Cu fețe triste
Merg pe stradă, de parcă ar fi acasă. Sau merg pe stradă cu starea, cu o anume stare, pe care ar trebui s-o țină acasă sau pentru ei. Fețe triste, posomorâte, blazate, întunecate de complexele interne și de indiferență egoistă…și te ia: cu: Doamne, ajută! Am început să am aversiune față de Doamne, ajută!, numai pentru că, cei care mi-l zic…numai de Doamne ajută nu-mi urează.
Despre ce e vorbirea de acum? Despre blazarea, care se crede smerenie, pocăință, cuviință, înțeleaptă comportare în societate, în relații, la Biserică, pe oriunde, a creștinilor ortodocși și nu numai. Confundarea înegurării personale, a lipsei chefului de viață și de fapte eroice, marcante, cu starea de pocăință.
Însă pocăința e, când fața ta se spală cu har, când e luminoasă. Dacă am avea pocăință, așa, o jumate’ de litru…s-ar vedea, pentru că pocăința face să iasă iarbă din piatră seacă. Și pocăința naște descrețirea frunții, o reconsiderare a faptelor tale, atenție la detaliile vieții tale și ale cadrului în care te afli, pentru că nu poți să zici Doamne, ajută!, la infinit, oriunde te duci și oricui îți iese în cale.
O mai dai și tu în alți termeni, că d-aia e prea bogată limba română în nuanțe.
Deci, să fim cinstiți: nu orice față smeadă și ofticată, posomorâtă și ca pânzele lui Goya la culoare e…față cuvioasă și pocăită! Pentru că din ea, din această față emană contrariul.
În ruptul capului, un om care e pocăit, îndurerat în inima lui, care se vede primul din Iad, la subsolul subsolurilor Iadului, nu e tocsun, nu e nemilos, nu e avar, nu e prost crescut, nu e indiferent, dacă plânge cineva sau dacă e murdărie pe jos…Un om ca ăsta e sensibil foc, la tot felul de pervertiri ale cuvinelor, ale vieții, ale gândirii inimii.
Și noi, după 20 de ani de citiri de cărți sfinte, din belșug, tot n-am învățat, că Ortodoxia asa dumnezeiască e foc mare, e sfințenie și că, dacă te locuiește harul lui Dumnezeu se vede de la o poștă. Noi tot fariseizăm fața ortodoxului, tot o sulemenim cu ipocrizii de doi bani, de nici curvele nu ne mai suportă…
Că curva se boiește ca să atragă, să facă bani, că moare de foame. Dar noi pentru ce ne mascăm împuțiciunea din suflet? Ca să Îl mințim pe Dumnezeu, nu?, că Săracu Dumnezeu nici nu ne cunoaște pe noi…
Numai atât să ne gândim: pe cine vrem să mințim? Că atunci când vrei să îl minți pe altul, oricare ar fi el, acest altul, te minți pe tine. Și dacă un altul, vrea ca să ne mintă și se dă de Sfânt…e cedibil în faa noastră? Nici pomeneală!
Deci, dacă altul nu ne minte cu fața lui, de ce credem că noi o să luăm premiul Grammy cu falsa noastră mască de sfințenie?
Unde nu e, nu e! Iar unde e se vede, chiar dacă toți îl ocărăsc, îl denigrează și îl bagă în colț, în spate, pe respectivul om al lui Dumnezeu.
Toate comentariile audio, pe care le voi face pe baza teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, vor deveni un pachet voluminos, care va purta titlu (mi-a venit azi noapte ideea): Scrie, Dumitre, scrie!
Acesta e îndemnul pentru dv., pentru cei care trebuie să aveți față frumoasă, luminoasă, de Paști, netocsună, când vine vorba să vorbiți cu cineva pe stradă, la Biserică, acasă cu soțul, cu copiii și cu toată planeta: scrie, Dumitre, scrie!
Scrieți peste tot, în toți oamenii, în toate situațiile, că aveți bun simț, că aveți frumusețe, că aveți minte ortodoxă, că sunteți frumoși! Scrieți cine sunteți cu adevărat! Nu vă uitați că oamenii sunt reticenți, că nu vă înțeleg, că nu vă vor!
Fiți ca apa, care cade pe piatră și care, până la urmă, face gaură în inimile oamenilor!
Nu vă lăsați convinși, că trebuie să vă fariseizați!
Nu vă lăsați convinși, că sunteți proști și neimportanți!
Nu vă lăsați convinși, că nu se pot face minuni și că Dumnezeu ne-a uitat!
O, nu, nu ne-a uitat!
El e atât de prezent, Împăratul a toate, că nu Îl mai putem vedea!
Trebuie să te retragi în bucurie, în iertare, în bun simț, ca să Îl vezi pe Dumnezeu, peste tot, cum Îți zâmbește din toate lucrurile și împreună cu toate lucrurile!