renunta, si distruge tot. Ca sa o ia apoi de la capat. Tragedie umana sau divina comedie ?

Dante a rezolvat misterul si a gasit unghiul pe subiect  intituland calatoria lui Vergiliu prin Infern, Purgatoriu si Paradis: Divina Comedie, poem cu structura epica si scop filosofic, tradus la noi de G. Cosbuc si G. Pruteanu.

Purgatoriul este cea mai lirica si mai umana dintre cele trei carti, cuprinzand numele celor mai multi poeti,  iar Paradisul cea mai teologica dintre ele, avand pasajele cele mai mistice.

Celebrele versuri: ,,Nel mezzo del camin di nostra via, mi ritrovai in una selva oscura e la via dritta si era smarita”.

Adica: „La mijlocul de drum al vietii noastre/ M-am fost gasit intr-o padure adanca/Pierdusem drumul drept prin vai sihastre…”, Selva oscura ” – padurea adanca  -simbolizand bezna existentiala.

Am stat o parte din viata la Roma, in cetatea eterna, unde istoria se respira si sufletul concepe, mintea creeaza, corpul traieste experienta, deci pentru un interval de timp, cercul meu a fost complet.

Apoi, omul se intoarce la origini, ca sa isi traga sufletul. Sau ca sa constate adevarul lui.

Acum am descoperit, la cei 41 de ani, un domeniu care-mi place : psihologia . Si studiez ca sa devin psiholog, sa inteleg sufletele, dar sa tin la distanta oamenii.

Pentru ca in viata,  nu de VIATA  mi-e frica, ci de oameni. Ei musca,  tradeaza, te vand, ei sunt si au ramas la stadiul de oamenii cavernelor, de trogloditi.   99,9 % .   De aceea eu ii impart in 1% oameni si, restul, omuleti si nimicuri.

De aceea, la Dumneavoastra, Parinte, m-a mpresionat sufletul, bucuria si patima cu care scrieti, inteligenta, daruirea, metamorfoza binelui, care triumfa mereu.

Doi tineri frumosi, ambitiosi, cinstiti, curati, muncitori, simpli in port si in vorbire, manuitori abili ai cuvantului, care ies din spatiul virtual si intra in sufletul omului.

Pe mine m-ati atins si sper, ca daca voi putea vreodata, voi sprijini 100% munca Dumneavoastra, in orice mod cu putinta.

Cat despre cei care va comenteaza cu rautate, nu pot decat sa vin cu un proverb latin care zice asa : ,,Chi disprezza, compra”.

Adica, cine dispretuieste, cumpara!  Cei care comenteaza si va critica facand pe opinionistii de ocazie, tot ei sunt cei care va copiaza, va citesc , va citeaza, pentru ca, oroarea nu are niciodata  sfarsit. Iar astazi dignitatea omeneasca este in oferta iar dincolo, de propriul superlativ, mai exista doar cinismul.

Si nu numai.   Sir Winston Churchill, om politic britanic declara : ,, Piu’ che si parla, meglio che si parla, importante e’ che si parli „. Adica: De bine, de rau, important este ca se vorbeste despre mine.

Pentru ca niciodata n-ai sa multumesti pe nimeni. E chestiune de gusturi, de evolutie interioara, de lasat ironia si rautatea la o parte si de afirmat depre ceva sau cineva cand este cazul ca,  intr-adevar, mai exista oameni deosebiti, care fac ceva deosebit.

Va doresc tot binele Parinte, si Dumneavoastra, si Doamnei, mult optimism, incredere, iubire, afirmare!

Inconjurati-va de muzica si oameni deosebiti, de natura. Muzica prelucreaza orice durere, o transforma in seva de creatie. Sa nu uitati niciodata! Sfatul psihologului.

Cu stima pentru tot ceea ce faceti,

Sandra Saliscan

17 septembrie 2009

Cu fețe triste

Leave a comment

zambeste, ca esti ortodox

Merg pe stradă, de parcă ar fi acasă. Sau merg pe stradă cu starea, cu o anume stare, pe care ar trebui s-o țină acasă sau pentru ei. Fețe triste, posomorâte, blazate, întunecate de complexele interne și de indiferență egoistă…și te ia: cu: Doamne, ajută! Am început să am aversiune față de Doamne, ajută!, numai pentru că, cei care mi-l zic…numai de Doamne ajută nu-mi urează.

