Experiență anticarială

Cum îți dai seama că o carte a fost studiată îndelung de către posesorul ei dinainte? O găsești la anticariat cu foile, puține câte sunt, pe ici pe colo, nedezlipite și fără nicio însemnare pe ea. Poate, cel mult, vreo dedicație pe prima foaie, pe foaia de titlu, dacă a primit-o cadou sau vreo subliniere firavă, ca să dea vreun citat nu știu unde.

Cărțile mele în foaie, când vor ajunge pe mâinile altora, sunt enervante rău. De ce? Sunt subliniate, mâzgălite, am scris pe ele, am făcut comentarii la comentarii, am subliniat greșelile, am pus virgule unde lipseau, mi-am dat cu părerea pe carte, am șters pasajele aiurea sau le-am încercuit până la enervare.

Dacă aș găsi, la anticariat, cărți de cititori și nu cărți doar ținute în bibliotecă, ca păpușile mapeț sau bibelourile spălăcite, numai din astea aș cumpăra. Pentru că sunt cărți cu personalitate. Cărți muncite. Cărți transpirate, cărți din care a ieșit ceva.

Aș vedea, cum au reacționat alții la ce scrie pe foaie. Ar fi ca un blog cu comentarii serioase, cu comentarii în forță. Însă, se pare, că am rar, foarte rar plăcerea asta, de unde, deducția logică, că cei care le-au vândut…au siluit cărțile, s-au dat de mari colecționari și cititori și nu au citit cărți.

O carte se citește ca mâncatul unei bucăți de tort. Se savurează, până o înfuleci. Sunt cărți ca strugurii: le mănânci bob cu bob. Cărți ca moartea: nu mai știi când să le termini. Cărți ca lumina: când te iluminezi și te sfințești prin ele. Cărți ca paralizia: rămâi șocat de la prima la ultima filă. Cărți ca febra: iei boala și o tot tragi după tine. Cărți ca lepra: le citești, tocmai pentru ca să te enervezi și nu pentru ca să te alegi cu ceva.

Anticariatele, rare dintre ele, sunt făcute cu cap, pentru că nu sunt făcute de scriitori și de cititori împătimiți, ci de ageamii. Toate au ideea de stratificare, de bibliotecă, de aranjament floral și niciunul, aproape, de…pod cu cărți. Anticariatul trebuie să fie un pod cu cărți, aruncate alandala, printre care să faci slalom și prin care să mergi ca un expeditor…la Polul Nord.

Când aud că mă întreabă ce carte vreau sau de ce am nevoie…îmi dau seama ce înseamnă pentru dumnealor cartea. Adică nimic. Adică numai bani, pentru că nu au făcut în viața lor cărți, de aceea  ele, bucățile de  hârtie scrisă nu reprezintă nimic pentru ei. Însă pentru cel care scrie cărți, o carte a însemnat o boală, pierderea vederii, nopți și zile de durut în fund sau de dor de șale de stat la calculator, enervări peste enervări, bucurii peste bucurii, multă viață, dar și multă singurătate și neumblare asumate.

O carte e îndurerată. E puțină moarte a autorului. Și, când vine inividul și mă întreabă ce vreau…eu ce să-i spun: Crezi că ai toate cărțile din lume la tine în prăvălie? Crezi că știi ce vreau? Crezi că te-ai pregătit să îmi satisfaci dorințele cititoriale? Pierdere de timp…

Mă duc la anticariat tocmai ca să găsesc…ce nu știu, dar, s-ar putea, să am nevoie. Cartea e o noutate (cea pe care o cumpăr) și o revelație pentru mine. Tocmai de aceea trebuie să o caut, fără să știu că ea există.

Însă, când eu am căutări…dar nu găsesc nimic, atunci mă lovește rău de tot tristețea, pentru că îmi dau seama că, în ciuda faptului că se crede, că s-a scris mult…adevăratele subiecte nu au fost cercetate încă, metodic și cu rigoare…și eu nu mai pot citi orice. De ce? Pentru că am maturitatea să dau cu cartea de pământ, la două fraze din carte, pentru că am înțeles că e de cacao.

Concluzie concluzionistă: 1. Nu poți să fii librar, dacă nu ești scriitor. / 2. Nu poți avea un anticariat adevărat, dacă nu ai vedere genială asupră aranjamentului și a mărfii / 3. Nu poți fi scriitor, dacă nu ai vocație. Iar de vocații se ocupă Dumnezeu și nu editorii, nici cititorii, nici criticii literari, nici măcar mama ta, care te-a făcut.