Despre ce e vorbirea de acum? Despre blazarea, care se crede smerenie, pocăință, cuviință, înțeleaptă comportare în societate, în relații, la Biserică, pe oriunde, a creștinilor ortodocși și nu numai. Confundarea înegurării personale, a lipsei chefului de viață și de fapte eroice, marcante, cu starea de pocăință.

Însă pocăința e, când fața ta se spală cu har, când e luminoasă. Dacă am avea pocăință, așa, o jumate’ de litru…s-ar vedea, pentru că pocăința face să iasă iarbă din piatră seacă. Și pocăința naște descrețirea frunții, o reconsiderare a faptelor tale, atenție la detaliile vieții tale și ale cadrului în care te afli, pentru că nu poți să zici Doamne, ajută!, la infinit, oriunde te duci și oricui îți iese în cale.

O mai dai și tu în alți termeni, că d-aia e prea bogată limba română în nuanțe.

Deci, să fim cinstiți: nu orice față smeadă și ofticată, posomorâtă și ca pânzele lui Goya la culoare e…față cuvioasă și pocăită! Pentru că din ea, din această față emană contrariul.

În ruptul capului, un om care e pocăit, îndurerat în inima lui, care se vede primul din Iad, la subsolul subsolurilor Iadului, nu e tocsun, nu e nemilos, nu e avar, nu e prost crescut, nu e indiferent, dacă plânge cineva sau dacă e murdărie pe jos…Un om ca ăsta e sensibil foc, la tot felul de pervertiri ale cuvinelor, ale vieții, ale gândirii inimii.

Și noi, după 20 de ani de citiri de cărți sfinte, din belșug, tot n-am învățat, că Ortodoxia asa dumnezeiască e foc mare, e sfințenie și că, dacă te locuiește harul lui Dumnezeu se vede de la o poștă. Noi tot fariseizăm fața ortodoxului, tot o sulemenim cu ipocrizii de doi bani, de nici curvele nu ne mai suportă…

Că curva se boiește ca să atragă, să facă bani, că moare de foame. Dar noi pentru ce ne mascăm împuțiciunea din suflet? Ca să Îl mințim pe Dumnezeu, nu?, că Săracu Dumnezeu nici nu ne cunoaște pe noi…

Numai atât să ne gândim: pe cine vrem să mințim? Că atunci când vrei să îl minți pe altul, oricare ar fi el, acest altul, te minți pe tine. Și dacă un altul, vrea ca să ne mintă și se dă de Sfânt…e cedibil în faa noastră? Nici pomeneală!

Deci, dacă altul nu ne minte cu fața lui, de ce credem că noi o să luăm premiul Grammy cu falsa noastră mască de sfințenie?

Unde nu e, nu e! Iar unde e se vede, chiar dacă toți îl ocărăsc, îl denigrează și îl bagă în colț, în spate, pe respectivul om al lui Dumnezeu.

Toate comentariile audio, pe care le voi face pe baza teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, vor deveni un pachet voluminos, care va purta titlu (mi-a venit azi noapte ideea): Scrie, Dumitre, scrie!

Acesta e îndemnul pentru dv., pentru cei care trebuie să aveți față frumoasă, luminoasă, de Paști, netocsună, când vine vorba să vorbiți cu cineva pe stradă, la Biserică, acasă cu soțul, cu copiii și cu toată planeta:  scrie, Dumitre, scrie!

Scrieți peste tot, în toți oamenii, în toate situațiile, că aveți bun simț, că aveți frumusețe, că aveți minte ortodoxă, că sunteți frumoși! Scrieți cine sunteți cu adevărat! Nu vă uitați că oamenii sunt reticenți, că nu vă înțeleg, că nu vă vor!

Fiți ca apa, care cade pe piatră și care, până la urmă, face gaură în inimile oamenilor!

Nu vă lăsați convinși, că trebuie să vă fariseizați!

Nu vă lăsați convinși, că sunteți proști și neimportanți!

Nu vă lăsați convinși, că nu se pot face minuni și că Dumnezeu ne-a uitat!

O, nu, nu ne-a uitat!

El e atât de prezent, Împăratul a toate, că nu Îl mai putem vedea!

Trebuie să te retragi în bucurie, în iertare, în bun simț, ca să Îl vezi pe Dumnezeu, peste tot, cum Îți zâmbește din toate lucrurile și împreună cu toate lucrurile!

1 2